Protejat: O lume în decădere și decrepită

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Sabina Elena sau cum mărul discordiei ajunge viral

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

De când a apărut povestea asta cu Sabina Elena și cu bentița tricoloră am făcut un „pas înapoi” și am tot citit, în tihnă, opinii contradictorii, păreri mai mult sau mai puțin avizate și, poate cel mai grav, atitudinile xenofobe, homofobe, ungarofobe și românofobe referitoare la gestul acestei puștoaice de liceu.

Eu tot nu înțeleg cine sunt smintiții și care sunt mișeii?!?

Unii se ascund în spatele lașității tipic umane spunând că este o falsă problemă, alții sunt atât de smintiți încât împroșcă cu noroi în stânga și în dreapta fără a avea măcar un argument rațional în spatele discursului lor populist și naționalist (fie că sunt ei unguri, fie că sunt români).

Toată chestiunea asta NU este o falsă problemă fiindcă, în ciuda multor păreri, există undeva un măr ar discordiei, atitudinea fetei ăsteia fiind un alt declic freudian al unor frustrări acumulate. Trebuie să fii de-a dreptul tâmpit să crezi că 15.000-20.000-30.000 de indivizi care aderă unei „cauze” sunt toți niște prostovani, așa cum trebuie să fii tâmpit să crezi că 100 de oligofreni care mânuiesc cu strășnicie un stindard (pe o vreme mizerabilă de altfel) reprezintă „punctul de vedere” al unui „bobor” întreg sau al unei întregi naționalități/etnii conlocuitoare. Să fim încă de la început clari, există întotdeauna indivizi extremiști și xenofobi, în orice societate ori comunitate oricât de mică. Eu personal am întâlnit atât cetățeni români ce susțineau sus și tare „stârpirea răului maghiar”, cât și etnici maghiari ce ar fi „ucis orice român ce le-ar fi stat în cale” (sau cel puțin așa spuneau – de la teorie la practică e distanță mare).

Am trecut prin sate în care nimeni nu vorbea limba română (motivele sunt extrem de importante, dar nu o să le aduc acum în discuție), am întâlnit o vânzătoare (în Tg. Mureș) care nu dorea să-mi spună în română valoarea cumpărăturilor (deși, când i-am plătit mai puțin decât făceau cumpărăturile, mi-a replicat sec și într-o română perfectă: „Plecați fără să-mi plătiți tot?”), am cunoscut un ghid în Budapesta, româncă de etnie maghiară, care ne explica, în română, cât de tâmpiți, inculți și necivilizați sunt românii. Pe de altă parte, am avut o bună prietenă – în copilărie, timp de vreo 10 ani – care-și petrecea vacanța vara în compania mea și care nu se rușina să spună că este româncă de etnie maghiară din Covasna și că-și iubește țara (România), cultura tării ei (noastre) și limbile pe care le vorbea (de la ea am învățat puțină maghiară). Am avut prieteni de familie, etnici unguri din Harghita stabiliți în Ploiești, care niciodată nu vorbeau maghiara de față cu noi fiindcă știau că nu o înțelegem (din respect așadar) și cu care sărbătoream ziua națională (a României). Am cunoscut într-un hotel de lângă Budapesta un cetățean maghiar ce nutrea un respect foarte mare față de cultura românească și care, la acea vreme (1998), judeca aspru atitudinile anti-sociale, xenofobe și extremiste ale unor etnici maghiari din România.

Însă, trebuie să fim foarte atenți cu atitudinile intolerante, dar și cu cele de toleranță laxă. Într-o societate cosmopolită, post-modernă, pluriculturală și globală, în care identitatea trebuie respectată, dar care nu trebuie să ajungă scopul unor politici de stat sau ale unor comunități etnice, orice expresie naționalistă survine pe fondul unor chestiuni latente, spinoase și cu iz istoric, dar care ar fi trebuit să fi fost deja date uitării/soluționate. Naționalismul explicit este o formă de repliere identitară ca urmare a unor factori externi/presiuni externe, dar și datorită unei proaste perceperi a raporturilor față de ceilalți, slabei educații, slăbiciunii „facultăților spiritului”, inadaptării, imposibilății integrării, alienării, dorinței de creare unei noi identități personale/individuale ori de grup, dorinței de separarea și delimitare față de un grup deja format de indivizi ș.a.m.d..

