Băncile, gaura neagră a Universului mioritic

De la rău la mai rău

Am întârziat postările fiindcă m-am trezit într-o situație destul de „interesantă”, ce mi-a deturnat toată atenția: în doar câteva zile am trecut de la un „bun platnic” la bank’s most wanted criminal. Am să împărtășesc experiența mea curentă și alte experiențe trecute  (ne lungim prea mult) cu sistemul bancar românesc în speranța unui exemplu de WHAT NOT TO DO!

Ce s-a întâmplat și cum am ajuns să fiu „urmărit” ca un criminal de rând?

Acum ceva vreme am făcut un lucru pe care mai toți românii (cu job stabil) îl făcuseră deja sau voiau oricum să-l facă – mai devreme sau mai târziu: un credit de forma unei descoperiri de card. Știți voi,  Salariu (meu) x N (luni posibile) = C (suma pe care banca a acceptat să mi-o împrumute/crediteze). Contractul părea straightforward: vă credităm, dar sunteți obligat să rambursați un minim de dobândă lunară pentru a fi considerat „bun platnic”. Iar creditul?!? Îl plătiți până la pensie, când vreți și cum vreți dumneavoastră (în câte tranșe doriți)! Mi-a convenit de minune, mai ales că aveam nevoie de bani la momentul respectiv. În plus, suma ce reprezenta dobânda era una mai mult decât modică: 30 de lei lunar.

La momentul respectiv banca (C.E.C. Bank S.A. pe numele său) a insistat, prin ofițerul său de cont, să mă crediteze cu o sumă fabuloasă (comparativ cu veniturile mele), la o  dobândă preferențială (mai ales fiindcă eu și instituția pentru care lucram la momentul respectiv erau clienți vechi) și cu mult peste ceea ce aveam eu nevoie. Am fost nevoit să le refuz „oferta” în nenumărate rânduri, am fost chiar sunat de reprezentanții din București ai băncii în încercarea să mă facă să accept suma posibilă – era perioada de boom economic și creditele se dădeau și prin telefon, concurența interbancară era acerbă, garanțiile erau aproape inexistente, iar băncile ar fi făcut orice să reușească să te facă clientul lor  agațe cumva. Și eu am fost nevoit să suport campaniile agresive de marketing ale băncilor (C.E.C. Bank included), care prezentau creditul de consum/nevoi personale ca fiind un pocal plin de lapte și miere, iar noi clienții – care refuzam aceste „oferte de neegalat” – eram doar niște stupizi iraționali ce nu înțeleg sub nicio formă că-și pot spori nivelul de trai prin și cu banii altora – vezi ai unei bănci!

Într-un final au înțeles că „ursuzul de mine” este un „idiot” și am convenit să împrumut fix cât aveam nevoie: fix 5 drepturi salariale. Zis și făcut, am semnat contractul, banii mi-au intrat în cont in 24 de h și atât.

De atunci lucrurile au mers smooth cum se spune, în fiecare lună am achitat dobânda, am mai pus și peste (în speranța achitării creditului) și cu asta basta (chiar și după ce am încetat contractul cu vechiul angajator). Lucrurile au devenit ciudate în momentul în care am sărit peste o lună de dobândă – din motivele unei mobilități nu am fost în țară și am uitat complet de luna de dobândă. Mai pățisem lucrul astă cu 1 an înainte când, datorită unor chestiuni interne, instituția mi-a reziliat contractul de muncă pe perioada verii. Am primit acasă extrasul de cont pe minus, la întoarcerea în România am achitat creanța și penalitățile aferente (așa cum făcusem și cu un an înainte) și m-am întors în mobilitate. La fix 3 luni de la acel moment (momentul întârzierii) m-am trezit că primesc acasă un extras cu o sumă pe minus, dar și (destul de ciudat pentru mine) o scrisoare prin care eram somat să-mi plătesc datoriile. Ciudat lucru… mai ales în condițiile în care eram la zi cu plățile, ba chiar mai mult decât atât, plătisem niște sume substanțiale (față de cei 30 de lei impuși prin contract) pentru a finaliza returnarea creditului. Nu i-am dat importanță prea mare, am pus-o pe seama unei greșeli interne, mi-am contactat ofițerul de cont care m-a asigurat că lucrurile sunt O.K.. Mare greșeală!

