Ain’t that eco-marvelous?!?

Vă spuneam în articolul precedent că responsabilitatea, sustenabilitatea și durabilitatea sunt, pentru mai toți antreprenorii „inteligenți” și mai toate companiile corporative și corporatiste, o cheie a succesului pe piețele mondiale. Dar ce vinde cu adevărat este tot ceea ce este verde, green, eco și/sau bio ori organic. Trăim într-o lume eco-marvelous! O societate cosmopolită în care este suficient să pui label-ul eticheta de eco-friendly pe orice produs (oricât de derizoriu) și îți poate aduce un profit fabulos.

Oriunde te uiți găsești un ecolabel și sunt câteva, vreo 435 mai exact! După cum afirmă cei de la Ecolabelindex. Există un ecolabel pentru orice produs ori proces și care, cel puțin teoretic, este primit în urma unei certificări laborioase, pe termen mediu și lung. Existe etichete care spun: ce, când, de unde, cum și cât din resurse, respectiv bio-masă sunt „economisite”, protejate și implicate în produsul finit/procesul de producție/serviciul final  furnizat de către o entitate: economică (axată pe profit), politică, non-profit, asociativă, ori de oricare altă natură (până și cercetarea este reglementată).

Dacă ar fi să ne luăm după acest factor/parametru, și numai după el, trăim într-o lume edenică – perfectă și curată. O lume în care poluarea nu este decât un vis urât, dispariția speciilor o mare necunoscută, distrugerea ireversibilă a oicumenei o chestiune ipotetică, iar penuria de resurse o chestiune complet necunoscută.

Și totuși, lucrurile nu stau deloc așa… Încercarea de reidentificare cu natura, cu mediul, regăsirea principiilor fundamentale ale comunităților ancestrale vine tocmai ca și rezultat logic al unei dezrădăcinări, al unei înstrăinări față de aceasta. Renunțarea la mediu natural și migrația înspre unul periurban ori urban (proces care trenează de secole) își atinge apoteoza în contemporaneitate. Orașul devine spațiul predilect al modernității și locul în jurul căruia identitatea umană se formează. Metropola se contractă și dilată încercând să le ofere indivizilor toate funcțiile și atributele dezirabile mediului natural, dar și multe alte lucruri în plus: siguranță, confort, protecție, igienă și curățenie, artă și cultură, cadrul propice maximizării caracterului social al indivizilor ș.a.. Numai că el, în același timp, limitează și închide – comuniunea cu natura devine aproape imposibilă. Orașul, urbanizarea ca atare, nu este capabil să îndeplinească anumite funcții cerute natura umană. Indivizii, oricât de eco și verde ar fi un mediu urban, se simt parte a unui mediu artificial, creat de om; un mediu ce se auto-limitează și care-și face (din ce în ce mai pregnant) simțite granițele fată de ceea ce se găsește dincolo de el.

Interesant este următorul fapt: orașul, în încercarea sa de îndeplinire a funcției sale „naturale” (adică de mediu așa zis natural), se extinde către spațiul de dincolo de el – spațiu ce se vrea natural și neatins. Acest proces de integrare a naturalului nu face altceva decât să transforme mediul într-o funcție „naturală” a orașului, dar implicit (mai mult sau mai puțin evident)  îl artificializează. „Natura” este așadar și ea artificială.

Astfel, toată activitatea umană, chiar dacă tinde spre un mediu sacralizat, edenic, arhaic și deseori totemic, se concretizează într-un mediu artificial creat (sau în plin proces de artificializare). Un spațiu locuit de o falsă naturalețe, ce generează un fals sentiment de eco-responsabilitate, de eco-sustenabilitate, de eco-durabilitate, eco-„prudență”.

Un eco care ajunge să vândă. Un eco care poate fi tranzacționat, cotat, prețuit cuantificat.

