Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

În ultima vreme societatea românească a dat uitării un concept important pentru buna functionare a oricărui sistem de tip capitalist (deşi nu avem certitudinea că el a fost corect „învăţat” sau stiut nici până atunci), mai exact: responsabilitatea socială.

Odată cu agravarea stării sociale, problema răspunderii a „renăscut” mai aprigă şi mai înverşunată ca niciodată (vorbesc aici de perioada post-decembristă), căutarea ţapului ispăşitor pentru această dereglare a bunei funcţionări „comunale” a devenit principala activitate a tuturor claselor sociale (cum am mai discutat într-un articol mai vechi), precum şi a Statului. „Vânătoarea de vrăjitoare”, scăpată de sub control, arde pe rugul său orice categorie socială: pensionari, bugetari, companii private, P.F.A.-uri, liberi profesionişti etc.

Şi totuşi: Cine este responsabil?

Dacă înţelegem responsabilitatea doar ca obligativitatea de a da socoteală pentru ceva (de a accepta şi suporta consecințele) atunci majoritatea va arăta cu degetul către  Stat sau către clasele „îmbuibate şi neproductive”, însă ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că: nu numai de la Stat trebuie să aşteptăm să fie responsabil (deşi acest lucru este obligatoriu atât din partea unui sistem democratic capitalist, respectiv unui guvern ce se doreşte competent). Mai exact, protecţia socială, pensiile, ajutoarele de maternitate/paternitate, salariile compensatorii ş.a.m.d.  sunt, ce-i drept, atribuţiuni ce cad în principal pe umerii Statului, dar nu este exclusiv atribuţiunea sa.

Pe lângă Stat, responsabilitatea socială este şi apanajul domeniului privat, mai exact a companiilor private. Fie I.M.M.-uri, fie multinaţionale de succes, ele trebuie „să fie responsabile pentru toate acţiunile pe care le întreprind atâta timp cât ele afectează într-o formă sau alta indivizii, comunităţile, sau mediul”. Însă, în buna tradiţie Americană, ele trebuie să fie responsabile faţă de societate într-un mod mult mai pragmatic. Responsabilitatea lor nu se rezumă la asigurarea unui drept salarial, la plata taxelor şi impozitelor, sau la plantarea a 100 de copaci de dragul imaginii publice, ci depăşeşte acest nivel – sau, cel puţin, ar trebui să o facă.

Responsabilitatea socială include şi un nivel „first hand” de interacţiune între indivizi (angajaţi sau nu) şi companie. Companiile sunt datoare să aducă un beneficiu comunităţilor în cât mai multe feluri, pentru a-şi putea justifica prezenţa pe piaţă şi a se putea impune ca un „jucător” demn de încredere. Datoria lor se poate exprima ca de exemplu, printre altele, prin:

  • îmbunătăţirea nivelului de trai al angajaţilor (prin: ajutoare, fonduri speciale de premiere, facilitarea achiziţiilor private, construirea de locuinţe, crearea de fonduri de pensii private garantate, promovarea şi protejarea investiţiilor în cadrul companiei, precum  şi a altor tipuri de  protecţie socială)
  •  generarea de condiţii propice pentru dezvoltarea comunităţii (infrastructură, comerţ, mediu, politici pro-active la nivel administraţiilor locale sau naţionale, lobby la nivel naţional sau internaţional)
  •  crearea sau finanţarea: de şcoli, licee, universităţi şi centre de formare, precum şi altor proiecte culturale, sau instituţii de artă şi cultură (atât pentru angajaţi şi familiile lor, cât şi pentru intreaga comunitate)
  •  investirea de fonduri şi resurse umane şi materiale în clinici şi spitale (publice sau private), centre de recuperare, baze de agrement şi baze sportive etc.
  •  crearea de fonduri de ajutorare a persoanelor sau grupurilor nevoiaşe, de cantine sociale, ori de case de copii şi bătrâni (având la bază principiul filantropiei)
  • finanţarea O.N.G-urilor ce-şi propun ajutarea dezvoltării societăţii, protejarea mediului, sau „reprezentarea” şi medierea problemelor sociale şi economice ale cetăţenilor
  • ş.a.m.d.

Prin urmare, nivelul privat nu trebuie să jubileze, sau să acuze, în cadrul situaţiei actuale, de vreme ce „firmele” au pierdut complet din vedere rolul lor în cadrul societăţii româneşti. Erijarea acestora în „calul de povară” al economiei româneşti este una complet ilicită, atâta timp cât ele plasează răspunderea socială şi responsabilitatea doar Statului şi Guvernului. Dobândirea/generarea profitului nu poate fi un scop în sine. În plus, lipsa reinvestirii unei părţi din profit în scopurile mai sus enunţate încalcă flagrant regulile de bază ale economiei moderne.