În constituția europeană se stipulează clar următoarele aspecte:

(1) The State foundation is laid on the unity of the Romanian people.
(2) Romania is the common and indivisible homeland of all its citizens, without any discrimination on account of race, nationality, ethnic origin, language, religion, sex, opinion, political adherence, property or social origin.

ȘI

(1) The State recognizes and guarantees the right of persons belonging to national minorities, to the preservation, development and expression of their ethnic, cultural, linguistic and religious identity.
(2) The protecting measures taken by the Romanian State for the preservation, development and expression of identity of the persons belonging to national minorities shall conform to the principles of equality and non-discrimination in relation to the other Romanian citizens.

Cât și

In Romania, the official language is Romanian.

Ar fi bine ca mulți dintre noi, din ambele tabere, să-și amintească aceste mici „detalii”. Fie că ne place ori nu suntem un stat independent, unitar și inalienabil, membru al Uniunii Europene și trebuie să respectăm (de bunăvoie sau cu forța) implicațiile acestei apartenențe – ergo Constituția. Toate aceste împunsături din partea așa numitei „secuimi” (practic, niște extremiști persuadați de o utopie inefabilă) sunt la fel de inutile și cretine ca și acceptarea de către stat a unui statut aparte pentru etnicii maghiari (un statut privilegiat față de cel al celorlalte etnii conlocuitoare) sau ca și „răspunsul marțial” a unor români la „gesturile incalificabile”. În plus această „luptă a orbilor” (lipsită de orice substrat rațional și coerent) nu poate fi decât nefastă pentru noi toți.  Nu servește nimănui să se lase a crede că toți maghiarii vor autonomia totală și urăsc profund românii, România și toate reprezentările identitare ori culturale legate de aceasta, cum nu servește nici a crede că toți românii sunt ungarofobi, mânați de o ură carnală și oarbă împotriva oricărei etnii (cu precădere romă și maghiară) și care sunt niște avizi ai discriminării și segregării. Toate aceste lucruri sunt niște manipulări la nivel macro ce adâncesc și mai mult fanta/ecartul dintre români și etnicii maghiari ori romi.

În opinia mea, trebuie ca statul să dea mult mai multă atenție (maximă chiar) reglementării și pedepsirii civile și penale a oricărei atitudini segregaționiste, discriminatorii și xenofobe, cât și a oricărei încercări de privare a libertății de exprimare a identității de orice tip (atât minoritară, cât și majoritară). Statul român trebuie să fie garantul constituției europene și a tuturor drepturilor și libertăților individuale, încercând pe cât posibil să se elibereze de orice atitudine părtinitoare ori complet laisser faire. La nivel practic, el trebuie să se implice activ în medierea socială, în apropierea dintre cetățeni (încă din primii ani de viață), în promovarea unei culturi a toleranței și egalității ș.a., asta dacă vrem ca o țară civilizată, cum se vrea a fi România, să nu ajungă un nou Kosovo, spre exemplu.

În ceea ce o privește pe Sabina:

„Este doar un copil…”

  • Scuza că este doar un copil nu i se poate aplica. Să nu uităm că tineri ca ea sunt, în anumite părți ale globului, membrii ai gherilelor, soldați, mercenari, teroriști sau atentatori.

„Părinții sunt de vină!”

Probabil și foarte posibil, dar trebuie văzut dacă nu există și alte motive pentru care ea a făcut acest gest. Teribilismul aferent vârstei poate fi o cauză, dar ar trebui anchetate și alte posibile circumstanțe (chiar la nivelul instituției de învățământ și a cadrelor didactice). O consiliere psiho-pedagogică și o implicare a organelor abilitate este dezirabilă. Un copil poate fi influențat și manipulat cu mare ușurință.

