Filosofeala de seară

După ultimul curs (de operare calcul that is) în care nimeni nu a avut chef să-mi asculte balivernele, am pornit să-mi descarc energia aiurea.

Cum necum am ajuns, în decorul gelateriei mele preferate, să „filosofez” cu doi buni prieteni. Şi tot printr-o „încurcătură” s-a stârnit o discuţie tare aprinsă pe seama implicaţiilor religioase a proiectului impozitării pensiilor – în particular – a taxării indivizilor prinşi într-un „contract social” – în general.

Amicul meu, mai religios din fire la cele 40 şi de primăveri ale luii, a emis o ipoteză interesantă, care s-ar rezuma pe scurt la principul echităţii divine. Dacă plătim prea multe taxe şi impozite „in this life”, înseamnă că într-o viaţă anterioară am huzurit şi nu am ştiut ce să facem cu „capitalul” (asta implică evident existenţa în mai multe vieţi, deci reîncarnare ce nu e tocmai un concept creştinesc). Iar, pentru că Universul – guvernat de divin – este într-o stare de echilibru perfect „what goes up must come down”. Prin urmare printr-un principiu metafizic, ce  nu am reuşit încă să-l identific, ar cam trebui să fim bucuroşi că returnăm ce am primit în vieţi anterioare.

Astfel spus, noi ăştia care ne plângem de mizeriile economice ale vieţii din România zilelor noastre, de diversele probleme socio-morale ş.a.m.d. suntem nişte necredincioşi, ancoraţi într-o concepţie filozofică deontologică – ce pierde din vedere the big picture, finalitatea teleologică a întregii maşinaţiuni divine. Acum, eu nu sunt o persoană credincioasă, dar şi dacă ar fi să accept existenţa unui master plan tot nu văd cum funcţionează balancing-ul astă!?!

Adică o divinitate, un arhitect al Universului perfect, este capabil să dea dovadă de slăbiciuni la momentul creerii planului – vezi Leibniz? Sau… dă doar dovadă de „cinism [să nu zic răutate] transgeneraţional”, punând ca lege guvernatoare a activităţii umane: plata neîngrădită a poliţelor şi a datoriilor – acumulate sau transmise din familie pe linie strămoşească – până la „sfârşitul zilelor”? Asta nu implică cumva ca această divinitate nu iartă? Şi că oamenii nu au niciun mijloc de a „scăpa” de „supliciu”, singura lor opţiune fiind resemnarea?!? „Îmi merge rău pentru că aşa trebuie!” thing!

Recunosc că până la această întrevedere nu m-am gândit că poate exista şi o asemenea interpretare a relaţiilor de cauzalitate dintre indivizi, respectiv interacţiunilor dintre cetăţeni şi stat, dar să spui că impozitând exagerat o întreagă ţară înseamnă a o „curăţa de păcate” cred ca e puţin patologico-habotnică treaba.

Percy Jackson & the Olympians: The Lightning Thief

De curând am văzut „Percy Jackson si olimpienii: Hotul fulgerului„, film nou nouţ – februarie 2010 – ce a acumulat în box 0ffice-ul american 31 de milioane de dolari doar în prima săptămână de rulare pe marile ecrane.

Ei bine, şi acum îmi pare rău că am făcut greşeala de a plăti un bilet la cinema ca să-l văd. Cu o distribuţie ce promitea destul de multe (Uma Thurman, Pierce Brosnan, Sean Bean, Joe Pantoliano, sau Rosario Dawson) filmul este mediocru – părerea mea. Până şi „ideea” este slăbuţă: un tânăr pe nume Percy (aluzie la Perseu), fiul din flori a lui Poseidon, este inculpat de furtul fulgerului lui Zeus, lucru ce ar putea isca o „gâlceavă” între Zei. Dar, ca în orice film Hollywood-ian, puştiulică îşi ia în serios rolul de semi-zeu şi salvează lumea (america world that is), Zeii şi pe „su madre”.

Filmul se vrea a fi o comedie cu iz fantastic, ce amestecă aventura personajului principal cu o taxonomie a zeităţilor greceşti (ca pentru proşti) şi a cărei acţiune se desfăşoară doar în S.U.A.. Din nefericire totul se opreşte la această o simplă dorinţă de a fi: un film bun, o comedie savuroasă, o poveste într-adevăr fantastică.

