Parteneriatul public-privat, o chestiune de perspectivă…

Am să schimb puțin registrul și o să încerc, în această postare, o scurtă analiză a unei metode foarte eficiente de dezvoltare a unui domeniu de activitate, dar și a unei comunități sau societăți în genere: parteneriatul public-privat sau PPP – cum este cunoscut în limbajul economic.

M-am hotărât să vorbesc despre acest tip de parteneriat economic fiindcă, de câteva zile, sunt asaltat de o grămadă de informații contradictorii referitoare la acest subiect. Și, ca să nu mai spun, de un număr  la fel de mare de știri exerciții jurnalistice făcute cu public legate de parteneriatele public-private pe care statul român le propune în vederea rezolvării uneia dintre cele mai spinoase probleme: infrastructura din România.

Ce este PPP-ul?

Parteneriatul public privat = „describes a government service or private business venture which is funded and operated through a partnership of government and one or more private sector companies” – Wiki source.

Când apare?

La o primă vedere în anii 1970-1980 într-o Mare Britanie falimentară, însă, paradoxal, este cu mult mai vechi decât atât. Nu o să merg până în perioada Romei Antice, dar vă pot spune că așa numitele joint-stock companies de secol XVII-XVIII ale Imperiului Britanic funcționau sub forma unui parteneriat de acest tip. Companiile, cu răspundere limitată, investeau sume considerabile de bani, alături de coroana britanică, în vederea cuceririi, organizării, dezvoltării și exploatării resurselor noilor teritorii coloniale. Activitatea lor fiind constrânsă de un tip de „contract” numit cartă, ce stipula libertățile/favorurile și îndatoririle/obligațiile pe care cele două părți le aveau una față de cealaltă.

Și acum?

În principiu, lucrurile funcționează cam la fel – mai exact: avem nevoie de un pod peste Atlantic? Perfect! Facem o licitație, dar mai întâi ne hotărâm dacă noi, Stat, investim vreo lețcaie și cam ce așteptări avem de la gigeii care vor veni să ne convingă să le dăm lucrarea (asta se cheamă că întocmim un pachet de sarcini). Licitația trebuie să fie publică și transparentă, iar oferta cea mai bună trebuie să primească proiectul! Câștigătorii se apucă de lucrare, pe banii lor, o termină și în scurt timp ne bucurăm de podul peste Atlantic (la un cost minim pentru noi, pentru cât mai mulți ani de exploatare în folosul comunității și un număr rezonabil de ani de apartenență  pentru investitor/exectutant/trust).

Pare simplu, nu-i așa? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa… Deși, mai toate statele au apelat la genul acesta de interacțiune cu mediul privat (chiar și acelea mai puțin democratice și libere, cum ar fi China, Indonezia etc.), există câteva chestiuni ce pot face din parteneriatul public-privat un coșmar – atât pentru stat, cât și pentru cetățenii care ar trebui să se bucure de rezultatul colaborării fructuoase. Mai exact, trebuie puse câteva întrebări „ajutătoare”:

  1. Este prețul criteriul ultim de eligibilitate? nu prețul reprezintă elementul cheie într-o negociere de acest tip – ieftin și bun există doar în teorie. Cel mai ieftin proiect nu înseamnă că este cel mai bun și cel mai eficient pe termen mediu și lung, nu înseamnă nici că este în avantajul Statului ori al cetățenilor
  2. Este pachetul de sarcini corect făcut? Sau ne trezim că soluția cerută nu este fezabilă nici pe hârtie? Altfel spus, statul a știut ce să ceară?
  3. A fost realmente transparentă licitația? Ori au existat  conflicte de interese și interese externe (private) amestecate în procesul decizional?!?
  4. Este cazul să fie făcut un parteneriat public-privat? Nu cumva este un domeniu/proiect strategic și nu ar trebui să-l atribuim unor terți? Pentru că dacă investitorul majoritar este compania sau grupul de companii (trust) private atunci înseamnă că se privatizează acel proiect/domeniu.
  5. Care sunt drepturile statului? Contractul final este sau nu avantajos pentru „partenerul public”?
  6. Ar trebui ca statul să investească? Și dacă da, cât?
  7. Ce se întâmplă dacă termenele de execuție sunt depășite? Dar dacă lucrarea este sub calitatea dorită?
  8. În câți ani trebuie investitorul să-și recupereze investiția și ce se întâmplă după aceea?
  9. Care sunt costurile reale pentru comunitate și cetățeni?
  10. Pot apărea situații „excepționale”? Vezi aici raționalizarea/scumpirea exagerată a apei sau mărirea cu mult a duratei unei călătorii cu trenul și sporirea numărului de accidente (din cauza modului diferit și chiar inconștient în care se face administrarea materialului rulant și a infrastructurii) ș.a.m.d. – cazurile sunt clasice și complet reale

