Ain’t that eco-marvelous?!?

Vă spuneam în articolul precedent că responsabilitatea, sustenabilitatea și durabilitatea sunt, pentru mai toți antreprenorii „inteligenți” și mai toate companiile corporative și corporatiste, o cheie a succesului pe piețele mondiale. Dar ce vinde cu adevărat este tot ceea ce este verde, green, eco și/sau bio ori organic. Trăim într-o lume eco-marvelous! O societate cosmopolită în care este suficient să pui label-ul eticheta de eco-friendly pe orice produs (oricât de derizoriu) și îți poate aduce un profit fabulos.

Oriunde te uiți găsești un ecolabel și sunt câteva, vreo 435 mai exact! După cum afirmă cei de la Ecolabelindex. Există un ecolabel pentru orice produs ori proces și care, cel puțin teoretic, este primit în urma unei certificări laborioase, pe termen mediu și lung. Existe etichete care spun: ce, când, de unde, cum și cât din resurse, respectiv bio-masă sunt „economisite”, protejate și implicate în produsul finit/procesul de producție/serviciul final  furnizat de către o entitate: economică (axată pe profit), politică, non-profit, asociativă, ori de oricare altă natură (până și cercetarea este reglementată).

Dacă ar fi să ne luăm după acest factor/parametru, și numai după el, trăim într-o lume edenică – perfectă și curată. O lume în care poluarea nu este decât un vis urât, dispariția speciilor o mare necunoscută, distrugerea ireversibilă a oicumenei o chestiune ipotetică, iar penuria de resurse o chestiune complet necunoscută.

Și totuși, lucrurile nu stau deloc așa… Încercarea de reidentificare cu natura, cu mediul, regăsirea principiilor fundamentale ale comunităților ancestrale vine tocmai ca și rezultat logic al unei dezrădăcinări, al unei înstrăinări față de aceasta. Renunțarea la mediu natural și migrația înspre unul periurban ori urban (proces care trenează de secole) își atinge apoteoza în contemporaneitate. Orașul devine spațiul predilect al modernității și locul în jurul căruia identitatea umană se formează. Metropola se contractă și dilată încercând să le ofere indivizilor toate funcțiile și atributele dezirabile mediului natural, dar și multe alte lucruri în plus: siguranță, confort, protecție, igienă și curățenie, artă și cultură, cadrul propice maximizării caracterului social al indivizilor ș.a.. Numai că el, în același timp, limitează și închide – comuniunea cu natura devine aproape imposibilă. Orașul, urbanizarea ca atare, nu este capabil să îndeplinească anumite funcții cerute natura umană. Indivizii, oricât de eco și verde ar fi un mediu urban, se simt parte a unui mediu artificial, creat de om; un mediu ce se auto-limitează și care-și face (din ce în ce mai pregnant) simțite granițele fată de ceea ce se găsește dincolo de el.

Interesant este următorul fapt: orașul, în încercarea sa de îndeplinire a funcției sale „naturale” (adică de mediu așa zis natural), se extinde către spațiul de dincolo de el – spațiu ce se vrea natural și neatins. Acest proces de integrare a naturalului nu face altceva decât să transforme mediul într-o funcție „naturală” a orașului, dar implicit (mai mult sau mai puțin evident)  îl artificializează. „Natura” este așadar și ea artificială.

Astfel, toată activitatea umană, chiar dacă tinde spre un mediu sacralizat, edenic, arhaic și deseori totemic, se concretizează într-un mediu artificial creat (sau în plin proces de artificializare). Un spațiu locuit de o falsă naturalețe, ce generează un fals sentiment de eco-responsabilitate, de eco-sustenabilitate, de eco-durabilitate, eco-„prudență”.

Un eco care ajunge să vândă. Un eco care poate fi tranzacționat, cotat, prețuit cuantificat.