Comicul este trivial, trebuie să te străduieşti destul de mult să râzi la „poantele fumate”, iar storyline-ul i-ar ofensa şi pe prichindei (deşi filmul este nerecomandat copiilor sub 12 ani). Acţiunea este liniară, fără „întreruperi” – in good old american way – după primele 15-20 de minute din film poţi deja să anticipezi ce şi cum se vor întâmpla lucrurile până la sfârşitul filmului (contrar lui Harry Potter de exemplu)

Personajele sunt, de fapt, interpretări moderne (în geacă şi blugi), dar de proastă factură, a Zeilor Olimpului. Singura interpretare mai acătării este doar cea a Umei – Meduza.

În rest?!? Nimic! Un film prost dacă luăm în calcul banii băgaţi în producţie şi renumele actorilor ce joacă în el. Box office fail, eşec chiar lamentabil.

Notarea:

Stil: Comedie fantastică – zică-se

Scenariu & story: Bachus după ce a căzut în comă alcoolică

Interpretare: trupa Căminului Cultural

Efecte speciale: divizia C

TOTAL: 2,5 / 10

Primăvara copilăriei

sursa aici

A venit primăvara şi cu ea mi-a revenit şi cheful de a scrie pe blog. Despre ce? Despre senzaţia superbă şi mulţimea de amintiri pe care mi le-a activat soarele molatic al primăverii.

În dimineaţa asta, ieşind din casă, am fost întâmpinat de astrul galben roşiatic ce m-a învăluit căldură domoală, dar extrem de plăcută. Am avut un flashback ce m-a smuls complet din realitate, transpunându-mă în perioada copilăriei, atunci când eram „şcoler” în primară. Îmi amintesc bucuria nespusă cu care mă „avântam” la drumul lung de vreo 30 de minute ce mă ducea din faţa casei până la şcoală – nu era mai lung de 15, dar atunci când îl faci cu paşi mici distanţele parcă se dilată.

În acea vreme locuiam într-un cartier foarte drăguţ, numai de case; iar drumul întortocheat mă purta pe străduţe mici cu case la fel de şic, cu  peluze şi curţi mari, înflorate – ce primeau şi ele cu braţele deschise mângâierea soarelui. Străduţe bordate de copaci bătrâni, noduroşi, dar impunători, ce începeau să-şi îmbrace haina de culoarea opalului verde.

Soarele ăsta îmi mai aminteşte şi de un alt „ritual” pe care îl respectam cu stricteţe atunci când eram copil în casa părintească: cum trecea vâlvătaia galbenă puţin peste streaşină ieşeam pe treptele casei pentru a privi la cerul de-un albastru pal şi la jocul vrăbiilor mici şi cafenii – mă fascina! Făceam asta zile în şir, scrutând din când în când cerul, în aşteptarea primelor păsări călătoare. Însă, nimic nu se compara cu fericirea ce mă cuprindea atunci când soseau rândunelele la cuibul lor „de vară” – aşteptam momentul ală mai mult ca orice.

Îmi plăcea că eram copil, iubeam primăvara, adoram jocul rândunelelor pe fundal albastru al cerului.

Call to Europe

„European Youth Leaders Conference on Human Rights, Social Inclusion and Youth Participation”

se pregăteşte de start. În perioada 21-27 Martie 2010 în Rotterdam şi Amsterdam va avea loc o conferinţă dedicată tinerilor europeni şi are, printre altele, ca scopuri:

  • Fostering mutual understanding to stimulate intercultural dialogue between youth leaders from different countries and with different cultural backgrounds.
  • Empowering and increasing the capacity of youth leaders that is necessary in developing tools, options, and concrete action plans to achieve equal human rights for all   citizens in Europe and around the world.
  • Creating a forum for discussion, interaction and development of new ideas and action plans between youth leaders, policy makers, and experts from NGO’s and human rights activists.

Temele principale vor fi:

  1. Youth Participation and European Citizenship
  2. Promotion and stimulation of intercultural dialogue, mutual understanding and cultural diversity
  3. Creation of awareness and renewed action plans in the struggle for equal human rights for all
  4. Reinforcement of minority groups in the European community and policy making
  5. Narrowing the gap between youth and politics / policy makers

Cine poate participa?

tineri cu vârsta cuprinsă între 18 şi 27 de ani
vorbitori de limbă engleză
cetăţeni ai U.E.
interesaţi de promovarea diversităţii culturale şi a drepturilor omului

Pentru înscrieri click AICI

Pentru informaţii suplimentare accesaţi pagina oficială a conferinţei la adresa:

http://www.calltoeurope.nl