„Colegii unguri sunt de vină! A fost amenințată cu moartea”

Din nou posibil, probabil, dar nu cert. Nu se știe cine a fost primul care „a ridicat piatra”. Există posibilitatea să fi fost o reacție ostentativă, dar și un răspuns la niște situații anterioare, rămâne de analizat. Iar amenințarea cu moartea este o chestiune ce are implicații penale și trebuie analizată cu maximă responsabilitate.

„Are dreptul să poarte bentița cu tricolorul! E libertatea ei! De ce i l-au luat”

Tot atât cât are dreptul să vină machiată, cu unghiile făcute sau cu o fustă scurtă ori lungă florală, să poarte o cruce la gât ori kipa pe cap, un tricou cu Marlyn Manson ori o bluză cu „I Love N.Y.”. Limitele trebuie definite. În plus, limita libertății individuale într-o democrație este dată de limita libertăților celorlalți. Atâta timp cât libertatea mea nu încalcă libertățile celorlalți totul este perfect, odată ce acest lucru se întâmplă intervenția devine obligatorie.

Sunt tare curios dacă oamenii ar mai fi fost atât de solidari dacă ar fi venit și cu un tricou pe care să fie reprezentat un act sexual explicit, un corp omenesc disecat sau vreun mesaj satanic?!? Dar aceasta este doar o curiozitate personală…

Mă șochează virulența și viralitatea acțiunilor, reacțiunilor și opiniilor, intoleranța și rapiditatea cu care oamenii se aruncă în declarații pro sau contra. Moderația este totuși o virtute importantă, dar deseori ignorată sau neștiută. Pe toți „analiștii” și docții în ale drepturilor și libertăților, cât și pe cei ce se atașează cu ușurință unor cauze ori le resping cu obstinație îi invit să arunce un ochi peste situația portului burkăi în Franța (ce a făcut valuri în toate mediile și la toate nivelurile undeva la începutul anilor 2000). Poate așa vor fi mai atenți în declarații și luări de poziții.

Băncile, gaura neagră a Universului mioritic

De la rău la mai rău

Am întârziat postările fiindcă m-am trezit într-o situație destul de „interesantă”, ce mi-a deturnat toată atenția: în doar câteva zile am trecut de la un „bun platnic” la bank’s most wanted criminal. Am să împărtășesc experiența mea curentă și alte experiențe trecute  (ne lungim prea mult) cu sistemul bancar românesc în speranța unui exemplu de WHAT NOT TO DO!

Ce s-a întâmplat și cum am ajuns să fiu „urmărit” ca un criminal de rând?

Acum ceva vreme am făcut un lucru pe care mai toți românii (cu job stabil) îl făcuseră deja sau voiau oricum să-l facă – mai devreme sau mai târziu: un credit de forma unei descoperiri de card. Știți voi,  Salariu (meu) x N (luni posibile) = C (suma pe care banca a acceptat să mi-o împrumute/crediteze). Contractul părea straightforward: vă credităm, dar sunteți obligat să rambursați un minim de dobândă lunară pentru a fi considerat „bun platnic”. Iar creditul?!? Îl plătiți până la pensie, când vreți și cum vreți dumneavoastră (în câte tranșe doriți)! Mi-a convenit de minune, mai ales că aveam nevoie de bani la momentul respectiv. În plus, suma ce reprezenta dobânda era una mai mult decât modică: 30 de lei lunar.

La momentul respectiv banca (C.E.C. Bank S.A. pe numele său) a insistat, prin ofițerul său de cont, să mă crediteze cu o sumă fabuloasă (comparativ cu veniturile mele), la o  dobândă preferențială (mai ales fiindcă eu și instituția pentru care lucram la momentul respectiv erau clienți vechi) și cu mult peste ceea ce aveam eu nevoie. Am fost nevoit să le refuz „oferta” în nenumărate rânduri, am fost chiar sunat de reprezentanții din București ai băncii în încercarea să mă facă să accept suma posibilă – era perioada de boom economic și creditele se dădeau și prin telefon, concurența interbancară era acerbă, garanțiile erau aproape inexistente, iar băncile ar fi făcut orice să reușească să te facă clientul lor  agațe cumva. Și eu am fost nevoit să suport campaniile agresive de marketing ale băncilor (C.E.C. Bank included), care prezentau creditul de consum/nevoi personale ca fiind un pocal plin de lapte și miere, iar noi clienții – care refuzam aceste „oferte de neegalat” – eram doar niște stupizi iraționali ce nu înțeleg sub nicio formă că-și pot spori nivelul de trai prin și cu banii altora – vezi ai unei bănci!

