Jurnal de calatorie

Acest sfarsit de saptamana mi l-am petrecut departe de aglomeratia Lyoneza, intr-un loc care nu credeam sa mai poata exista in zilele noastre.

Sfarsit de saptamana, vineri dupa-amiaza: stress, surmenare, agitatie, aglomeratie, poluare (mai mica decat in orasele din Romania – si am tinut sa mentionez acest lucru – dar totusi poluare), Lyon… al doilea oras ca marime dupa Paris. Un oras la fel de cosmopolit precum orice oras mare, dar in acelasi timp la fel de evitat de francezi in timpul weekend-ului.

Si totusi… inceput de weekend, orele diminetii, 130 km de Lyon (sau cam asa am estimat eu, s-ar putea sa ma insel), se iveste probabil una din cele mai frumoase regiuni din Franta poate chiar Europa: Parcul Natural Regional Vercors. Un adevarat magnet pentru turistii iubitori de natura. Un loc perfect pentru escalada, tracking, parapanta, ciclism, calarie, sky, dar mai ales pentru iubitorii muntelui ce se pot delecta cu peisaje de neuitat. Nici mai mult nici mai putin de 130.000 de hectare in creierii muntilor. Parcul in sine cuprinde mai multe lanturi muntoase (Pre-Alpii de Nord si Pre-Alpii de Sud) ce bordeaza majestuos platouri inalte, o adevarata fortareata naturala.

Ajuns acolo te simti rupt de realitate… Dupa un drum sinuos si destul de lung am penetrat acest bastion pentru a ne regasi alaturi de ghidul nostru (un „muntean” nascut si trait o buna bucata din viata in aceasta zona) intr-un gigantic podis inconjurat in intregime de munti. Timpul pare sa fi stat… satele idilice (neschimbate de sute, ba chiar mii de ani), oameni caliti ce au ca ocupatie principala pastoritul, agricultura (desi de aceasta data ultra mecanizata) ori vanatoarea, lipsa oricarui semn ce ti-ar putea aduce aminte de prezent. Toate parca iti amintesc de lecturile romantice din copilarie.

Odata ajunsi pe una din culmile platoului, pana si acele mici lucruri ce pot fi atribuite umanitatii (un semn, un cos de gunoi, o cabana) toate au disparut… eram doar noi 3  (eu, ghidul si Iulia) si natura in forma sa cea mai bruta, mai neatinsa, mai virgina. Ghidul imi spuse ca: „dincolo de acel varf se intinde un platou de 50 de km (lungime) unde nu exista tipenie de om la mai putin de 15 km in stanga ori in dreapta” – destinat doar excursionistilor profesionisti, si bine echipati, datorita dificultatii sporite a traseului. Am aflat ulterior ca acolo se intinde Rezervatia naturala Vercors.

Inca din perioada pre-istorica, pozitia sa strategica a ferit populatiile de orice interferenta exterioara (primele activitati umane dateaza de acum 4000 de ani – exista chiar un muzeu al preistoriei, care din nefericire este inchis pentru moment din lipsa de fonduri). Desi Vercors-ul reprezinta un leagan al latinitatii el nu este locuit cu adevarat decat incepand cu secolele 11-13 cand pastorii s-au sedentarizat formand primele asezaminte umane stabile dupa romani incoace.

Totusi acest peisaj idilic ascunde lucruri teribile. Datorita pozitiei sale protejate, cel de-al Doilea Razboi Mondial a ferit pentru mult timp regiunea. O multitudine de grupari paramilitare de rezistenta s-au ascuns in padurile stufoase, si in multitudinea de grote si caverne ce impanzesc zona crezandu-se invincibili in aceasta fortareata inexpugnabila. Totusi muntii falnici vor sta martori pentru niste atrocitati incomensurabile, Ares avea sa-si ceara rasplata in momentul invaziei germane (aprilie 1944): mii de oameni au fost omorati – soldati, partizani ai cauzei, civili nevinovati, doua sate complet distruse (cel mai cunoscut fiind Vassieux en-Vercours) arse pana la temelie. Am fost sa le vizitam, o experienta ciudata: trecand prin ele se simte acel aer posomorat, acea tristete a unor oameni ce-si au in memoria colectiva acele zile oribile de aprilie. Strazile sunt goale, majoritatea tinerilor au plecat deja, iar turistii s-au rarit caci este sfarsitul lui septembrie deja.