Am să dau, într-un final, și câteva exemple ce fac din această grijă pentru ecologie vehicul de vânzare:

Timberland

Tarom

Toyota Prius

G-Oil

McDonalds

Coca-Cola

Coca-Cola (2)

Fed-Ex

Miles & More (companii aeriene)

Reclame

Responsabilitate, sustenabilitate, durabilitate

Trei cuvinte fără prea mare noimă pentru majoritatea oamenilor pe care-i întâlnesc. Mai nimeni nu dă nici doi bani pe ce înseamnă responsabilitate, sustenabilitate sau durabilitate. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, pe majoritatea oamenilor nu-i interesează dacă ele există ca și cuvinte în limba română, cu atât mai puțin în vreo altă limbă a la mode.

Acum se pune problema dacă pot fi ei blamați pentru asta? Cine ar putea să spună că ele sunt într-adevăr importante pentru societatea românească, în condițiile în care: încă mai există sate fără curent electric, când nu toți au descoperit banala periuță, când sistemul sanitar e la pământ, când există drumuri asfaltate pietruite de pe vremea lui Brătianu, când salariul minim pe economie nu reprezintă nici măcar „coșul zilnic garantat”, când există oameni care încă mai cred că Iliescu este Președintele României, când numărul oamenilor care nu știu să citească sau să scrie este în creștere, când încă mai există „orășeni” care-și aruncă gunoiul de la balconul blocului ca în Evul Mediu ș.a.m.d.?

Se pare că, pentru marea masă de oameni, realitatea este cu totul alta față de cea a „elitelor” societății. Este din ce în ce mai clar pentru mine că aceste concepte ar putea să „facă sens” (expresie deja încetățenită) într-un mediu destul de restrâns. Ele sunt în zilele noastre apanajul micii burghezii corporative, al unor tineri idealiști și visători sau poate al unor antreprenori mai „excentrici” ce vizează o elită financiară a societății. Chiar mai mult decât atât, este o lungă distanță de la a fi știute la a fi într-adevăr înțelese și interiorizate.

Cu o oarecare părere de rău trebuie să accept că sunt niște concepte de lux și elitiste, a căror aplicabilitate vizează deseori snobismul și infatuarea indivizilor – nicidecum simțul pragmatic sau al funcționalității ori eficiența, „bunul simț” sau raționalitatea lor. La noi dacă spui că ești responsabil, că ai o afacere sustenabilă sau că vizezi durabilitatea (de oricare fel) ești în trend, faci parte dintr-o categorie ce-și „permite”: bio, comerț echitabil, fusion foods, Insulele Canare. Eco vinde și aici nu e nicio îndoială, la fel vinde și „comportamentul durabil”, „credința în sustenabilitate”, „responsabilitatea față de societate, mediu și parteneri”, „angajamentul față de natură și…”. Majoritatea acestor maxime le găsești deseori în descrierea multor corporații multinaționale, dar și a unor „mici”, însă fistichii, afaceri autohtone.

Mi s-ar putea replica, cu o oarecare facilitate, că și în afara României target-ul este asemănător: „good P.R. is/means good business”, iar diferența la nivel înalt se face printr-o comunicare de genul astă – care vizează cele 3 elemente „prețuite de indivizi” (fie că sunt ei cumpărători, parteneri la afacere, societate ș.a.m.d.). Este doar parțial adevărat! În țări cu un standard de viață mai elevat nu sunt vizați doar cei 5-7-10 % din populație (cei mai avuți adică), ci și clasa de mijloc (mult mai extinsă decât în România). În al doilea rând, nu se rezuma totul la imagine și discurs de promovare P.R.-istică fără un fond de atașare și implicare reală în asemenea campanii (societatea ar remarca mai devreme sau mai târziu o asemenea abatere gravă, iar diversele organisme ar sesiza încălcarea țintelor auto-impuse).

Atât în România, cât și în afara ei astfel de campanii și atașamente corporative (de business în general) vând, numai că eu cred că diferă   presupozițiile/constrângerile de la care se pleacă și care duc la apariția unor asemenea angajamente. Mai diferă și „sinceritatea” unor asemenea acțiuni.