Acum 2 săptămâni primesc un telefon sâmbătă dimineață, telefon prin care mi se aduce la cunoștință (într-un mod total lipsit de respect) că sunt pe cale de a fi executat silit. Pentru ce?!? Cum?!? Când?!? Toate informațiile erau confidențiale, mai puțin perioada de întârziere: 120 de zile!!! În rest eu executat pentru ce nu știu și nu pot afla de la o cucoană care mă sună și se comportă cu mine ca un infractor recidivist!

Așa începe spectacolul!

Ajung, oarecum îngrijorat, la ofițerul de cont. Ea (căci este vb. despre o doamnă cu o vechime de 30 de ani în banca – singura de altfel – a statului) mă asigură că sunt cu respectivul cont pe plus, dar constată cu stupoare că am un set de 2 creanțe „ciudate și neexplicate” atașate la cont: o dobândă obligatorie neachitată (undeva la 10% din credit – ca și cum nu mi-aș fi achitat de 12 luni dobândă) și o dobândă penalizatoare de… hold on my friends… aproape 25% din cval. descoperirii. În plus, poate mult mai îngrijorător, deși eram la zi cu plățile aveam niște creanțe lunare ce crescuseră exponențial în ultimele 3 luni (din Decembrie mai exact – inclusiv)!  „120 de zile” zic eu, dar cum?!? „Trebuie să fie o greșeală undeva”! După câteva momente lungi de interogări și analize de extrase de cont ofițerul trage aceeași concluzie și îmi spune să mă liniștesc căci se va rezolva intern cu ai săi colegi din București. Zis și făcut, numai că în aceeași seară (poate chiar noapte) mă sună domnița împricinată (cea de cu 2 săptămâni înainte) să mă mai umple puțin de respect! Ciudat lucru… Sun la hotline-ul băncii și, spre stupoarea mea, lor le apar cu sold pozitiv, dar cu o creanță suplimentară de încă 30% și asta fără a avea acces la creanțele comunicate de către ofițerul de cont. Aveam „o creanță externă contului” ce nu putea fi explicată din lipsă de acces la baza de date! Șoc TOTAL!!!

Și după?!?

București, dis de dimineață eu tete a tete cu directorul (mai mic sau mai mare) al departamentului de credit din cadrul băncii C.E.C., sediul central. 1 h și 45 de minute mai târziu:

– Eu nu înțeleg mare lucru, este tare ciudat să aveți 2 credite și unul să fie pe plus și unul pe minus…

– Eu nu am două domnle (mă simțeam ca în Caragiale)

– Ba da domnule, așa apare! În plus, eu nu pot să vă spun exact reprezintă acei Z anexați (cei 32%), iar sumele X (cea de 10%) și Y (cea de 25%) sunt clar datorii, deși ați plătit ele sunt acolo fiindcă ați sărit o lună și na…

– Hmmm… cel de-al doilea credit este probabil al mamei mele, nu al meu, iar eu sunt la zi cu plățile și totuși sunt rău platnic?!? Cum?!? Până la urmă, cât trebuie să achit?

– Tot și cât mai repede, poate vă împrumutați la cineva, la părinți, la prieteni…

– Și totuși, CÂT și DE CE?!?