Într-un final au înțeles că „ursuzul de mine” este un „idiot” și am convenit să împrumut fix cât aveam nevoie: fix 5 drepturi salariale. Zis și făcut, am semnat contractul, banii mi-au intrat în cont in 24 de h și atât.

De atunci lucrurile au mers smooth cum se spune, în fiecare lună am achitat dobânda, am mai pus și peste (în speranța achitării creditului) și cu asta basta (chiar și după ce am încetat contractul cu vechiul angajator). Lucrurile au devenit ciudate în momentul în care am sărit peste o lună de dobândă – din motivele unei mobilități nu am fost în țară și am uitat complet de luna de dobândă. Mai pățisem lucrul astă cu 1 an înainte când, datorită unor chestiuni interne, instituția mi-a reziliat contractul de muncă pe perioada verii. Am primit acasă extrasul de cont pe minus, la întoarcerea în România am achitat creanța și penalitățile aferente (așa cum făcusem și cu un an înainte) și m-am întors în mobilitate. La fix 3 luni de la acel moment (momentul întârzierii) m-am trezit că primesc acasă un extras cu o sumă pe minus, dar și (destul de ciudat pentru mine) o scrisoare prin care eram somat să-mi plătesc datoriile. Ciudat lucru… mai ales în condițiile în care eram la zi cu plățile, ba chiar mai mult decât atât, plătisem niște sume substanțiale (față de cei 30 de lei impuși prin contract) pentru a finaliza returnarea creditului. Nu i-am dat importanță prea mare, am pus-o pe seama unei greșeli interne, mi-am contactat ofițerul de cont care m-a asigurat că lucrurile sunt O.K.. Mare greșeală!

Acum 2 săptămâni primesc un telefon sâmbătă dimineață, telefon prin care mi se aduce la cunoștință (într-un mod total lipsit de respect) că sunt pe cale de a fi executat silit. Pentru ce?!? Cum?!? Când?!? Toate informațiile erau confidențiale, mai puțin perioada de întârziere: 120 de zile!!! În rest eu executat pentru ce nu știu și nu pot afla de la o cucoană care mă sună și se comportă cu mine ca un infractor recidivist!

Așa începe spectacolul!

Ajung, oarecum îngrijorat, la ofițerul de cont. Ea (căci este vb. despre o doamnă cu o vechime de 30 de ani în banca – singura de altfel – a statului) mă asigură că sunt cu respectivul cont pe plus, dar constată cu stupoare că am un set de 2 creanțe „ciudate și neexplicate” atașate la cont: o dobândă obligatorie neachitată (undeva la 10% din credit – ca și cum nu mi-aș fi achitat de 12 luni dobândă) și o dobândă penalizatoare de… hold on my friends… aproape 25% din cval. descoperirii. În plus, poate mult mai îngrijorător, deși eram la zi cu plățile aveam niște creanțe lunare ce crescuseră exponențial în ultimele 3 luni (din Decembrie mai exact – inclusiv)!  „120 de zile” zic eu, dar cum?!? „Trebuie să fie o greșeală undeva”! După câteva momente lungi de interogări și analize de extrase de cont ofițerul trage aceeași concluzie și îmi spune să mă liniștesc căci se va rezolva intern cu ai săi colegi din București. Zis și făcut, numai că în aceeași seară (poate chiar noapte) mă sună domnița împricinată (cea de cu 2 săptămâni înainte) să mă mai umple puțin de respect! Ciudat lucru… Sun la hotline-ul băncii și, spre stupoarea mea, lor le apar cu sold pozitiv, dar cu o creanță suplimentară de încă 30% și asta fără a avea acces la creanțele comunicate de către ofițerul de cont. Aveam „o creanță externă contului” ce nu putea fi explicată din lipsă de acces la baza de date! Șoc TOTAL!!!

Și după?!?