Acum să încerc să explic de ce parteneriatul public-privat este o chestiune de perspectivă sau mai bine spus de alegere corectă/incorectă. Să luăm cazul clasic al autostrăzilor din România (căci dezbaterile pe seama acestui subiect m-au făcut să public analiza asta). Am 6 motive să cred că genul ăsta de parteneriat public-privat este oarecum inutil și o să fie prejudicios pentru cetățeni/stat – o alegere greșită:

No. 1: Statul nu ar trebui să participe la noi proiecte de acest tip în condițiile în care fondurile pentru construirea lor au fost alocate, dar executanții nu au respectat termenele. Soluția ar fi mai întâi recuperarea rapidă a creanțelor.

No. 2: Imposibilitatea statului de a participa in corpore la un asemenea proiect atrage după sine clauze din partea inițiatorului mai slabe și mult mai puternice din partea investitorului principal. Regulile jocului vor fi stabilite de cel din urmă

No. 3: Modul slab prin care statul negociat, administrat/manageriat și controlat proiecte care au implicat strict banii publici denotă o lipsă de competență și control care se va răsfrânge și asupra proiectului public-privat de construire a autostrăzilor (există mari șanse ca proiectul să treneze, să nu fie respectat, costurile să fie exagerate, construcția finală să fie sub standardele impuse ș.a.)

N0. 4: Absorbția fondurilor europene este la un minim istoric pentru Uniunea Europeană. Suntem codași inclusiv la absorbția fondurilor destinate infrastructurii. Soluția ar fi mai degrabă accelerarea primirii și utilizării acestui tip de finanțare nerambursabilă

No. 5: Costurile pe termen mediu și lung pentru utilizatorii finali sunt exagerat de mari. Și acest lucru în condițiile în care tronsoanele de autostrăzi construite în parteneriat vor fi concesionate pe minim 15-20 de ani (deși se stipulează concesionări pe termen și mai lung: 25-35 de ani), iar șoferii vor fi nevoiți să achite taxe de utilizare discreționare ce nu sunt încă reglementate cumva (cel puțin după cunoștințele mele. Costurile sunt duble fiindcă există și o taxă suplimentară ce vizează întocmai finanțarea construirii și întreținerii genului acesta de infrastructuri rutiere: rovineta/rovigneta. Putem spune triple, dacă adaugăm acciza pt. drumuri din carburanți

No. 6: Construirea unor tronsoane strategice (Comarnic-Brașov de exemplu) în regim de parteneriat public-privat nu este recomandată din motive lesne de înțeles. Mai ales în condițiile în care nu există rute ocolitoare și/sau alte drumuri suficient de dezvoltate pentru a oferi o soluție pentru traficul de la sudul la nordul României

Pentru a încheia am să dau ca exemplu trei state, membre ale Uniunii Europene, care și-au dezvoltat puternic infrastructura rutieră în ultimii ani și care au avut soluții interesante.

Franța – autostrăzile sunt construite și în regim de parteneriat, numai că tronsoanele strategice sunt construite din banii ministerului de resort. Deși sunt concesionate, taxele de acces (deși diferă) sunt reglementate și supervizate de către stat, iar companiile care le exploatează sunt parțial private, respectându-se specificații și reglementări stricte de construire și exploatare. Nu se plătește vignetă

Austria – autostrăzile sunt construite de către antreprenori privați, dar din fonduri publice. Se plătește o vignetă anuală obligatorie DOAR pentru acest tip de drum

Letonia – are cf. Inside Europe o rată de 93,4% din fondurile pentru infrastructură și servicii deja contractate și nici Polonia nu stă tocmai rău cu 80%

Cum să nu faci comerţ

Sau mai bine zis cum să nu te comporţi cu un client, mai ales dacă faci comerţ online (sau la distanţă).