– Păi suma totală rămâne aceeași, fie adunăm la credit 32%, fie adunăm 35% tot pe acolo ajungem! Cum? Nu pot decât să speculez, dar nu va fi niciodată un răspuns oficial din partea băncii, ci mai degrabă o intuiție de a mea… Ați fost creditat intern pentru neachitarea la termen: 30 de zile de la încetarea contractului de muncă și vi s-a retras limita de descoperire (ofițerul de cont mă asigurase că la mine nu era cazul). Pe scurt aveți credit nelimitat la noi (cu un zâmbet ciudat pe față)! În plus penalizările se achită la suma pe care ați fi putut să o luați, nu la cea pe care ați luat-o efectiv!

– Dar este o creștere aproape exponențială, în plus sunt la zi cu toate plățile dobânzilor și încetări contractuale au mai fost… Totuși este ca și cum nu am achitat nimic de mai bine de un an, iar eu nu am fost anunțat de aceste sume și de obligativitatea restituirii în termen de 30 de zile a descoperirii, cum nu am fost anunțat nici de suma Z – nimeni nu știe ce reprezintă!!! Dacă cele 3 sume se cumulează?!? Și penalități la toată suma posibil accesabilă?!? Serios???

– Nu știu ce reprezintă aceste 3 sume restante. V-am spus deja, eu doar emit ipoteze! Ați văzut că și eu văd doar ce văd colegele de la ghișeu și, în plus, ce au văzut colegii de la call center, dar nu știu din ce sunt compuse, nu știu cum au fost calculate și doar intuiesc la ce sumă se aplică!  Nu vă pot spune unde s-au dus banii dvs., dar este clar că ați plătit mai puțin decât trebuia… acum nu aveți doar o descoperire, ci sunteți cu CREDIT neachitat și vă vom executa silit (prin terți că așa e procedura)! Mai bine faceți un angajament de plată și de sistare a penalităților și vă rugați să vi-l acceptăm! Numai că aceasta este ultima soluție, știți și dvs. ce implicații are un angajament unilateral? Nu?!?

– Mă angajez să achit CE și CÂT?!? Angajament unilateral când eu sunt la zi cu plățile?!? Unde s-au dus banii depuși în ultimul an?!? De ce nu am fost anunțat?!? De ce apar sume separate și în afara extrasului de cont?!? Este o găselniță a băncii vasăzică !!!(trecând prin toate culorile curcubeului)

– Vă simțiți bine?!? (întrebare cretină) Eu nu am de unde să vă dau nicio altă informație suplimentară (folosise parola de manager deja), ele apar – așa cum ați văzut – negru pe alb, există un viciu de procedură sau cum îi spuneți dvs. „găselniță”, dar trebuie să știți că nimeni nu și-o va asuma ori accepta (nu noi facem politicile), eu încă cred în fericirea și mulțumirea clienților… Mai bine plătiți cât mai mult și cât mai repede!

– Cât?!?

– Tot… Cf. contractului în 30 de zile trebuia să achitați tot, nu ați fost penalizat că nu a luat nimeni la cunoștință de încetarea contractului, altminteri erați în situația asta acum 1 an, pardon 2 că suntem în 2013! Ce nu ați citit contractul?!?

Și așa sunt eu bun de plată, „cât” și „cum”, dar mai ales „de ce”?!? Nu se știe și nici nu știu de la cine aș putea afla! E drept că parțial sunt vinovat, la momentul semnării contractului o persoană apropiată mie a făcut același lucru! Amândoi am semnat contractul la distanță de câteva minute (zeci poate) eu l-am citit pe cel pe care  persoana îl semnase și care „era contractul cadru” la momentul respectiv; numai că – TAM-TARAM-TAM-PAM!!! – la mine apărea clauza celor 30 de zile la ea nu!!! Same type of credit, same bank, same day, same hour! Două contracte! Superb mon cher… Bun de plată, dar întrebările rămân fără de răspuns! Creditul rămâne complet neachitat și „anexele” cresc cf. unui calcul metafizic.