Excursia noastra a fost totusi scurta, am promis ca ne vom intoarece sa vedem si sa descoperim si alte din frumusetile Vercors-ului. Pana una alta va voi lasa sa va delectati cu cateva imagini.

Coada la paine?!?! e veche mosule!!!

Acum se poarta la cazare!!!

Mai deunazi citeam un post pe grupul facultatii cum ca: se fac la data de… la ora de… repartizarile camerelor de camin. Tam, taram, tam taaaaaam!!! asa si? brusc imi apare in minte imaginea miilor de studenti ce, cu tigaia’n mana, cu ibricul, cu purcelul, cu catelul si cu toate acareturile, se lupta cu ardoarea unui combatant profesionist sa prinda un loc…; se lupta sa purceada prin acele usi „aurite” in acea lume securizanta (dar in acelasi timp insalubra) a mizerului, si lipsitului de minim confort, camin Bucurestean. Ei sunt cei norocosi, pe langa ei multi multi altii se simt obligati sa renunte, sa-si uite dreptul castigat prin truda intelectuala de a frecventa cursurile unei institutii de invatamant superior.

Adevarat imi veti putea replica! faptul ca: intr-o tara necivilizata ce refuza se evolueze, o tara pentru care tranzitia reprezinta un memento mori ce nu te lasa nici sa mori nici sa traiesti, o tara care nu da doi bani pe oamenii ei – situatii de genul asta este normal sa se intample. In plus esenta capitalismului de „rit” liberal permite acest joc concurential din care, cu certitudine, vor iesi atat invingatori cat si invinsi. Si pana la urma vorbim de Romania, ce sa-i ceri…. oricum este o penurie a „spatiului locativ” generalizata.

Dragi cititori nimic mai fals!!! caci aceasta „uitare” a demnitatii umane, propovaduita de altfel de toate posturile de televiziune la idele lunii septembrie (cu exactitatea unui ceas elvetian), nu este caracteristica acelei mici tari din blocul vestic numite Romania.

Nu, in mod cert nu… pozitionarea in spatiul (mitic de altfel) carpato-danubiano-pontic, nu ne face atat de speciali. De ceva vreme tot observ – din umbra-mi conferita de alienarea strainului in curs de adaptare – cum aceasta degradare umana, prin alte ograzi, atinge niveluri apoteotice.

Este interesant de vazut cum, la inceputul fiecarui an universitar, acesti asa numiti: etudiants, se scutura de orice ratiune ori inteligenta, isi anuleaza orice vointa individuala, orice incercare de riposta, orice lucru ce i-ar putea individua ca fiind din specia umana. Precum un popor ancestral, tribal, ce se resemneaza in fata unei puteri arhaice, studentii se indobitocesc voit pentru a atinge un singur scop, si numai unul: trouver un logement.

Intrevederea acestei finalitati ii face sa suporte ciobanismul si mitocanismul celor care inchireaza apartamente ori garsoniere pentru studenti,  nesimtirea crasa cu care confratii lor (iesiti victoriosi in jocul pietei) ii trateaza, ori birocratia infernala a entitatilor publice (facultati) ori private (agentii imobiliare). Este aproape imposibil de imaginat cum o persoana poate sa sada docila in fata unui asalt de intrebari malitioase si extrem de intime, montat de catre o persoana ce ii este total necunoscuta. Pentru unii este doar business, in mintea acestora, acesti tineri ce de abea pasesc pe terenul minat al vietii, sunt doar profit ori statistica pe un caietel plin de date – in majoritatea lor extrem de personale.

Se pare ca nimanui nu ii pare suspect in aceasta perioada, in acest demers, sa fie luat la bani marunti, terfelit, luat peste picior, si chiar umilit de catre o alta fiinta umana ce detine „cutitul cald” (the warm knife). Este incredibil cum, zeci de studenti ori studente se insira (de buna voie!!!) la coada spre a fi macelariti/e de arma fatala, de varful de lance al acestei perioade: traiul in comun (vezi fr collocation).

