Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

În ultima vreme societatea românească a dat uitării un concept important pentru buna functionare a oricărui sistem de tip capitalist (deşi nu avem certitudinea că el a fost corect „învăţat” sau stiut nici până atunci), mai exact: responsabilitatea socială.

Odată cu agravarea stării sociale, problema răspunderii a „renăscut” mai aprigă şi mai înverşunată ca niciodată (vorbesc aici de perioada post-decembristă), căutarea ţapului ispăşitor pentru această dereglare a bunei funcţionări „comunale” a devenit principala activitate a tuturor claselor sociale (cum am mai discutat într-un articol mai vechi), precum şi a Statului. „Vânătoarea de vrăjitoare”, scăpată de sub control, arde pe rugul său orice categorie socială: pensionari, bugetari, companii private, P.F.A.-uri, liberi profesionişti etc.

Şi totuşi: Cine este responsabil?

Dacă înţelegem responsabilitatea doar ca obligativitatea de a da socoteală pentru ceva (de a accepta şi suporta consecințele) atunci majoritatea va arăta cu degetul către  Stat sau către clasele „îmbuibate şi neproductive”, însă ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că: nu numai de la Stat trebuie să aşteptăm să fie responsabil (deşi acest lucru este obligatoriu atât din partea unui sistem democratic capitalist, respectiv unui guvern ce se doreşte competent). Mai exact, protecţia socială, pensiile, ajutoarele de maternitate/paternitate, salariile compensatorii ş.a.m.d.  sunt, ce-i drept, atribuţiuni ce cad în principal pe umerii Statului, dar nu este exclusiv atribuţiunea sa.

Pe lângă Stat, responsabilitatea socială este şi apanajul domeniului privat, mai exact a companiilor private. Fie I.M.M.-uri, fie multinaţionale de succes, ele trebuie „să fie responsabile pentru toate acţiunile pe care le întreprind atâta timp cât ele afectează într-o formă sau alta indivizii, comunităţile, sau mediul”. Însă, în buna tradiţie Americană, ele trebuie să fie responsabile faţă de societate într-un mod mult mai pragmatic. Responsabilitatea lor nu se rezumă la asigurarea unui drept salarial, la plata taxelor şi impozitelor, sau la plantarea a 100 de copaci de dragul imaginii publice, ci depăşeşte acest nivel – sau, cel puţin, ar trebui să o facă.

Responsabilitatea socială include şi un nivel „first hand” de interacţiune între indivizi (angajaţi sau nu) şi companie. Companiile sunt datoare să aducă un beneficiu comunităţilor în cât mai multe feluri, pentru a-şi putea justifica prezenţa pe piaţă şi a se putea impune ca un „jucător” demn de încredere. Datoria lor se poate exprima ca de exemplu, printre altele, prin:

  • îmbunătăţirea nivelului de trai al angajaţilor (prin: ajutoare, fonduri speciale de premiere, facilitarea achiziţiilor private, construirea de locuinţe, crearea de fonduri de pensii private garantate, promovarea şi protejarea investiţiilor în cadrul companiei, precum  şi a altor tipuri de  protecţie socială)
  •  generarea de condiţii propice pentru dezvoltarea comunităţii (infrastructură, comerţ, mediu, politici pro-active la nivel administraţiilor locale sau naţionale, lobby la nivel naţional sau internaţional)
  •  crearea sau finanţarea: de şcoli, licee, universităţi şi centre de formare, precum şi altor proiecte culturale, sau instituţii de artă şi cultură (atât pentru angajaţi şi familiile lor, cât şi pentru intreaga comunitate)
  •  investirea de fonduri şi resurse umane şi materiale în clinici şi spitale (publice sau private), centre de recuperare, baze de agrement şi baze sportive etc.
  •  crearea de fonduri de ajutorare a persoanelor sau grupurilor nevoiaşe, de cantine sociale, ori de case de copii şi bătrâni (având la bază principiul filantropiei)
  • finanţarea O.N.G-urilor ce-şi propun ajutarea dezvoltării societăţii, protejarea mediului, sau „reprezentarea” şi medierea problemelor sociale şi economice ale cetăţenilor
  • ş.a.m.d.

Prin urmare, nivelul privat nu trebuie să jubileze, sau să acuze, în cadrul situaţiei actuale, de vreme ce „firmele” au pierdut complet din vedere rolul lor în cadrul societăţii româneşti. Erijarea acestora în „calul de povară” al economiei româneşti este una complet ilicită, atâta timp cât ele plasează răspunderea socială şi responsabilitatea doar Statului şi Guvernului. Dobândirea/generarea profitului nu poate fi un scop în sine. În plus, lipsa reinvestirii unei părţi din profit în scopurile mai sus enunţate încalcă flagrant regulile de bază ale economiei moderne.

