Note to myself… (I)

Se fac aproape doua luni de cand sunt in Lyon, departe de prietenii – alaturi de care mi-am petrecut mare parte din viata, departe de familie, departe de Romania si de tot ce luam „for granted” intr-o tara pe care aveam impresia ca o cunosc si in compania unor oameni cu care destinul m-a facut sa impart aceeasi „bucata de pamant”. Acum se pune intrebarea piramidonul rosu si-a facut el oare efectul, intr-o perioada atat de scurta? Sunt eu pe cale sa vad „how deep the rabbit hole goes”?

Se pare ca incetul cu incetul da. Cand pleci departe, cand schimbi radical „peisajul” (intr-un oras indepartat, sau ca in cazul meu in alta tara) lucruri se schimba, oamenii se schimba, tabieturile tale se modifica ca urmare. Mai exact tot micro-cosmosul in care te invarti sufera o transformare uriasa – pastrand poate doar blocurile esentiale fara de care acesta nu s-ar mai putea recrea, in rest, imprumut…

Cat mai multe  elemente noi, cat mai diversificate – precum un burete gata sa absoarba totul din jurul sau spre a crea un spatiu securizant, o zona familiara. Acest lucru nu apare fara putina stradanie rationala, fara o opunere – uneori involuntara si vehementa – la schimbare, fara de acea temere pe care modificarile radicale ce apar in viata unui om o genereaza.

Tu ramai acelasi (sau cel putin asa iti doresti sa crezi) insa stimulii exteriori ce te conditioneaza, si care te formeaza, sunt mai mult ori mai putin diferiti.

Paralela: citeam intr-un ziar despre efectele negative pe care un oras precum Parisul (o capitala atat de cosmopolita) le are asupra turistilor sai japonezi: se pare ca tocmai acesti stimuli atat de diferiti fata de cei cu care turistii sunt obisnuiti, ori diferentele mari intre asteptarile acestora si ceea ce gasesc la fata locului (mai exact intre Parisul idilic prezentat in brosuri, si Parisul metropola cosmopolita, cu toate atributele atat pozitive cat si negative ale unei capitale) pot duce la dereglari psihologice notabile (dezorientare, depresie, dificultati de concentrare, apatie etc.) ce in cele mai grave situatii se termina cu spitalizare si tratament medicamentos.

Am luat acest exemplu caci mi s-a parut interesant cum poate o alta societate sa influenteze atat de intim viata unor indivizi, cum diferentele culturale ori de cutuma sociala pot incapacita niste oameni de altfel perfect sanatosi.

Insa trecand peste aceasta paralela me voila, intr-un asemenea proces, nevoit sa ma adaptez, sa ma obisnuiesc cu toate aceste lucruri diferite. Este foarte adevarat drumurile tot drumuri, autobuzele tot autobuze, tranvaiul ori metroul, toate asemenea (pana una alta tot „batrana Europa” imi este gazda provizorie) – insa nu in aceste lucruri fizice palpabile sta noul, diferitul, ci in oameni si locuri, in cultura si mod de a trai, in convingeri si mentalitati. Esenta conflictului cu eul interior, cu sinele, aici rezida. Tot in urma aceste lupte apare si samanta compromisului, nevoia caii de mijloc.

Primul lucru cu care am fost nevoit sa ma obisnuiesc a fost programul de lucru al institutiilor si nevoia asa numitului rendez-vous.

Ora pranzului (mai exact perioada 12-14) este sacra si inviolabila. Precum proprietatea privata, ce poate fi aparata cu pusca, asa si pauza de masa este respectata de toata lumea: in aceasta perioada, cu exceptia pub-urilor, restaurantelor ori cafenelelor, totul este inchis, de la micul magazin de la coltul strazii pana la institutiile publice.

Atat functionarii cat si cei ce lucreaza in domeniul privat, privesc incalcarea acestei pauze ca un sacrilegiu. Putini angajatori isi obliga angajatii sa munceasca in aceasta perioada. Pentru mine acest lucru a reprezentat primul hop, mi se pare incredibil cum nu poti sa iti cumperi o paine, ori o apa plata in acest interva insa a trebuit sa-mi modific ceasul interior spre a acomoda aceasta noua experienta (forul meu intim in continuare refuza sa conceapa asa ceva).