București, dis de dimineață eu tete a tete cu directorul (mai mic sau mai mare) al departamentului de credit din cadrul băncii C.E.C., sediul central. 1 h și 45 de minute mai târziu:

– Eu nu înțeleg mare lucru, este tare ciudat să aveți 2 credite și unul să fie pe plus și unul pe minus…

– Eu nu am două domnle (mă simțeam ca în Caragiale)

– Ba da domnule, așa apare! În plus, eu nu pot să vă spun exact reprezintă acei Z anexați (cei 32%), iar sumele X (cea de 10%) și Y (cea de 25%) sunt clar datorii, deși ați plătit ele sunt acolo fiindcă ați sărit o lună și na…

– Hmmm… cel de-al doilea credit este probabil al mamei mele, nu al meu, iar eu sunt la zi cu plățile și totuși sunt rău platnic?!? Cum?!? Până la urmă, cât trebuie să achit?

– Tot și cât mai repede, poate vă împrumutați la cineva, la părinți, la prieteni…

– Și totuși, CÂT și DE CE?!?

– Păi suma totală rămâne aceeași, fie adunăm la credit 32%, fie adunăm 35% tot pe acolo ajungem! Cum? Nu pot decât să speculez, dar nu va fi niciodată un răspuns oficial din partea băncii, ci mai degrabă o intuiție de a mea… Ați fost creditat intern pentru neachitarea la termen: 30 de zile de la încetarea contractului de muncă și vi s-a retras limita de descoperire (ofițerul de cont mă asigurase că la mine nu era cazul). Pe scurt aveți credit nelimitat la noi (cu un zâmbet ciudat pe față)! În plus penalizările se achită la suma pe care ați fi putut să o luați, nu la cea pe care ați luat-o efectiv!

– Dar este o creștere aproape exponențială, în plus sunt la zi cu toate plățile dobânzilor și încetări contractuale au mai fost… Totuși este ca și cum nu am achitat nimic de mai bine de un an, iar eu nu am fost anunțat de aceste sume și de obligativitatea restituirii în termen de 30 de zile a descoperirii, cum nu am fost anunțat nici de suma Z – nimeni nu știe ce reprezintă!!! Dacă cele 3 sume se cumulează?!? Și penalități la toată suma posibil accesabilă?!? Serios???

– Nu știu ce reprezintă aceste 3 sume restante. V-am spus deja, eu doar emit ipoteze! Ați văzut că și eu văd doar ce văd colegele de la ghișeu și, în plus, ce au văzut colegii de la call center, dar nu știu din ce sunt compuse, nu știu cum au fost calculate și doar intuiesc la ce sumă se aplică!  Nu vă pot spune unde s-au dus banii dvs., dar este clar că ați plătit mai puțin decât trebuia… acum nu aveți doar o descoperire, ci sunteți cu CREDIT neachitat și vă vom executa silit (prin terți că așa e procedura)! Mai bine faceți un angajament de plată și de sistare a penalităților și vă rugați să vi-l acceptăm! Numai că aceasta este ultima soluție, știți și dvs. ce implicații are un angajament unilateral? Nu?!?

– Mă angajez să achit CE și CÂT?!? Angajament unilateral când eu sunt la zi cu plățile?!? Unde s-au dus banii depuși în ultimul an?!? De ce nu am fost anunțat?!? De ce apar sume separate și în afara extrasului de cont?!? Este o găselniță a băncii vasăzică !!!(trecând prin toate culorile curcubeului)

– Vă simțiți bine?!? (întrebare cretină) Eu nu am de unde să vă dau nicio altă informație suplimentară (folosise parola de manager deja), ele apar – așa cum ați văzut – negru pe alb, există un viciu de procedură sau cum îi spuneți dvs. „găselniță”, dar trebuie să știți că nimeni nu și-o va asuma ori accepta (nu noi facem politicile), eu încă cred în fericirea și mulțumirea clienților… Mai bine plătiți cât mai mult și cât mai repede!

– Cât?!?

– Tot… Cf. contractului în 30 de zile trebuia să achitați tot, nu ați fost penalizat că nu a luat nimeni la cunoștință de încetarea contractului, altminteri erați în situația asta acum 1 an, pardon 2 că suntem în 2013! Ce nu ați citit contractul?!?