In incercarea disperata de a nu se gasi pe din afara, indivizii din aceasta specie ciudata cauta confortul in preajma exemplarelor mai puternice din aceeasi specie. In acesta situatie apar anunturi de genul: „tanara studenta/student, simpatic, bine crescut/a, bla bla bla bla…. si un mare CV, plus explicatia modului in care a ajuns in aceasta situatie „rusinoasa”,  caut o camera in colocatie (se va citi: orice, cat de mic, cat de insalubru, cu nu conteaza cati oameni, in orice situatie s-ar afla, oricat de departe….sunt disperat/disperata! asa ca start shooting!!! si da pentru asta am sa va si platesc)” De aici incepe partea amuzanta cei ori cele care au asa ceva in micul lor loft, pun la punct un sistem infailibil pentru gasirea colocatarului ideal: si astfel te trezesti in fata unui „pluton de executie” gata sa iti speculeze orice slabiciune, orice inadvertenta, orice lucru ce nu se se potriveste tiparului si filtrului. „Te simti ultimul om…” imi spunea cineva care a trecut prin mai multe experiente de acest fel.

Este normal?!? Nu stiu, deja simtul normalitatii imi este probabil aterat, insa tot din spusele unora si altora: „1 luna 2 poate chiar si 3” cam atat dureaza acest travaliu prelungit, pe drum multi cedeaza, renunta, se trezesc la simtire. A fi ca un exponat la muzeu, sau ca un Indiana Jones ce alearga neincetat dupa Chivotul Legilor nu este o slujba pentru multi, a renunta la orice orgoliu perfect uman este si mai dificil. La final lucrurile isi intra pe fagasul calm si molcom al vietii cotidiene. Toate acestea sunt date uitarii pana anul ce vine cand totul o ia de la inceput. Precum in campiile din Serengheti, totul este ciclic, avem vanat si vanatori, avem supravietuitori si invinsi…

Primul dintre multe – a fi sau a nu fi idiot?!?

Si asa incepe periplul meu in lumea blogurilor!

Am inceput cu o concluzie, adevarat. Am vrut asta?? nu, probabil ca nu, da asa iesite! De ce? asta fiindca inca de la inceput nu am vrut sa scriu un preambul, dar totusi am facut-o, caci parca nu poti sa citesti ceva ce nu are inceput si sfarsit, niste cuvinte trantite alandala, ca o gogoasa ce sta la dospit pe masa uleioasa.

O sa-mi spuneti: uite inca un idiot care isi face blog, ni s-a acrit! Asa-i adevaru’ e ca e un trend cu blogurile astea si uite ca ma molipsisi si eu. Nu stiu daca o sa-mi placa, nu stiu daca are vre-un (de fapt era vreun ca asa e regula academica) scop cel pot defini de pe acum, dar iaca’ a lu’ conu Leonida fata cu reactiunea face si el hop in lumea virtuala ca na daca e musai atunci sa fie. E drept ce fac eu se cheama ca e cool, gingas, fain, fancy, trendy, a la mode, in anumite cercuri in altele dupa cum spuneam mai sus pur idiotenie, pamplezir, fandoseala, ciobanism intelectual, ori mai grav pierdere de timp (time is money monser’). Acu ramane de vazut in ce categorie ma catadicsiti (importurile astea lingvistice) dar sincer nu o fac decat de dragul meu. Asa vreau asa mi s-a nazarit (egoism in stare pura)!

Acum intrebarea dificila sunt eu idiot??? Depinde acum pe cine intrebati, da e clar ca prin asta imi fac damblaua (ce non-academic suna).

Fiind putin seriosi o sa ma intrebati de ce tocmai acum? Si de ce tocmai un blog? Aici am sa fiu cat se poate de sincer: am simtit acest brusc aceasta nevoie sa ma exteriorizez, sa-mi scriu gandurile, sa impartasesc experientele, iar metoda cea mai simpla? asta… Suna patetic?? probabil… da nu vreau sa ma denigrez singur inca de la inceput, am suficient timp sa-mi fiu propriul meu cenzor.

Este oare nevoie sa scriu mai mult?? nu…caci pentru moment, nu vreu sa plictisesc pe stimabili dumneavoastra care au minima rabdare sa citeasca cele de mai sus.