In memoriam Gheorghe Dinica…

gheorghe_dinica

A fost… Gheorghe Dinica

Un alt mare actor s-a stins astazi din viata. La varsta de 75 de ani maestrul  Gheorghe Dinica si-a incredintat sufletul Celui de Sus. Dupa o lunga agonie generata de o infectie generalizata inima i-a cedat (acum mai putin de 1 h), actorul fiind inca internat la Spitalul de Urgenta Floreasca.

Eu am fost un fan a lui Dinica, admirand usurinta cu care se identifica cu fiecare caracter pe care-l interpreta. El a aparut intr-o multime de filme si piese de teatru, (o lista cu rolurile sale o puteti gasi aici) eu insa il voi tine minte pentru doua roluri magistrale: cel din Filantropica (a lui Nae Caranfil, in care umorul sau aparte se impletese cu cinismul unui personaj complex – Pavel Puiut – interpretat magistral) si pentru cel din De ce trag clopotele Mitica? (de un dramatism terifiant). Imi pare rau ca nu am putut sa-l vad jucand in unul dintre cele mai bune rolurile ale vietii sale – Cadir, in piesa de teatru Take, Ianke si Cadir” jucata pe scena Teatrului National din Bucuresti

Dumnezeu sa-l aibe in paza! Si sa ni-l amintim pe Dinica asa cum era el:

Am fost un copil liber, nazdravan, curios, mai degraba crescut de strada si de prieteni decat de familie dar sufletul si mintea mea de copil au memorat doar farmecul strazii si al jocurilor de pustani. Nici nu mai stiu cate roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje…
Primul meu rol a fost cu o trupa de amatori de la Posta, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa Titanic-vals de Tudor Musatescu. Eram pe scena si parca visam. Nici nu stiam ce se intampla cu mine. La un moment dat, m-au trezit niste aplauze din sala.
Acelea au fost primele aplauze din viata mea. M-am suit pe scena si parca eram acolo de cand lumea.

Un ultim omagiu adus unui actor desavarsit, in memoriam Gheorghe Dinica:

Reclame

„Facteur Cheval” un elogiu al nebuniei

Motto: „What garlic is to food, insanity is to art”

Acestea erau vorbele unui ilustru sculptor american, pe numele sau Augustus Saint-Gaudens (sustinator al miscarii Beaux-Arts. simbol al „Renasterii Americane”)

Am inceput cu aceste cuvinte caci acest articol este dedicat unui „ilustru necunoscut”, un om ca oricare altul dar, din nebunia caruia, a izvorat arta. Cine este acesta? Pe numele sau complet Ferdinand Cheval. Cheval a fost un om simplu, a carui profesie ori pregatire nu ar fi putut niciodata sa prevesteasca nebunia creatoare ce zacea adormita in strafundul fiintei sale.

Postas de profesie in orasul Hauterives, viata sa a fost pana la varsta de 43 de ani una mai mult decat comuna, si totusi… in viitori 33 avea sa dovedeasca ca in fiecare om exista o forta creatoare ce depaseste limitele ratiunii.

Totul incepe cu o piatra, da nu glumesc cu o piatra pe care o „intalneste” intamplator in lungile sale plimbari pe jos. Cu aceasta piatra ia nastere visul, nebunia, dorinta… de a construi ceva nemaivazut, de a isi face propriul „Palat Ideal” („Palais Ideal”). 10.000 de zile acest om avea sa le dedice utopiei sale artistice, piatra cu piatra, scoica cu scoica, unele cate unele, toate adunate cu migala in drumurile pe care le facea ca postas, si carate in spatele casei sale, intr-o micuta curte ce ii servea ca altar dedicat pasiunii artistice. Incetul cu incetul, in toti acesti ani, el isi organizeaza „materialele de constructie” pentru ca mai apoi zi de zi, noapte de noapte la lumina unei lampi, sau a unui felinar, sa-si construiasca propriul sau palat. Folosindu-se de scule rudimentare: o galeata, poate din cand in cand o roaba, si o mistrie, avea sa uneasca pentru eternitate destinele acelor roci amorfe, generand o opera de arta.

Nu trebuie sa uitam ca nu avea nicio pregatire de arhitectura, nu cunostea tainele zidariei, si in mod cert nu studiase niciodata in vreo Scoala de Arte Frumoase, si totusi in lucrarea sa grupeaza o multitudine de motive mitologice, de curente artistice, si tehnici arhitecturale. Marile religii ale umanitatii se regasec reprezentate intr-un mod exceptional pe fatada exterioara a acestui palat, precum si reprezentari zoomorfice caracteristice antichitatii, si mitologiilor orientale si europene. Castelul sau imaginar este locul de intalnire a intregii creatii pamantesti: fiinte mitologice, animale, pesti, pasari, cu iscusinta legate de reprezentari ale divinitatii precum si a umanitatii – totul este „scaldat” in maxime si citatea religioase ori filosofice, ce acopera intregul imaginar devenit concret. Pamantul si stelele, lumea umana si ce supranaturala sunt contemplate si redate sub aceasta forma. Artistul totusi se „arata” si prin multitudinea de ganduri, reflexii despre existenta, viata, moarte ce le regasesti scris in cele mai neasteptate ori ascunse locuri – este un alt mod pe care Facteur Cheval il gaseste pentru a se exprima si a-si „potoli” setea, focul artistic.

Pentru el acest Palais Ideal nu este doar un monument ce contempla lumea in intregimea sa, ci si (poate si mai important) o barca menita sa afrunte Styxul, sub iscusita manuire a batranului Charon. Insa moirile nu-i vor fi pe plac. Fiindu-i interzis de catre stat sa fie ingropat acolo, in mica sa curte, in castelul sau, spre sfarsitul vietii Ferdinand pune in aplicare un ultim „plan”: cel de a-si construi propriul mausoleu (in cimintirul local), ce-i va deservi drept loc de odihna vesnica. Cu mai putin de un an inaintea mortii sale reuseste sa duca  la bun sfarsit ce si-a propus, iar acest mausoleu ii va deservi drept mormant.

Opera sa va fi recunoscuta intr-un final, chiar inainte de moartea sa la varsta de 88 de ani, de catre artisti consacrati precum Pablo Picasso, Andre Breton si altii.

Pentru a incheia va pot marturisi ca am fost uimit, chiar profund cutremurat, de munca colosala, monumentala, pe care un singur om a putut sa o depuna in urmarirea acestui vis. Detaliile pe care le intalnesti la aceast castel ideal sunt incredibile. Pentru a fi cat mai explicit: palatul este o opera de arta incredibila, mai ales printr-un singur lucru – cutremurarea estetica pe care ti-o provoaca (te simti legat de artist, stii foarte bine ce vrea sa iti transmita, si simti din plin efectul acestei „personalizari” a operei de arta)