Și așa sunt eu bun de plată, „cât” și „cum”, dar mai ales „de ce”?!? Nu se știe și nici nu știu de la cine aș putea afla! E drept că parțial sunt vinovat, la momentul semnării contractului o persoană apropiată mie a făcut același lucru! Amândoi am semnat contractul la distanță de câteva minute (zeci poate) eu l-am citit pe cel pe care  persoana îl semnase și care „era contractul cadru” la momentul respectiv; numai că – TAM-TARAM-TAM-PAM!!! – la mine apărea clauza celor 30 de zile la ea nu!!! Same type of credit, same bank, same day, same hour! Două contracte! Superb mon cher… Bun de plată, dar întrebările rămân fără de răspuns! Creditul rămâne complet neachitat și „anexele” cresc cf. unui calcul metafizic.

P.S. Experiența aceasta este doar una / ultima dintr-un șir de 4 pățite cu C.E.C.-ul, ce au inclus: anularea fără motiv al unui card, blocarea altuia (pe seama coruperii unui bancomat) fără a mă anunța,  ne-emiterea la termen a cardului atașat contului curent și apariția unor tranzacții ilicite pe același cont.

Somnul rațiunii naște monștri

Și lipsa scriiturii naște stângăcie!

Aș putea să adaug… Cel puțin la mine.

Stăteam să mă întreb: „De ce nu mai scriu?”. Tot găsesc de vreo săptămână scuze care mai de care mai năstrușnice, dar toate patetice. M-am scuzat prin: „nu am timp”, „nu azi”, „nu știu de unde să încep”, „nimeni nu mă citește oricum”, „nu mai pot” (asta e o scuză parțial adevărată), „blogul e pentru frustrați” și tot așa. Fals, foarte fals, extrem de fals!

Și totuși, au trecut 4 ani și mai bine de la primul meu post, iar eu tot am mințit cu o mare nerușinare că o să revin… Mi-am tot anunțat revenirea cu tam-tam și nu am făcut-o. M-am mințit pe mine și m-am amăgit. Pe scurt, am fost un neserios demn de liota troglodiților.

Măcar am înțeles: de ce. De teamă! M-am temut că nu mai pot scrie, că sunt stângaci (lipsa scriiturii își spune cuvântul chiar și acum ce-i drept, în timp ce scriu rândurile istea), că sunt la fel de perimat ca și „Franța ori piramidonul roșu?!?”. M-am temut că nu mai pot transmite celor ce-mi citesc blogul trăirile pe care le-aș fi vrut, senzațiile și gândurile mele. Pe scurt, am suferit de depresia unui „scriitor” proscris, flecar ce nu-și mai găsește cadența și fluența gândurilor, scriiturii. Un scriitor publicist mizantrop, de colț de stradă, ce se pleacă în fața justificărilor ordinare, mizere și lașe. Am rupt șters ciorne peste ciorne ca până la urmă să nu mai scriu nimic – o eroare de învățăcel pe care încă din gimnaziu învățasem să nu o mai fac: „Scrie orice, dar scrie. Oricum, niciodată nu-ți va plăcea ce ai scris!

Nu-mi mai plăcea micimea blogului meu, multe articole nu mă mai reprezentau… așa că m-am oprit pentru 2 ani și mai bine. Blog nou? NU! Nici nu se punea/pune problema, nu sunt atât de laș și fricos. Nu mă dezic atât de mult de el și de cele scrise în el! Bref, l-am refăcut, l-am redenumit, l-am aranjat pe ici pe colo. Acum îmi pare din nou, ca acum 4-5 ani, o extensie a mea. Mă face să mă simt bine avându-l.

Bine v-am regăsit pe:

„Zizzou ori piramidonul roșu?!?” – deși nu știu dacă astă va fi numele definitiv.

În orice caz, „dear blog is good to be back”!

Mai multe despre ce am mai făcut în ultimii ani în post-urile următoare și puțin în noua pagină Despre mine – nu chiar nouă, dar modificată.

Alex Zizzou