Ninsu-ma in urbea lui Caragiale

In vechii Ploiesti ninge cu incapatanare de vreo 3 zile si totusi ieri seara parca a nins mai frumos ca niciodata. Fulgii mici si desi coborau din vazduhul rosiatic ca niste maratonisti albi ce se intreceau unul pe celalalt in caderea lor lina peste orasul lui Caragiale.

Nu am stat prea mult pe ganduri si, cum drumurile oricum ma purtau spre intinderea de omat, nu am ezitat sa-mi afund pasii pasii pe drumurile troienite si aproape pustii. Bocancii imi scartaiau la fiecare arcuire a picioarelor. Inaintam cu greu, gafaind sub povara „subelor” pe care le purtam in carca, dar imi placea – imi amintea de copilarie: atunci cand petreceam ore intregi tavalindu-ma prin oceanul de nea, dandu-ma cu sania ori facand oameni de zapada – chiar am simtit nevoia sa ies, sa ma plimb, sa-mi ordonez gandurile, sa ma bucur de ninsoare.

Am cutreierat orasul in lung si in lat timp de mai bine de doua ore. La inceput frigul mi-a parut intepator (chiar aprig), respiratia imi era anevoioasa, iar aerul rece imi brazda cu nonsalanta fata – o simteam fierbinte si imbujorata. Dupa ceva timp toate aceste senzatii de disconfort au disparut, lasandu-ma sa contemplu linistit orasul.

Ploiestiul nu este (sau mai bine zis: nu mai este) un oras frumos – sau poate mi se pare mie – insa asa nins, carunt ca un batranel, are un farmec aparte. Parca nu mai este atat de poluat, atat de aglomerat, atat de plin de gropi si murdar. Este acel oras a lui Caragiale si Nichita, orasul cu bulevard bordat de castani.

Nu am putut sa ma abtin si am facut si cateva fotografii, in ciuda frigului:

NUME: Ploiestiul sub povara miilor de licurici albi


Alte proiecte personale: Toamna pe deal, Toamna la campie, Delta Dunarii mai mult decat un loc…, Hidden Lyon, Forme si Culoare, Oameni si Fete, Fetis pentru Felinare, Barcelone the City of Gaudi, Ther fridge’s Fruits Friends, Lyon Orasul Luminilor (part I), Lyon Orasul Luminilor (part II),
Reclame

De rasu’ plansu’ in urbea lui Caragiale

*sursa aici

Ca in fiecare zi alergam, la volanul masinii, prin orasul meu natal ticsit de masini si soferi. Si eu ca si altii ca mine ce se lupta pentru fiecare centimetru de asfalt rugos si gaurit (ca na este criza deci nu se asfalteaza), ce se injura si ce, in mod inevitabil, se „afunda” cu incapatanare in ambuteiajele constante (oras in plina dezvoltare nu alta).

Si cum stateam noi ca prostii de minute intregi in fata unui singur semafor, ce refuza sa se faca verde, auzim din departare sunetul unei salvari ce venea lansata. Ne-am incalecat unii peste altii ca sa-i facem loc. Salvare se opreste pe stanga langa o alta salvare S.M.U.R.D., fix la iesirea dintr-o ditamai parcarea.

Pana aici nimic suspect, numai ca vazand atatea salvari si atata graba m-am asteptat sa vad un accident sau pe cineva in stare grava; ei bine cele doua echipaje au coborat nonsalante din salvarile cu girofarurile pornite si s-au pus la taclale.

Inaintand cu viteza melcului am avut suficient timp sa asist la mica lor sueta. 5 minute mai tarziu ei inca stateau de vorba, noi, astia mai prosti, inca ne inghesuiam la acelasi semafor. In parcare se facuse o coada enorma, saracii oameni se rugau insistent (unii mai injurau, altii se chinuiau sa faca stanga imprejur) de soferul salvarii sa-si mute masina, cele doua echipaje nici macar nu se sinchiseau, continuandu-si discutia si hohotele de ras.

Dupa inca cateva minute am scapat de semafor, salvarile erau inca acolo, iar cele doua echipaje vorbeau parca cu si mai mult spor.

Concluzii: „ador” nesimtirea si porcismul cu care am ajuns sa fim tratati. Si ne mai intrebam de ce nimeni nu mai da nici doi bani pe „organele statului” ori pe reprezentantii serviciilor publice? O sa-mi spuneti ca exagerez si ca fac o generalizare fortata, se poate, dar nu ma pot abtine sa nu-mi amintesc de ce spunea un sofer bucurestean la o emisiune de la radio: „in fiecare dimineata ma uit pe geamul apartamentului si vad cum o salvare aduce muncitorii la o lucrare, iar seara vine sa-i recupereze„. O fi bine sa ai drept taxi o salvare?!?