Pe de altă parte, nici cetăţenii nu sunt complet îndreptăţiţi să blameze doar puterile Statului de lipsă de competenţă şi răspundere, atâta timp cât opinia publică a omis să pună vreo presiune asupra companiilor private să acţioneze responsabil şi în folosul comunităţilor. Lipsa de interes, neimplicare şi nepăsarea, sunt şi ele nişte vini ce trebuiesc asumate şi plătite.

Reclame

Site de 500 milioane de Euro (www.e-romania.ro)

Vuieşte gura târgului cum că există un proiect de investiţie, am citit diverse articole pe blogosferă, am mai citit şi prin ziare (online sau print), am văzut şi o declaraţie a unui nene legată de faimosul portal şi tot nu-mi vine a crede!!!

Cum să investeşti 500 de milioane de Euro într-un site??? Bon, pot accepta că e un site important, că are nevoie de servere de mii de euro, că bazele de date costă, că trebuiesc securizate datele, că e nevoie de un design spectaculos şi totuşi… atâţia bani?!? Am zis că poate sunt şi eu un „habarnist” care-şi face opinii aiurea şi am găsit următoarele două exemple interesante:

Number 1:

Cea mai scumpă autostradă din lume, este de fapt un proiect de decongestionare a traficului din Boston, supranumit The Big Dig – când va fi gata va costa fabuloasa sumă de 22 de miliarde de dolari (adică vreo 18 miliarde de euro).

Adică vasăzică pe noi ne costă un site 3% dintr-un  asemenea proiect?!? Noi avem un buget comparabil cu cel al S.U.A.?!?

Number 2

Întreaga fundaţie Wikipedia, ce include şi site-ul arhicunoscut http://www.wikipedia.org – cea mai mare enciclopedie gratuită din lume şi site-ul cu al 5-lea număr de vizitatori unici din lume – a avut cheltuieli nete de 5,617 miliarde de dolari, adică vreo 4,5 miliarde de euro, în anul 2008-2009 (link aici).

Prin urmare noi facem un site care costă puţin peste 10% din această sumă. Oare site-ul numit http://www.e-romania.ro va avea tot atâţia vizitatori, tot atâtea informaţii stocate ş.a.m.d.?!?

Acum vi se mai pare justificat costul?!? Mie sincer NU! Chiar deloc!!!

Apropos mes chers, am descoperit şi un site de 2,5 milioane de Euro, ce spre „norocul” nostru este deja activ – www.esimplu.ro – tot proiect de stat:

Nu-i asa că-i drăguţ?!? Arată ca făcut în Joomla. Ahh da şi apropos page rank cf. Alexa: 326.284 în categoria sa, sublim!

Pasiunea mea…natura

Pardon era, înainte să redescopăr fotografia. Sau mai este, dar este acea natură „încremenită” de vederea obiectivului fotografic.


De vreo 2 ani m-am reapucat de fotografie! Mă mai „jucasem” în copilărie cu aparatul de fotografiat, era un Zenith bătrânior, îl primisem cu împrumut de la un regizor-fotograf.

Cum am prins gustul filmului şi fotografiei?!? Păi, Victor Tomescu, că aşa îl chema pe regizor, mă distribuise pe la 4-5 ani într-un scurt metraj, iar eu, curios din fire, în timp ce actorii filmau scenele,  tot îl „interogam” despre toate maşinile alea ciudate. De fapt eram tare neastâmpărat: mă urcam pe ele, mă jucam cu rolele de film, mă plimbam cu exponometrul în mână crezând că e busolă şi câte şi mai câte prostioare copilăreşti. Aşa am avut eu primul contact cu această lume.

Ani la rândul, de câte ori ajungeam pe la atelierul său, intram şi-mi petreceam ore bune în compania lui. El încerca, în joacă, să-mi explice una alta, însă eu, mai tot timpul eram atent şi fascinat de mulţimea de fotografii ce atârnau la uscat – prinse cu câte un cârlig de rufe. Pe la 9 ani mi-a arătat cum se scoate un film şi cum se developează în camera obscură. Pe la vreo 10 mă lăsa să-i decupez cadrele din rolele de film, pentru ca mai apoi să-mi arate din tainele montajului unui lung metraj. Nu înţelegeam eu mare lucru, dar mă fascina.

