Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

În ultima vreme societatea românească a dat uitării un concept important pentru buna functionare a oricărui sistem de tip capitalist (deşi nu avem certitudinea că el a fost corect „învăţat” sau stiut nici până atunci), mai exact: responsabilitatea socială.

Odată cu agravarea stării sociale, problema răspunderii a „renăscut” mai aprigă şi mai înverşunată ca niciodată (vorbesc aici de perioada post-decembristă), căutarea ţapului ispăşitor pentru această dereglare a bunei funcţionări „comunale” a devenit principala activitate a tuturor claselor sociale (cum am mai discutat într-un articol mai vechi), precum şi a Statului. „Vânătoarea de vrăjitoare”, scăpată de sub control, arde pe rugul său orice categorie socială: pensionari, bugetari, companii private, P.F.A.-uri, liberi profesionişti etc.

Şi totuşi: Cine este responsabil?

Dacă înţelegem responsabilitatea doar ca obligativitatea de a da socoteală pentru ceva (de a accepta şi suporta consecințele) atunci majoritatea va arăta cu degetul către  Stat sau către clasele „îmbuibate şi neproductive”, însă ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că: nu numai de la Stat trebuie să aşteptăm să fie responsabil (deşi acest lucru este obligatoriu atât din partea unui sistem democratic capitalist, respectiv unui guvern ce se doreşte competent). Mai exact, protecţia socială, pensiile, ajutoarele de maternitate/paternitate, salariile compensatorii ş.a.m.d.  sunt, ce-i drept, atribuţiuni ce cad în principal pe umerii Statului, dar nu este exclusiv atribuţiunea sa.

Pe lângă Stat, responsabilitatea socială este şi apanajul domeniului privat, mai exact a companiilor private. Fie I.M.M.-uri, fie multinaţionale de succes, ele trebuie „să fie responsabile pentru toate acţiunile pe care le întreprind atâta timp cât ele afectează într-o formă sau alta indivizii, comunităţile, sau mediul”. Însă, în buna tradiţie Americană, ele trebuie să fie responsabile faţă de societate într-un mod mult mai pragmatic. Responsabilitatea lor nu se rezumă la asigurarea unui drept salarial, la plata taxelor şi impozitelor, sau la plantarea a 100 de copaci de dragul imaginii publice, ci depăşeşte acest nivel – sau, cel puţin, ar trebui să o facă.

Responsabilitatea socială include şi un nivel „first hand” de interacţiune între indivizi (angajaţi sau nu) şi companie. Companiile sunt datoare să aducă un beneficiu comunităţilor în cât mai multe feluri, pentru a-şi putea justifica prezenţa pe piaţă şi a se putea impune ca un „jucător” demn de încredere. Datoria lor se poate exprima ca de exemplu, printre altele, prin:

  • îmbunătăţirea nivelului de trai al angajaţilor (prin: ajutoare, fonduri speciale de premiere, facilitarea achiziţiilor private, construirea de locuinţe, crearea de fonduri de pensii private garantate, promovarea şi protejarea investiţiilor în cadrul companiei, precum  şi a altor tipuri de  protecţie socială)
  •  generarea de condiţii propice pentru dezvoltarea comunităţii (infrastructură, comerţ, mediu, politici pro-active la nivel administraţiilor locale sau naţionale, lobby la nivel naţional sau internaţional)
  •  crearea sau finanţarea: de şcoli, licee, universităţi şi centre de formare, precum şi altor proiecte culturale, sau instituţii de artă şi cultură (atât pentru angajaţi şi familiile lor, cât şi pentru intreaga comunitate)
  •  investirea de fonduri şi resurse umane şi materiale în clinici şi spitale (publice sau private), centre de recuperare, baze de agrement şi baze sportive etc.
  •  crearea de fonduri de ajutorare a persoanelor sau grupurilor nevoiaşe, de cantine sociale, ori de case de copii şi bătrâni (având la bază principiul filantropiei)
  • finanţarea O.N.G-urilor ce-şi propun ajutarea dezvoltării societăţii, protejarea mediului, sau „reprezentarea” şi medierea problemelor sociale şi economice ale cetăţenilor
  • ş.a.m.d.

Prin urmare, nivelul privat nu trebuie să jubileze, sau să acuze, în cadrul situaţiei actuale, de vreme ce „firmele” au pierdut complet din vedere rolul lor în cadrul societăţii româneşti. Erijarea acestora în „calul de povară” al economiei româneşti este una complet ilicită, atâta timp cât ele plasează răspunderea socială şi responsabilitatea doar Statului şi Guvernului. Dobândirea/generarea profitului nu poate fi un scop în sine. În plus, lipsa reinvestirii unei părţi din profit în scopurile mai sus enunţate încalcă flagrant regulile de bază ale economiei moderne.

Pe de altă parte, nici cetăţenii nu sunt complet îndreptăţiţi să blameze doar puterile Statului de lipsă de competenţă şi răspundere, atâta timp cât opinia publică a omis să pună vreo presiune asupra companiilor private să acţioneze responsabil şi în folosul comunităţilor. Lipsa de interes, neimplicare şi nepăsarea, sunt şi ele nişte vini ce trebuiesc asumate şi plătite.

Anunțuri

3 gânduri despre „Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s