Al doilea lucru tipic frantuzesc este rendez-vous-ul. Toate lucrurile ce trebuie facute se fac cu o intalnire stabilita in prealabil, acest lucru poate nu pare ciudat in cazul unui service auto, ori in cazul unei intalniri cu medicul de familie (este de bun simt chiar), in schimb atunci cand doresti sa iti deschizi un cont in banca, ori vrei sa ceri o informatie, ori vrei sa depui o cerere si ti se spune ca este imperios necesar sa stabilesti o intalnire in prealabil este imposibil sa nu te simti amuzat pentru ca mai apoi sa te enervezi de fiecare data cand un lucru de o banalitate rara este trecut prin aceasta sita inutila. Imaginati-va o banca complet goala in care tu nu iti poti rezolva un lucru pentru care ai venit caci nu avea intalnire cu agentul bancii, interesanta situatie…

Ahh! ca era sa uit, nu mi-am putut imagina niciodata ca un Mall (simbol al consumerismului, si capitalismului) poate fi inchis duminica, este pare-se contrar oricarei legi ale economiei capitaliste insa de intampla. Vrei sa cumperi ceva atunci ai binecunoscuta zi de sambata – atunci cand toti cei doritori de shopping se inghesuie pana la refuz si iau cu asalt toate magazinele, fie ele in centre comerciale, fie pe stradute ticsite de brand-uri cunoscute. Iar duminica nimic totul inchis, pana si restaurantele, barurile ori bodegile.

Din punctul de vedere a unei persoane interesante de dinamica populatiei si a maselor acest lucru este fascinant, parca fiecare sambata este sambata discount-urilor la Harrolds. Am fost chiar avertizati inca de la inceput sa nu ne facem cumparaturile sambata, si cu atat mai putin sa ne prinda duminica in nevoie de vre-un produs. Am ignorat de cateva ori aceste recomandari in speranta gasirii vre-unui magazin non-stop, ei bine acest lucru nu se intampla, conceptul de non-stop pare sa lipseasca din bagajul informational. Magazinele care au statutul de non-stop de fapt deschid la 5-6 dimineata si cel tarziu la orele 24-1 sunt deja inchise, si nu sunt deschise duminica.

Trecand la lucruri mai serioase, intradevar dificultatea de adaptare priveste oamenii. Lyonezii sunt cunoscuti ca fiind (pe langa soferi slabi) foarte reci, si reticenti in comunicare si relationare cu alti indivizi. Am constatat inca de la momentul in care am ajuns aici ca lyonezii sunt oarecum diferiti fata de francezii pe care ii cunoscusem pana atunci. Aceasta raceala este recunoscuta nu numai de straini, ci chiar de restul francezilor.

Spre exemplu Raymond Barre fost prim ministru al Frantei dar si primar al Lyonului se simtea nevoit sa ii roage pe lyonezi cu ocazia organizarii summit-ului G8 in Lyon sa renunte la stilul lor rece si respingator si sa primeasca cu bunavointa aceasta onoare de a fi oras gazda G8. Ca urmare a acestui mod de a fi am gasit (si gasesc in continuare) spre exemplu aproape imposibil sa relationez cu colegii de facultate, sa comunic cu ei ori sa pun bazele vreunei relatie de amicitie – mai o bere, mai un vin, mai o iesire la cafea.

Cum era de asteptat mult mai usor te integrezi printre studentii straini, cu care poti chiar sa porti discutii mai lungi de 5 min si in mod cert nu primesti le au revoir a la brasiliene (adica interlocutorul tau, in mijlocul discutiei, iti intoarce spatele si pleaca).

Sangele latin pare sa se fi diluat, si atributele galilor ies mai mult la suprafata. Vercingetorix pare ca a castiga lupta cu Caesar pana la urma. Obisnuit cu cafenele ticsite, cu oameni dispusi sa petreaca day in, day out, cu cluburi deschise pana in zori, cu oameni grabiti, cu soferi agresivi, pe scurt cu stilul latin de a fi a romanilor in genere si a Bucurestenilor in particular, m-am trezit aici printre niste oameni mult prea linistiti, mult prea calmi uneori chiar prea molcomi.

Niciodata prea grabiti, niciodata prea nervosi, ori cu sangele fierband dintr-un motiv ori altul. Dupa orele 22:00 orasul este pustiu, parca picat intr-un somn greu, vecinul nu asculta muzica la maxim, nu da petrecere peste petrecere, nu vezi pub-uri ori restaurante deschise, nu auzi bassii unui club – doar din cand in cand masina salvarii, ori politia iti mai reaminteste ca orasul este totusi populat si nicidecum unul fantoma

Ar fi mult mai multe de spus insa pentru moment ma rezum la atat…

Anunțuri

2 gânduri despre „Note to myself… (I)

  1. Alex, nu pot decat sa iti urez sa supravietuiesti in acest cotlon de cultura si civilizatie si sa te intorci cat mai curand in dulcele targ al Bucurestiului, ca mie una mi-e tare dor de tine.

  2. Pingback: Note to myself (III) « Franta ori piramidonul rosu?!?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s