Cumpărătorii de bunuri și servicii „durabile” – în sens larg, ce implică atât sustenabilitatea (a resurselor de exemplu) și responsabilitatea (față de comunitate de exemplu) – reprezintă o altă chestiune interesantă. Ce, pentru francezi de exemplu, este o chestiune de normalitate și  bun simț comun, pentru români este o chestiune de trend, epatare, emfază și opulență (vezi exemplul, pe care îmi place să-l folosesc deseori, cu cetățeni care locuiesc într-un apartament ceaușist de 30.000 de euro, dar conduc o mașină de 100.000 de euro).

Unde mă aflu eu? În categoria tinerilor idealiști care cred încă în posibilitatea schimbării de perspectivă, de paradigmă socială. Eu încă mai cred în civilizația românilor, în bunul simț, în respectul față de natură ș.a.m.d.. Numai că aceste lucruri se ating cu greu și depind de multe lucruri. După cum îmi spunea un bun prieten: „O să mai curgă multă apă pe Dâmbovița până când…” și aici continui eu: o să-i pese cuiva că peluza din spatele blocului nu-i tunsă, că vecinul a aruncat gunoaiele de la etaj, că drumul nu-i feng-shui, că X companie a poluat un lac protejat ori a defrișat o pădure și exemplele ar putea continua.

Mâine am să revin asupra acestui subiect cu câteva clipuri interesante și amuzante în același timp.

Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

În ultima vreme societatea românească a dat uitării un concept important pentru buna functionare a oricărui sistem de tip capitalist (deşi nu avem certitudinea că el a fost corect „învăţat” sau stiut nici până atunci), mai exact: responsabilitatea socială.

Odată cu agravarea stării sociale, problema răspunderii a „renăscut” mai aprigă şi mai înverşunată ca niciodată (vorbesc aici de perioada post-decembristă), căutarea ţapului ispăşitor pentru această dereglare a bunei funcţionări „comunale” a devenit principala activitate a tuturor claselor sociale (cum am mai discutat într-un articol mai vechi), precum şi a Statului. „Vânătoarea de vrăjitoare”, scăpată de sub control, arde pe rugul său orice categorie socială: pensionari, bugetari, companii private, P.F.A.-uri, liberi profesionişti etc.

Şi totuşi: Cine este responsabil?

Dacă înţelegem responsabilitatea doar ca obligativitatea de a da socoteală pentru ceva (de a accepta şi suporta consecințele) atunci majoritatea va arăta cu degetul către  Stat sau către clasele „îmbuibate şi neproductive”, însă ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că: nu numai de la Stat trebuie să aşteptăm să fie responsabil (deşi acest lucru este obligatoriu atât din partea unui sistem democratic capitalist, respectiv unui guvern ce se doreşte competent). Mai exact, protecţia socială, pensiile, ajutoarele de maternitate/paternitate, salariile compensatorii ş.a.m.d.  sunt, ce-i drept, atribuţiuni ce cad în principal pe umerii Statului, dar nu este exclusiv atribuţiunea sa.

Pe lângă Stat, responsabilitatea socială este şi apanajul domeniului privat, mai exact a companiilor private. Fie I.M.M.-uri, fie multinaţionale de succes, ele trebuie „să fie responsabile pentru toate acţiunile pe care le întreprind atâta timp cât ele afectează într-o formă sau alta indivizii, comunităţile, sau mediul”. Însă, în buna tradiţie Americană, ele trebuie să fie responsabile faţă de societate într-un mod mult mai pragmatic. Responsabilitatea lor nu se rezumă la asigurarea unui drept salarial, la plata taxelor şi impozitelor, sau la plantarea a 100 de copaci de dragul imaginii publice, ci depăşeşte acest nivel – sau, cel puţin, ar trebui să o facă.