Am să dau, într-un final, și câteva exemple ce fac din această grijă pentru ecologie vehicul de vânzare:

Timberland

Tarom

Toyota Prius

G-Oil

McDonalds

Coca-Cola

Coca-Cola (2)

Fed-Ex

Miles & More (companii aeriene)

Responsabilitate, sustenabilitate, durabilitate

Trei cuvinte fără prea mare noimă pentru majoritatea oamenilor pe care-i întâlnesc. Mai nimeni nu dă nici doi bani pe ce înseamnă responsabilitate, sustenabilitate sau durabilitate. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, pe majoritatea oamenilor nu-i interesează dacă ele există ca și cuvinte în limba română, cu atât mai puțin în vreo altă limbă a la mode.

Acum se pune problema dacă pot fi ei blamați pentru asta? Cine ar putea să spună că ele sunt într-adevăr importante pentru societatea românească, în condițiile în care: încă mai există sate fără curent electric, când nu toți au descoperit banala periuță, când sistemul sanitar e la pământ, când există drumuri asfaltate pietruite de pe vremea lui Brătianu, când salariul minim pe economie nu reprezintă nici măcar „coșul zilnic garantat”, când există oameni care încă mai cred că Iliescu este Președintele României, când numărul oamenilor care nu știu să citească sau să scrie este în creștere, când încă mai există „orășeni” care-și aruncă gunoiul de la balconul blocului ca în Evul Mediu ș.a.m.d.?

Se pare că, pentru marea masă de oameni, realitatea este cu totul alta față de cea a „elitelor” societății. Este din ce în ce mai clar pentru mine că aceste concepte ar putea să „facă sens” (expresie deja încetățenită) într-un mediu destul de restrâns. Ele sunt în zilele noastre apanajul micii burghezii corporative, al unor tineri idealiști și visători sau poate al unor antreprenori mai „excentrici” ce vizează o elită financiară a societății. Chiar mai mult decât atât, este o lungă distanță de la a fi știute la a fi într-adevăr înțelese și interiorizate.

Cu o oarecare părere de rău trebuie să accept că sunt niște concepte de lux și elitiste, a căror aplicabilitate vizează deseori snobismul și infatuarea indivizilor – nicidecum simțul pragmatic sau al funcționalității ori eficiența, „bunul simț” sau raționalitatea lor. La noi dacă spui că ești responsabil, că ai o afacere sustenabilă sau că vizezi durabilitatea (de oricare fel) ești în trend, faci parte dintr-o categorie ce-și „permite”: bio, comerț echitabil, fusion foods, Insulele Canare. Eco vinde și aici nu e nicio îndoială, la fel vinde și „comportamentul durabil”, „credința în sustenabilitate”, „responsabilitatea față de societate, mediu și parteneri”, „angajamentul față de natură și…”. Majoritatea acestor maxime le găsești deseori în descrierea multor corporații multinaționale, dar și a unor „mici”, însă fistichii, afaceri autohtone.

Mi s-ar putea replica, cu o oarecare facilitate, că și în afara României target-ul este asemănător: „good P.R. is/means good business”, iar diferența la nivel înalt se face printr-o comunicare de genul astă – care vizează cele 3 elemente „prețuite de indivizi” (fie că sunt ei cumpărători, parteneri la afacere, societate ș.a.m.d.). Este doar parțial adevărat! În țări cu un standard de viață mai elevat nu sunt vizați doar cei 5-7-10 % din populație (cei mai avuți adică), ci și clasa de mijloc (mult mai extinsă decât în România). În al doilea rând, nu se rezuma totul la imagine și discurs de promovare P.R.-istică fără un fond de atașare și implicare reală în asemenea campanii (societatea ar remarca mai devreme sau mai târziu o asemenea abatere gravă, iar diversele organisme ar sesiza încălcarea țintelor auto-impuse).

Atât în România, cât și în afara ei astfel de campanii și atașamente corporative (de business în general) vând, numai că eu cred că diferă   presupozițiile/constrângerile de la care se pleacă și care duc la apariția unor asemenea angajamente. Mai diferă și „sinceritatea” unor asemenea acțiuni.