P.S. Experiența aceasta este doar una / ultima dintr-un șir de 4 pățite cu C.E.C.-ul, ce au inclus: anularea fără motiv al unui card, blocarea altuia (pe seama coruperii unui bancomat) fără a mă anunța,  ne-emiterea la termen a cardului atașat contului curent și apariția unor tranzacții ilicite pe același cont.

Parteneriatul public-privat, o chestiune de perspectivă…

Am să schimb puțin registrul și o să încerc, în această postare, o scurtă analiză a unei metode foarte eficiente de dezvoltare a unui domeniu de activitate, dar și a unei comunități sau societăți în genere: parteneriatul public-privat sau PPP – cum este cunoscut în limbajul economic.

M-am hotărât să vorbesc despre acest tip de parteneriat economic fiindcă, de câteva zile, sunt asaltat de o grămadă de informații contradictorii referitoare la acest subiect. Și, ca să nu mai spun, de un număr  la fel de mare de știri exerciții jurnalistice făcute cu public legate de parteneriatele public-private pe care statul român le propune în vederea rezolvării uneia dintre cele mai spinoase probleme: infrastructura din România.

Ce este PPP-ul?

Parteneriatul public privat = „describes a government service or private business venture which is funded and operated through a partnership of government and one or more private sector companies” – Wiki source.

Când apare?

La o primă vedere în anii 1970-1980 într-o Mare Britanie falimentară, însă, paradoxal, este cu mult mai vechi decât atât. Nu o să merg până în perioada Romei Antice, dar vă pot spune că așa numitele joint-stock companies de secol XVII-XVIII ale Imperiului Britanic funcționau sub forma unui parteneriat de acest tip. Companiile, cu răspundere limitată, investeau sume considerabile de bani, alături de coroana britanică, în vederea cuceririi, organizării, dezvoltării și exploatării resurselor noilor teritorii coloniale. Activitatea lor fiind constrânsă de un tip de „contract” numit cartă, ce stipula libertățile/favorurile și îndatoririle/obligațiile pe care cele două părți le aveau una față de cealaltă.

Și acum?

În principiu, lucrurile funcționează cam la fel – mai exact: avem nevoie de un pod peste Atlantic? Perfect! Facem o licitație, dar mai întâi ne hotărâm dacă noi, Stat, investim vreo lețcaie și cam ce așteptări avem de la gigeii care vor veni să ne convingă să le dăm lucrarea (asta se cheamă că întocmim un pachet de sarcini). Licitația trebuie să fie publică și transparentă, iar oferta cea mai bună trebuie să primească proiectul! Câștigătorii se apucă de lucrare, pe banii lor, o termină și în scurt timp ne bucurăm de podul peste Atlantic (la un cost minim pentru noi, pentru cât mai mulți ani de exploatare în folosul comunității și un număr rezonabil de ani de apartenență  pentru investitor/exectutant/trust).

Pare simplu, nu-i așa? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa… Deși, mai toate statele au apelat la genul acesta de interacțiune cu mediul privat (chiar și acelea mai puțin democratice și libere, cum ar fi China, Indonezia etc.), există câteva chestiuni ce pot face din parteneriatul public-privat un coșmar – atât pentru stat, cât și pentru cetățenii care ar trebui să se bucure de rezultatul colaborării fructuoase. Mai exact, trebuie puse câteva întrebări „ajutătoare”:

  1. Este prețul criteriul ultim de eligibilitate? nu prețul reprezintă elementul cheie într-o negociere de acest tip – ieftin și bun există doar în teorie. Cel mai ieftin proiect nu înseamnă că este cel mai bun și cel mai eficient pe termen mediu și lung, nu înseamnă nici că este în avantajul Statului ori al cetățenilor
  2. Este pachetul de sarcini corect făcut? Sau ne trezim că soluția cerută nu este fezabilă nici pe hârtie? Altfel spus, statul a știut ce să ceară?
  3. A fost realmente transparentă licitația? Ori au existat  conflicte de interese și interese externe (private) amestecate în procesul decizional?!?
  4. Este cazul să fie făcut un parteneriat public-privat? Nu cumva este un domeniu/proiect strategic și nu ar trebui să-l atribuim unor terți? Pentru că dacă investitorul majoritar este compania sau grupul de companii (trust) private atunci înseamnă că se privatizează acel proiect/domeniu.
  5. Care sunt drepturile statului? Contractul final este sau nu avantajos pentru „partenerul public”?
  6. Ar trebui ca statul să investească? Și dacă da, cât?
  7. Ce se întâmplă dacă termenele de execuție sunt depășite? Dar dacă lucrarea este sub calitatea dorită?
  8. În câți ani trebuie investitorul să-și recupereze investiția și ce se întâmplă după aceea?
  9. Care sunt costurile reale pentru comunitate și cetățeni?
  10. Pot apărea situații „excepționale”? Vezi aici raționalizarea/scumpirea exagerată a apei sau mărirea cu mult a duratei unei călătorii cu trenul și sporirea numărului de accidente (din cauza modului diferit și chiar inconștient în care se face administrarea materialului rulant și a infrastructurii) ș.a.m.d. – cazurile sunt clasice și complet reale

Acum să încerc să explic de ce parteneriatul public-privat este o chestiune de perspectivă sau mai bine spus de alegere corectă/incorectă. Să luăm cazul clasic al autostrăzilor din România (căci dezbaterile pe seama acestui subiect m-au făcut să public analiza asta). Am 6 motive să cred că genul ăsta de parteneriat public-privat este oarecum inutil și o să fie prejudicios pentru cetățeni/stat – o alegere greșită:

No. 1: Statul nu ar trebui să participe la noi proiecte de acest tip în condițiile în care fondurile pentru construirea lor au fost alocate, dar executanții nu au respectat termenele. Soluția ar fi mai întâi recuperarea rapidă a creanțelor.

No. 2: Imposibilitatea statului de a participa in corpore la un asemenea proiect atrage după sine clauze din partea inițiatorului mai slabe și mult mai puternice din partea investitorului principal. Regulile jocului vor fi stabilite de cel din urmă

No. 3: Modul slab prin care statul negociat, administrat/manageriat și controlat proiecte care au implicat strict banii publici denotă o lipsă de competență și control care se va răsfrânge și asupra proiectului public-privat de construire a autostrăzilor (există mari șanse ca proiectul să treneze, să nu fie respectat, costurile să fie exagerate, construcția finală să fie sub standardele impuse ș.a.)

N0. 4: Absorbția fondurilor europene este la un minim istoric pentru Uniunea Europeană. Suntem codași inclusiv la absorbția fondurilor destinate infrastructurii. Soluția ar fi mai degrabă accelerarea primirii și utilizării acestui tip de finanțare nerambursabilă

No. 5: Costurile pe termen mediu și lung pentru utilizatorii finali sunt exagerat de mari. Și acest lucru în condițiile în care tronsoanele de autostrăzi construite în parteneriat vor fi concesionate pe minim 15-20 de ani (deși se stipulează concesionări pe termen și mai lung: 25-35 de ani), iar șoferii vor fi nevoiți să achite taxe de utilizare discreționare ce nu sunt încă reglementate cumva (cel puțin după cunoștințele mele. Costurile sunt duble fiindcă există și o taxă suplimentară ce vizează întocmai finanțarea construirii și întreținerii genului acesta de infrastructuri rutiere: rovineta/rovigneta. Putem spune triple, dacă adaugăm acciza pt. drumuri din carburanți

No. 6: Construirea unor tronsoane strategice (Comarnic-Brașov de exemplu) în regim de parteneriat public-privat nu este recomandată din motive lesne de înțeles. Mai ales în condițiile în care nu există rute ocolitoare și/sau alte drumuri suficient de dezvoltate pentru a oferi o soluție pentru traficul de la sudul la nordul României

Pentru a încheia am să dau ca exemplu trei state, membre ale Uniunii Europene, care și-au dezvoltat puternic infrastructura rutieră în ultimii ani și care au avut soluții interesante.