Pe de altă parte, nici cetăţenii nu sunt complet îndreptăţiţi să blameze doar puterile Statului de lipsă de competenţă şi răspundere, atâta timp cât opinia publică a omis să pună vreo presiune asupra companiilor private să acţioneze responsabil şi în folosul comunităţilor. Lipsa de interes, neimplicare şi nepăsarea, sunt şi ele nişte vini ce trebuiesc asumate şi plătite.

Timpul trece, leafa merge

Întotdeauna am zis că există bugetari şi „bugetari”. Cu prima categorie nu am nimic, în schimb pe cea de-a doua nu pot fi atât de blând. Dacă aş fi fost un tiran în perioadă medievală m-aş fi amuzat copios în a-i trimite în donjonul castelului (asta după ce i-aş fi supus la o „baie publică” cu roşii stricate sau ouă putrezite).

Nu este nimic ieşit din comun, pentru bietul plebeu român, faptul că birocraţia românească este printre cele mai de „temut” din lume; cum nu este nici un secret faptul că eficienţa reprezentanţilor statului tinde către zero absolut şi totuşi… nimic nu poate banalul „bun simţ” (comun, trivial, simplu, dar inexistent) ce ar face mai uşor suportabilă starea de fapt a lucrurilor.

După ce am bătut oraşul în lung şi în lat, într-o aglomeraţie infernală,  pierzând aproape 1 h doar pentru a cumpăra un simplu timbru judiciar de 0,15 RON (adică 1.500 de lei vechi) m-am postat în faţa uneia dintre arhivele oraşului – care de data aceasta spre norocul meu era deschisă publicului.

Altminteri programul cu publicul este făcut special pentru lăuze: 4 zile din 5, între orele 9 şi 12 şi doar într-o singură zi este „lungă” cuprinzând încă 2 h de program peste  cele 3, ca şi cum un om al muncii capitaliste şi-ar permite luxul să-şi părăsească serviciul special pentru o hârtie.

Discuţie:

– Sărut-mâna doamnă, aş dori şi eu documentul X
– E cam târziu, nu are cine să vi-l semneze!
– Păi e  doar 11:15 programul de pe uşă spunea că la 12 închideţi?!?
– Trebuia să fiţi pe la 10 cel târziu!!! Să vedem ce se mai poate face. Aveţi documentele x, y, z?!?
– Da, sper…
– Cererea e completată?!? Cum nu aveţi cerere??? Mda, v-o dau eu…
[alte minute pierdute în numele birocraţiei]
– Gata??? Să vedem dacă aveţi noroc!
[deci totul se rezumă la noroc, e bine de ştiut…]

În timp ce aşteptam cuminte nesperata hârtie doamnele îşi făceau „treaba”, că doar erau în timpul programului:

  • o doamnă (cu iz de şefă) îşi servea pacheţelul, pentru ca mai apoi să treacă la desert (cozonac întins pe un ştergar frumos apretat)
  • o alta se pregătea de masă, a pus pe masa publicului un carton şi a început să ciobănească meticulos diverse legume şi mezeluri

În acest răstimp:

  • două vorbeau despre partida de sex de cu o seară înainte
  • alta îşi etala emfatic (făcându-se auzită prin interjecţia FATĂ!) dresurile dantelate şi frumos colorate, proaspăt cumpărate de la vânzătorul ambulant din holul instituţiei
  • iar o alta, probabil geloasă, o chestiona pe cumpărătoare dacă „al său” o dezbracă (?!?!?)
  • iar nou venita (se vedea după tinereţe şi stângăcie) se gudura lasciv – chiar erotic – pe lângă un alt tinerel

Eu eram încă acolo! Şi am mai fost timp de o oră… deşi programul se încheiase, „am avut noroc” documentul a putut fi emis „azi”. „Dacă nu domnule şi mâine era o zi!

Pisica moartă sau cum se aruncă vina…

Vânătoarea de bugetari

 

De câteva zile asist ca un bugetar cuminte la spectacolul decrepit ce a cuprins societatea civilă românească. Mărul discordiei este de aceasta dată banul public, sau mai exact bugetul pe anul astă, cu ale sale anexe: legea pensiilor şi legea unică de salarizare (bugetară that is).

Este evident pentru mine, ca simplu cetăţean, faptul că România – ca stat – nu mai are bani nici să se ducă la budă şi nici nu pot spune că mă uimeste această incapacitate de plată in care a intrat statul (oricum la cât s-a cheltuit fără cap în ultimii ani nu era decât o chestiune de timp). Ce este de-a dreptul patetic, ba chiar denotă o atitudine patologică, este modul în care este plimbată „pisica moartă” de la o poartă la alta. Mai exact modul în care se aruncă vina pentru eşecul financiar şi administrativ.