Cumpărătorii de bunuri și servicii „durabile” – în sens larg, ce implică atât sustenabilitatea (a resurselor de exemplu) și responsabilitatea (față de comunitate de exemplu) – reprezintă o altă chestiune interesantă. Ce, pentru francezi de exemplu, este o chestiune de normalitate și  bun simț comun, pentru români este o chestiune de trend, epatare, emfază și opulență (vezi exemplul, pe care îmi place să-l folosesc deseori, cu cetățeni care locuiesc într-un apartament ceaușist de 30.000 de euro, dar conduc o mașină de 100.000 de euro).

Unde mă aflu eu? În categoria tinerilor idealiști care cred încă în posibilitatea schimbării de perspectivă, de paradigmă socială. Eu încă mai cred în civilizația românilor, în bunul simț, în respectul față de natură ș.a.m.d.. Numai că aceste lucruri se ating cu greu și depind de multe lucruri. După cum îmi spunea un bun prieten: „O să mai curgă multă apă pe Dâmbovița până când…” și aici continui eu: o să-i pese cuiva că peluza din spatele blocului nu-i tunsă, că vecinul a aruncat gunoaiele de la etaj, că drumul nu-i feng-shui, că X companie a poluat un lac protejat ori a defrișat o pădure și exemplele ar putea continua.

Mâine am să revin asupra acestui subiect cu câteva clipuri interesante și amuzante în același timp.

Somnul rațiunii naște monștri

Și lipsa scriiturii naște stângăcie!

Aș putea să adaug… Cel puțin la mine.

Stăteam să mă întreb: „De ce nu mai scriu?”. Tot găsesc de vreo săptămână scuze care mai de care mai năstrușnice, dar toate patetice. M-am scuzat prin: „nu am timp”, „nu azi”, „nu știu de unde să încep”, „nimeni nu mă citește oricum”, „nu mai pot” (asta e o scuză parțial adevărată), „blogul e pentru frustrați” și tot așa. Fals, foarte fals, extrem de fals!

Și totuși, au trecut 4 ani și mai bine de la primul meu post, iar eu tot am mințit cu o mare nerușinare că o să revin… Mi-am tot anunțat revenirea cu tam-tam și nu am făcut-o. M-am mințit pe mine și m-am amăgit. Pe scurt, am fost un neserios demn de liota troglodiților.

Măcar am înțeles: de ce. De teamă! M-am temut că nu mai pot scrie, că sunt stângaci (lipsa scriiturii își spune cuvântul chiar și acum ce-i drept, în timp ce scriu rândurile istea), că sunt la fel de perimat ca și „Franța ori piramidonul roșu?!?”. M-am temut că nu mai pot transmite celor ce-mi citesc blogul trăirile pe care le-aș fi vrut, senzațiile și gândurile mele. Pe scurt, am suferit de depresia unui „scriitor” proscris, flecar ce nu-și mai găsește cadența și fluența gândurilor, scriiturii. Un scriitor publicist mizantrop, de colț de stradă, ce se pleacă în fața justificărilor ordinare, mizere și lașe. Am rupt șters ciorne peste ciorne ca până la urmă să nu mai scriu nimic – o eroare de învățăcel pe care încă din gimnaziu învățasem să nu o mai fac: „Scrie orice, dar scrie. Oricum, niciodată nu-ți va plăcea ce ai scris!

Nu-mi mai plăcea micimea blogului meu, multe articole nu mă mai reprezentau… așa că m-am oprit pentru 2 ani și mai bine. Blog nou? NU! Nici nu se punea/pune problema, nu sunt atât de laș și fricos. Nu mă dezic atât de mult de el și de cele scrise în el! Bref, l-am refăcut, l-am redenumit, l-am aranjat pe ici pe colo. Acum îmi pare din nou, ca acum 4-5 ani, o extensie a mea. Mă face să mă simt bine avându-l.

Bine v-am regăsit pe:

„Zizzou ori piramidonul roșu?!?” – deși nu știu dacă astă va fi numele definitiv.

În orice caz, „dear blog is good to be back”!

Mai multe despre ce am mai făcut în ultimii ani în post-urile următoare și puțin în noua pagină Despre mine – nu chiar nouă, dar modificată.

Alex Zizzou