Franța – autostrăzile sunt construite și în regim de parteneriat, numai că tronsoanele strategice sunt construite din banii ministerului de resort. Deși sunt concesionate, taxele de acces (deși diferă) sunt reglementate și supervizate de către stat, iar companiile care le exploatează sunt parțial private, respectându-se specificații și reglementări stricte de construire și exploatare. Nu se plătește vignetă

Austria – autostrăzile sunt construite de către antreprenori privați, dar din fonduri publice. Se plătește o vignetă anuală obligatorie DOAR pentru acest tip de drum

Letonia – are cf. Inside Europe o rată de 93,4% din fondurile pentru infrastructură și servicii deja contractate și nici Polonia nu stă tocmai rău cu 80%

Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

În ultima vreme societatea românească a dat uitării un concept important pentru buna functionare a oricărui sistem de tip capitalist (deşi nu avem certitudinea că el a fost corect „învăţat” sau stiut nici până atunci), mai exact: responsabilitatea socială.

Odată cu agravarea stării sociale, problema răspunderii a „renăscut” mai aprigă şi mai înverşunată ca niciodată (vorbesc aici de perioada post-decembristă), căutarea ţapului ispăşitor pentru această dereglare a bunei funcţionări „comunale” a devenit principala activitate a tuturor claselor sociale (cum am mai discutat într-un articol mai vechi), precum şi a Statului. „Vânătoarea de vrăjitoare”, scăpată de sub control, arde pe rugul său orice categorie socială: pensionari, bugetari, companii private, P.F.A.-uri, liberi profesionişti etc.

Şi totuşi: Cine este responsabil?

Dacă înţelegem responsabilitatea doar ca obligativitatea de a da socoteală pentru ceva (de a accepta şi suporta consecințele) atunci majoritatea va arăta cu degetul către  Stat sau către clasele „îmbuibate şi neproductive”, însă ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că: nu numai de la Stat trebuie să aşteptăm să fie responsabil (deşi acest lucru este obligatoriu atât din partea unui sistem democratic capitalist, respectiv unui guvern ce se doreşte competent). Mai exact, protecţia socială, pensiile, ajutoarele de maternitate/paternitate, salariile compensatorii ş.a.m.d.  sunt, ce-i drept, atribuţiuni ce cad în principal pe umerii Statului, dar nu este exclusiv atribuţiunea sa.

Pe lângă Stat, responsabilitatea socială este şi apanajul domeniului privat, mai exact a companiilor private. Fie I.M.M.-uri, fie multinaţionale de succes, ele trebuie „să fie responsabile pentru toate acţiunile pe care le întreprind atâta timp cât ele afectează într-o formă sau alta indivizii, comunităţile, sau mediul”. Însă, în buna tradiţie Americană, ele trebuie să fie responsabile faţă de societate într-un mod mult mai pragmatic. Responsabilitatea lor nu se rezumă la asigurarea unui drept salarial, la plata taxelor şi impozitelor, sau la plantarea a 100 de copaci de dragul imaginii publice, ci depăşeşte acest nivel – sau, cel puţin, ar trebui să o facă.

Responsabilitatea socială include şi un nivel „first hand” de interacţiune între indivizi (angajaţi sau nu) şi companie. Companiile sunt datoare să aducă un beneficiu comunităţilor în cât mai multe feluri, pentru a-şi putea justifica prezenţa pe piaţă şi a se putea impune ca un „jucător” demn de încredere. Datoria lor se poate exprima ca de exemplu, printre altele, prin:

  • îmbunătăţirea nivelului de trai al angajaţilor (prin: ajutoare, fonduri speciale de premiere, facilitarea achiziţiilor private, construirea de locuinţe, crearea de fonduri de pensii private garantate, promovarea şi protejarea investiţiilor în cadrul companiei, precum  şi a altor tipuri de  protecţie socială)
  •  generarea de condiţii propice pentru dezvoltarea comunităţii (infrastructură, comerţ, mediu, politici pro-active la nivel administraţiilor locale sau naţionale, lobby la nivel naţional sau internaţional)
  •  crearea sau finanţarea: de şcoli, licee, universităţi şi centre de formare, precum şi altor proiecte culturale, sau instituţii de artă şi cultură (atât pentru angajaţi şi familiile lor, cât şi pentru intreaga comunitate)
  •  investirea de fonduri şi resurse umane şi materiale în clinici şi spitale (publice sau private), centre de recuperare, baze de agrement şi baze sportive etc.
  •  crearea de fonduri de ajutorare a persoanelor sau grupurilor nevoiaşe, de cantine sociale, ori de case de copii şi bătrâni (având la bază principiul filantropiei)
  • finanţarea O.N.G-urilor ce-şi propun ajutarea dezvoltării societăţii, protejarea mediului, sau „reprezentarea” şi medierea problemelor sociale şi economice ale cetăţenilor
  • ş.a.m.d.

Prin urmare, nivelul privat nu trebuie să jubileze, sau să acuze, în cadrul situaţiei actuale, de vreme ce „firmele” au pierdut complet din vedere rolul lor în cadrul societăţii româneşti. Erijarea acestora în „calul de povară” al economiei româneşti este una complet ilicită, atâta timp cât ele plasează răspunderea socială şi responsabilitatea doar Statului şi Guvernului. Dobândirea/generarea profitului nu poate fi un scop în sine. În plus, lipsa reinvestirii unei părţi din profit în scopurile mai sus enunţate încalcă flagrant regulile de bază ale economiei moderne.

Pe de altă parte, nici cetăţenii nu sunt complet îndreptăţiţi să blameze doar puterile Statului de lipsă de competenţă şi răspundere, atâta timp cât opinia publică a omis să pună vreo presiune asupra companiilor private să acţioneze responsabil şi în folosul comunităţilor. Lipsa de interes, neimplicare şi nepăsarea, sunt şi ele nişte vini ce trebuiesc asumate şi plătite.

Pisica moartă sau cum se aruncă vina…

Vânătoarea de bugetari

 

De câteva zile asist ca un bugetar cuminte la spectacolul decrepit ce a cuprins societatea civilă românească. Mărul discordiei este de aceasta dată banul public, sau mai exact bugetul pe anul astă, cu ale sale anexe: legea pensiilor şi legea unică de salarizare (bugetară that is).

Este evident pentru mine, ca simplu cetăţean, faptul că România – ca stat – nu mai are bani nici să se ducă la budă şi nici nu pot spune că mă uimeste această incapacitate de plată in care a intrat statul (oricum la cât s-a cheltuit fără cap în ultimii ani nu era decât o chestiune de timp). Ce este de-a dreptul patetic, ba chiar denotă o atitudine patologică, este modul în care este plimbată „pisica moartă” de la o poartă la alta. Mai exact modul în care se aruncă vina pentru eşecul financiar şi administrativ.

Primii care au intrat în colimatorul opiniei publice, dar mai ales a guvernului Boc au fost bugetarii. De la alegeri încoace ei au fost ciuca bătăii, lor li s-au imputat toate greşelile guvernărilor precedente, lipsa unei soluţii reale „pentru criză” şi pierderile de bani şi imagine ai actualilor guvernanţi. Pe scurt România o duce rău numai din cauza numărul mare de bugetari.

Obiectiv  vorbind sistemul birocratic românesc are lacune grave, există multe ramuri bugetare ce „suferă” de un exces de forţă de muncă (în timp ce altele sunt in deficit), însă 200.000 de disponibilizări îmi pare a fi o soluţie mai degrabă populistă decât una întradevăr eficientă.