Primii care au intrat în colimatorul opiniei publice, dar mai ales a guvernului Boc au fost bugetarii. De la alegeri încoace ei au fost ciuca bătăii, lor li s-au imputat toate greşelile guvernărilor precedente, lipsa unei soluţii reale „pentru criză” şi pierderile de bani şi imagine ai actualilor guvernanţi. Pe scurt România o duce rău numai din cauza numărul mare de bugetari.

Obiectiv  vorbind sistemul birocratic românesc are lacune grave, există multe ramuri bugetare ce „suferă” de un exces de forţă de muncă (în timp ce altele sunt in deficit), însă 200.000 de disponibilizări îmi pare a fi o soluţie mai degrabă populistă decât una întradevăr eficientă.

Bugetarii văzându-se „strânşi cu uşa” au considerat de cuviinţă să azvârle pisica mai departe către pensionari – pe principiul: să moară şi capra vecinului – şi asta după ce i-au umplut pe tehnocraţi de cuvinte de ocară. Prea mulţi pensionari şi prea multe „pensii speciale” pe cocoaşa unui număr mic – şi în continuare în descreştere – de contribuabili. Zânzania s-a iscat repede, făcând ca pensionarii să arunce vina retur asupra guvernului şi a statului (dar, cum era de aşteptat, şi asupra bugetarilor).

În acest mod simplu „triunghiul conjugal” s-a închis. Toată lumea a ajuns să dea vina pe toată lumea; nimeni nu este vinovat pentru situaţia actuală, dar în acelaşi timp cu toţii sunt. Totuşi, cum era de aşteptat, nici cele două măsuri legiferate mai sus enunţate nu sunt tocmai scutite de subiectivism – unii mai egali decât alţii şi un „caşcaval” împărţit arbitrar. Aceste lucruri nu au făcut decât să mărească neliniştea claselor sociale vizate, agravând această stare de nesiguranţă.

Chiar şi aşa problema fundamentală persistă. Nimeni nu doreşte să-şi asume răspunderea, ba mai mult fiecare membru al acestei „familii degenerate” actionează ca un individ egoist ce, încercând să se disculpe, caută orice metodă să-l inculpe pe celălalt. Iar, pentru ca tabloul să fie complet, a patra putere în stat – presa – joacă rolul amantului încornorat ce-şi bagă nasul cu obstinaţie – sub umbrela obiectivismului şi „obligativităţii” exercitării rolului de mediator.

Din acest amestec nereuşit de interese, orgolii, frustrări şi „mutări” iraţionale menite să „protejeze interesele” fiecărei părţi, cu toţii iesim perdanţi. Este a fail-fail situation! Această mentalitate a caprei vecinului, a disculpării perpetue şi a aruncării „pisicii moarte” este clar una găunoasă pentru întreaga comunitate. Ea se reflectă în mai toate raporturile şi interacţiunile inter-personale cât şi în cele dintre cetăţeni şi stat (privit în ansamblu). Principul guvernant ce se concretizează într-o maximă de forma: „nu este problema mea, să o rezolve X, nu scrie nicăieri ca trebuie să fac Y – ne face să aşteptăm să ne vină toate „mură-n gură”, să ne cadă din cer fie sub formă de mană fie sub forma unui drob de sare.

Tare îmi e că am devenit un popor frustrat, laş şi miserupist. Pierduţi în problemele zilnice am devenit închistaţi şi complet dezinteresaţi de ce se întâmplă în jurul nostru (atâta timp cât acel lucru nu ne afectează pe termen scurt). Suntem experţi în pasat vina şi judecat „obiectiv” dar dintr-o poziţie pur subiectivă. Ar putea să plouă cu meteoriţi, atâta timp cât nu te loveşte pe tine dar îi loveşte pe ceilalţi totul e O.K. pentru că denotă că eşti mai deştept iar toţi ceilalţi sunt niste proşti.

Off topic:

Stau să mă intreb:

Nu s-au săturat oamenii de toate aceste dezbateri triviale şi sterile?!? De „desfăcutul firului în 4”?

De fiecare dată mass-media face ca totul să pare spectaculos, ieşit din comun, neaşteptat şi imposibil de „prezis”! Toate acele feţe plictisite apar la televizor şi „spun lucrurilor pe nume”, devoilând – live sau în scris – „adevărul” ascuns nouă plebeilor s.a.m.d. Mie unul, mi s-a acrit de asemenea trend-uri jurnalistice, mai ales când sunt învăluite în această mantie a senzaţionalului. Lucrurile se desfăşoară perfect normal şi aşa cum au tot făcut-o de pe vremea lui Ţepeş până în zilele noastre!