Responsabilitatea socială include şi un nivel „first hand” de interacţiune între indivizi (angajaţi sau nu) şi companie. Companiile sunt datoare să aducă un beneficiu comunităţilor în cât mai multe feluri, pentru a-şi putea justifica prezenţa pe piaţă şi a se putea impune ca un „jucător” demn de încredere. Datoria lor se poate exprima ca de exemplu, printre altele, prin:

  • îmbunătăţirea nivelului de trai al angajaţilor (prin: ajutoare, fonduri speciale de premiere, facilitarea achiziţiilor private, construirea de locuinţe, crearea de fonduri de pensii private garantate, promovarea şi protejarea investiţiilor în cadrul companiei, precum  şi a altor tipuri de  protecţie socială)
  •  generarea de condiţii propice pentru dezvoltarea comunităţii (infrastructură, comerţ, mediu, politici pro-active la nivel administraţiilor locale sau naţionale, lobby la nivel naţional sau internaţional)
  •  crearea sau finanţarea: de şcoli, licee, universităţi şi centre de formare, precum şi altor proiecte culturale, sau instituţii de artă şi cultură (atât pentru angajaţi şi familiile lor, cât şi pentru intreaga comunitate)
  •  investirea de fonduri şi resurse umane şi materiale în clinici şi spitale (publice sau private), centre de recuperare, baze de agrement şi baze sportive etc.
  •  crearea de fonduri de ajutorare a persoanelor sau grupurilor nevoiaşe, de cantine sociale, ori de case de copii şi bătrâni (având la bază principiul filantropiei)
  • finanţarea O.N.G-urilor ce-şi propun ajutarea dezvoltării societăţii, protejarea mediului, sau „reprezentarea” şi medierea problemelor sociale şi economice ale cetăţenilor
  • ş.a.m.d.

Prin urmare, nivelul privat nu trebuie să jubileze, sau să acuze, în cadrul situaţiei actuale, de vreme ce „firmele” au pierdut complet din vedere rolul lor în cadrul societăţii româneşti. Erijarea acestora în „calul de povară” al economiei româneşti este una complet ilicită, atâta timp cât ele plasează răspunderea socială şi responsabilitatea doar Statului şi Guvernului. Dobândirea/generarea profitului nu poate fi un scop în sine. În plus, lipsa reinvestirii unei părţi din profit în scopurile mai sus enunţate încalcă flagrant regulile de bază ale economiei moderne.

Pe de altă parte, nici cetăţenii nu sunt complet îndreptăţiţi să blameze doar puterile Statului de lipsă de competenţă şi răspundere, atâta timp cât opinia publică a omis să pună vreo presiune asupra companiilor private să acţioneze responsabil şi în folosul comunităţilor. Lipsa de interes, neimplicare şi nepăsarea, sunt şi ele nişte vini ce trebuiesc asumate şi plătite.

Call to Europe

„European Youth Leaders Conference on Human Rights, Social Inclusion and Youth Participation”

se pregăteşte de start. În perioada 21-27 Martie 2010 în Rotterdam şi Amsterdam va avea loc o conferinţă dedicată tinerilor europeni şi are, printre altele, ca scopuri:

  • Fostering mutual understanding to stimulate intercultural dialogue between youth leaders from different countries and with different cultural backgrounds.
  • Empowering and increasing the capacity of youth leaders that is necessary in developing tools, options, and concrete action plans to achieve equal human rights for all   citizens in Europe and around the world.
  • Creating a forum for discussion, interaction and development of new ideas and action plans between youth leaders, policy makers, and experts from NGO’s and human rights activists.

Temele principale vor fi:

  1. Youth Participation and European Citizenship
  2. Promotion and stimulation of intercultural dialogue, mutual understanding and cultural diversity
  3. Creation of awareness and renewed action plans in the struggle for equal human rights for all
  4. Reinforcement of minority groups in the European community and policy making
  5. Narrowing the gap between youth and politics / policy makers

Cine poate participa?

tineri cu vârsta cuprinsă între 18 şi 27 de ani
vorbitori de limbă engleză
cetăţeni ai U.E.
interesaţi de promovarea diversităţii culturale şi a drepturilor omului

Pentru înscrieri click AICI

Pentru informaţii suplimentare accesaţi pagina oficială a conferinţei la adresa:

http://www.calltoeurope.nl