Bugetarii văzându-se „strânşi cu uşa” au considerat de cuviinţă să azvârle pisica mai departe către pensionari – pe principiul: să moară şi capra vecinului – şi asta după ce i-au umplut pe tehnocraţi de cuvinte de ocară. Prea mulţi pensionari şi prea multe „pensii speciale” pe cocoaşa unui număr mic – şi în continuare în descreştere – de contribuabili. Zânzania s-a iscat repede, făcând ca pensionarii să arunce vina retur asupra guvernului şi a statului (dar, cum era de aşteptat, şi asupra bugetarilor).

În acest mod simplu „triunghiul conjugal” s-a închis. Toată lumea a ajuns să dea vina pe toată lumea; nimeni nu este vinovat pentru situaţia actuală, dar în acelaşi timp cu toţii sunt. Totuşi, cum era de aşteptat, nici cele două măsuri legiferate mai sus enunţate nu sunt tocmai scutite de subiectivism – unii mai egali decât alţii şi un „caşcaval” împărţit arbitrar. Aceste lucruri nu au făcut decât să mărească neliniştea claselor sociale vizate, agravând această stare de nesiguranţă.

Chiar şi aşa problema fundamentală persistă. Nimeni nu doreşte să-şi asume răspunderea, ba mai mult fiecare membru al acestei „familii degenerate” actionează ca un individ egoist ce, încercând să se disculpe, caută orice metodă să-l inculpe pe celălalt. Iar, pentru ca tabloul să fie complet, a patra putere în stat – presa – joacă rolul amantului încornorat ce-şi bagă nasul cu obstinaţie – sub umbrela obiectivismului şi „obligativităţii” exercitării rolului de mediator.

Din acest amestec nereuşit de interese, orgolii, frustrări şi „mutări” iraţionale menite să „protejeze interesele” fiecărei părţi, cu toţii iesim perdanţi. Este a fail-fail situation! Această mentalitate a caprei vecinului, a disculpării perpetue şi a aruncării „pisicii moarte” este clar una găunoasă pentru întreaga comunitate. Ea se reflectă în mai toate raporturile şi interacţiunile inter-personale cât şi în cele dintre cetăţeni şi stat (privit în ansamblu). Principul guvernant ce se concretizează într-o maximă de forma: „nu este problema mea, să o rezolve X, nu scrie nicăieri ca trebuie să fac Y – ne face să aşteptăm să ne vină toate „mură-n gură”, să ne cadă din cer fie sub formă de mană fie sub forma unui drob de sare.

Tare îmi e că am devenit un popor frustrat, laş şi miserupist. Pierduţi în problemele zilnice am devenit închistaţi şi complet dezinteresaţi de ce se întâmplă în jurul nostru (atâta timp cât acel lucru nu ne afectează pe termen scurt). Suntem experţi în pasat vina şi judecat „obiectiv” dar dintr-o poziţie pur subiectivă. Ar putea să plouă cu meteoriţi, atâta timp cât nu te loveşte pe tine dar îi loveşte pe ceilalţi totul e O.K. pentru că denotă că eşti mai deştept iar toţi ceilalţi sunt niste proşti.

Off topic:

Stau să mă intreb:

Nu s-au săturat oamenii de toate aceste dezbateri triviale şi sterile?!? De „desfăcutul firului în 4”?

De fiecare dată mass-media face ca totul să pare spectaculos, ieşit din comun, neaşteptat şi imposibil de „prezis”! Toate acele feţe plictisite apar la televizor şi „spun lucrurilor pe nume”, devoilând – live sau în scris – „adevărul” ascuns nouă plebeilor s.a.m.d. Mie unul, mi s-a acrit de asemenea trend-uri jurnalistice, mai ales când sunt învăluite în această mantie a senzaţionalului. Lucrurile se desfăşoară perfect normal şi aşa cum au tot făcut-o de pe vremea lui Ţepeş până în zilele noastre!