Într-un final pe la vreo 11-12 ani am primit Zenith-ul şi 3 filme, ruseşti parcă. Făceam cu el o fotografie la câteva zile, iar odată terminat un film, domnul Tomescu mi le developa în laboratorul său şi-mi explica unde greşisem, sau ce făcusem bine. Era greu să-l foloseşti, nu ca DSLR-urile moderne, pregătirea fiecărei fotografii dura „o veşnicie”, iar partea cea mai frumoasă dar tensionată era acea aşteptare nesigură a rezultatului final. Din nefericire, la scurt timp, Victor Tomescu a murit, aşa că mi-am lăsat deoparte aparatul şi am dat uitării mai tot ce învăţasem. Să fiu sincer, nici nu mai ştiu unde sunt primele mele fotografii şi nici măcar nu-mi amintesc cu ce erau…

Acum flama m-a prins din nou. O fac din pasiune, îmi place, mă incită, mă stresează dar în acelaşi timp mă relaxează. Este o pasiune scumpă  ce-ţi mănâncă timp şi destui bani (aparatele şi obiectivele nu sunt tocmai bragă, iar pentru a putea învăţa câte ceva trebuie să-ţi petreci multe ore citind şi punând în aplicaţie cele citite), dar mă regăsesc în ea, mă caracterizează şi mă face fericit. Sunt, fără îndoială, un fotograf amator, deşi tot încerc să strâng bani pentru un curs profesionist de fotografie (nu prea sunt autodidact, îmi place să mi se arate mai mult decât să citesc acel lucru în vreo carte). Pe de altă parte mă îndoiesc că m-aş regăsi ca fotograf la nunţi, botezuri, sau mai ştiu eu ce evenimente populare.

Din fotografie în fotografie mi-am dat seama că-mi place să imortalizez peisaje naturale, cât şi peisaje „omeneşti” – oraşe, sate, mitocuri, mânăstiri s.a.m.d. (cu cât mai vechi, cu atât mai bine). Pentru fotografii abstracte îmi cam lipsesc ideile şi tehnica, în plus îmi place să redau ceea ce văd şi simt, nu ceea ce aş vrea să văd sau să simt. Urăsc portretele (ori fotografiile cu oameni) şi  fotografiile în stil jurnalistic – de reportaj.

De curând sunt şi mai împlinit de această pasiune pentru că am primit o propunere să fac prima mea expoziţie. Sunt oarecum temător, codit, îngrijorat, dar cred că până la urmă o voi face – ca amator, nu ca „artist”. Sunt oarecum intrigat de posibila întâlnire cu publicul vizitator. Cred că tocmai acest lucru este acea lamă cu două tăişuri care mă conduce să fac acest pas, dar în acelaşi timp lucrul ce reprezintă şi cea mai mare temere (frică…).

Ţi-e „poftă” de altă ţară?!?

Vouă nu vă e „poftă” de-o schimbare? Nu vă vine să vă luaţi lumea în cap şi să vă duceţi în vreo ţară uitată de lume? Aşa, de dragul schimbării?!? Să cunoaşteţi oameni noi, popoare diverse, culturi diferite; să le descoperiţi istoria, obiceiurile, secretele, ciudăţeniile, lucrurile care-i fac diferiţi, speciali???

Pe mine mă apucă uneori un dor de ducă, să plec din oraşul ăsta, aglomerat şi poluat, şi să văd lumea: să fiu un globetrotter, să fac couch-surfing, să dorm într-un cort pe o faleză a Scoţiei, să mă adăpostesc de ploaie sub streaşina unui castel de pe Valea Loarei, să fug de soarele torid în „braţele” unui palmier de pe vreo insulă a Pacificului, să mă afund cu un caiac până înspre izvoarele Amazonului. M-aş „pierde” fericit în jungla pe care Aztecii şi Mayaşii o numeau casă, aş fotografia un leu în Serengheti, m-aş plimba pe o cămilă prin Valea Regilor, sau as vedea templul Angkor Wat

Mi-e „poftă” nebună să plec, să cutreier lumea, chiar stau să mă gândesc cât de fain trebuie să fie un job de: cercetător, explorator, fotograf, sau cameraman la National Geographic par exemple. Anul trecut, în Franţa, chiar am cunoscut o tânără antropolog ce a trăit câţiva ani printre triburile din Madagascar şi i-a „cunoscut” pe malgaşi mai bine decât mulţi alţi occidentali. Odată revenită în Franţa, a combinat antropologia şi cercetările făcute acolo cu filosofia într-un proiect fascinant, la limita dintre cele două ştiinţe. Poate aşa ceva ar fi schimbarea pe care tot o caut în ultima vreme! Poate chiar astă ar fi „jobulmult visat de mine!

Voi unde aţi pleca? Spre ce locuri vă simţiţi atraşi? Ce aţi vrea să vedeţi şi să descoperiţi?

P.S. Cât p’aci să uit de partea cu descoperitul „identităţii culinare” a fiecărei ţări, zone, ori culturi. Şi, că tot venite vorba, vă pun câteva „drapele” naţionale tare inventive:

Această prezentare necesită JavaScript.