Având nevoie de o carte de specialitate şi negăsind-o în librării, m-am folosit de ce îmi era mai la îndemână: Google-ul. Am dat peste ea doar la editură. Pe site am văzut că onorau şi comenzi online aşa că am comandat; nimic ieşit din comun. Mi-au confirmat expedierea, după ce s-au asigurat bineînţeles că voi plăti fabuloasa taxă de expediere de 10 lei.

După câteva zile recipisa de primire nu sosise, însă cei de la editură (mai exact Redactorul Şef al Editurii Universităţii Bucureşti – căci acolo comandasem) îmi trimit un mail  plin de curtoazie:

Verific cutia poştală, coletul ajunsese de puţină vreme şi mai avea să şadă, aşa că mi-am propus să-mi văd liniştit de program, propunându-mi să ridic în câteva zile.

The next day:

Îmi zic că am ratat eu primul aviz, le confirm pe mail că voi ridica coletul în aceeaşi zi (ei îmi mulţumesc, tot pe mail)  şi sun la poştă:

– Alo! Sărut-mâna doamnă, mai există la dvs. în poştă un colet pe numele de X???

– Aoleo, domnle! Tot de la editură?!? Iar ne sunaţi??? Ne-aţi zăpăcit cu telefoanele!!! DA!!! Mai este!

– Nu doamnă, sunt eu posesorul! Vroiam să vă rog să nu-l expediaţi, că sosesc azi să-l ridic!

– Nu-l expediam, că mai are de stat vreo 3-4 zile pe la noi, dar vă rog să veniţi să-l luaţi că ne sună expeditorul în disperare! Ne-au cerut să vă sunăm şi, când i-am zis că nu avem cum să facem asta, ne-a întrebat dacă avem numărul dvs. de telefon?

– Şi ce i-aţi răspuns?

– Să se uite în cartea de telefon! I-am zis că pe adresa dvs. s-au ridicat mereu coletele, fără probleme; da’ s-a plâns că ei nu-şi pot permite să plătească taxa de returnare a coletului de 7 lei!  Eu nu ştiu de ce mai primesc comenzi??? Poate se mai răzgândeşte omul, poate nu are timp…

7 lei!!!

– Da! Vă rog eu veniţi să-l ridicaţi, că ne sună de n ori pe zi!

– Am să vin azi doamnă, vă mulţumesc. O zi bună!

– Asemenea…

Şi ca să fie tacâmul complet, în aceeaşi zi, pe înserat mai primesc un mail  de un „bun simţ” ieşit din comun (probabil după ce s-au asigurat că ridic coletul, presupunând că am făcut-o deja):

Concluzie: Să nu mai comandaţi niciodată de la noi, clienţi nesimţiţi, neserioşi, măgari, imbecili şi prostănaci! Auzi tu! Ce tupeu să ne deranjeze cu comenzile astea online! Să ne mai facă să pierdem şi atâţia bani!

Acum, ca să fiu sincer, până acum nu am fost niciodată tratat atât „de bine” atunci când am cumpărat online. Să ajungi să-ţi ameninţi clienţii, să le atragi atenţia ca şi cum ar fi obligaţi să cumpere acel produs, să te comporţi ca un nesimţit cu un client, bătându-i obrazul , porcindu-l, mi se pare de un prost gust rar şi un bun exemplu de cum să NU faci comerţ.

Aveam pretenţii că Redactorul Şef al unei edituri de prestigiu este un individ cult, cu bun simţ şi respectuos, nu precum un zarzavagiu din piaţă ori un controlor de pe RATB.

Şi acum domnule Mihai, permiteţi-mi să vă explic cum stă treaba cu comerţul ăsta:

  • dacă vrea profit, orice comerciant trebuie să aplice dictonul: „cumpărătorul nostru, stăpânul nostru”
  • atunci când faci comerţ online (sau la distanţă) cu livrarea prin poştă (sau curier), atât cumpărătorul cât şi vânzătorul îşi asumă nişte riscuri – dacă sunt prea mari nu ai decât să stai în spatele unei tejghele
  • dacă vrei să ai vânzare şi a doua oară, ca orice comerciant, ai face bine să-ţi tratezi clienţii frumos a.î. ei să fie mulţumiţi de tine, cât şi de bunurile şi de serviciile tale
  • trebuie să cauţi soluţii alături de cumpărător în cazul în care apar probleme în timpul tranzacţiei, nu să-i învârţi toporul deasupra capului
  • nu trebuie să-ţi ameninţi clientul şi să te comporţi ca un cioban, nu de alta dar s-ar putea să te trezeşti cu „buza umflată” şi cu multă reclamă negativă
  • dacă ai un singur client tot anul (aşa cum se pare că a fost cazul meu) şi ai mult timp la dispoziţie, nu ţi-l irosi cu mail-uri stupide şi presiuni inutile. Unii oameni au şi alte probleme: serviciu, delegaţii, sau alte lucruri ce trebuiesc rezolvate mai întâi.
  • timpul este preţios atât pentru tine cât şi pentru clienţii tăi

P.S. Uitam să vă spun: cartea mi-a parvenit într-o hârtie de A4 lipită cu bandă adezivă şi prinsă cu o sfoară. Se pare că nu au avut bani nici măcar de plic. Şi totuşi de Internet şi telefon au avut?!?




Citind la gura…aerului conditionat

Reflexii asupra unei saptamani banale…

Iar un sfarsit de saptamana… Ce nu-mi place cand vine weekendul, ma obliga cumva sa ma gandesc la ce am facut eu saptamana asta, sa trag o linie si sa ma „pregatesc” intr-un fel  sa incep cu o noua saptamana plina de neprevazut.

Saptamana care tocmai se incheie a fost totusi una relativ iesita din comun, si asta nu fiindca toamna ne-a luat prin surprindere infrigurandu-ne pana la os, ci pentru ca am realizat ca mai exista si oameni pentru care simtul datoriei si pasiunea nebuna valoreaza mai mult decat orice alta motivatie.

Caci am cunoscut un medic veterinar (pe numele sau Prof. Univ. Dr. Braslasu) care m-a uimit prin grija, pasiunea, atentia si iubirea cu care-si trateaza pacientii necuvantatori. Tare mi-as dori sa cred ca mai exista si medici „de oameni” care sa fi facut medicina din mai multa pasiune si mai putine argumente utilitariste, tratand pacientii asa cum merita tratati si nu cum suntem din nefericire obisnuiti in zilele noastre (nu cred ca este nevoie sa exemplific caci cred ca oricare dintre noi s-a confruntat cel putin o data cu sistemul medical romanesc si cu purtatorii [nedemni] halatelor albe – doua exemple le puteti gasi la Brightie si Boghi).

Si a mai fost iesita din comun aceasta saptamana si pentru ca mi-am amintit de copilarie (ca si Brightie fuse o copilarie in compania cartilor).

Mi-am amintit de zilele cu ploaie de toamna, mohorate si reci, de noptile lungi si geroase de iarna, de acele vremuri pe care mi le petreceam la gura sobei in compania celui mai bun prieten: cartea (atunci nu aveam prieteni, nu ieseam in oras la bere, iar scoala era singurul loc care ma rupea de caminul parintesc). Imi amintesc cum zburam alaturi de Peter Pan, cum calaream alaturi de Cei Trei Muschetari tragand sabia la vederea oamenilor cardinalului, cum descopeream adancul neexplorat al marilor alaturi de Jules Verne pe submarinul Nautilus, cum ma luptam cot la cot pe zidurile Constantinopolului aflat in flacari, alaturi de ultimii dintre bizantini, impotriva miilor de ieniceri si spahii ai sultanului Mahomed, ori cum simteam fiorul dragostei eterne alaturi de Adam si Eva. Simt si acum briza calda a Mediteranei, asa cum o simteam si atunci, purtat fiind pe intinsa si inspumata mare de romane precum: Toate Panzele Sus sau Capitan la 15 ani. Si acum imi rasuna in minte vorbele lui Faust ori Victor Petrini, sau gandurile cele mai ascunse ale lui Stefan Gheorghidiu. Totul a inceput cu vorba calda si blajina a bunicii mele, care in fiecare seara imi citea, intr-o lumina calda  si domoala a unei lampi vechi (culcusit fiind in bratele ei,  sub o plapuma groasa umpluta cu lana fina de oaie, captusita cu un damasc gros si matase chinezeasca), povestirile lui Ion Creanga ori a fratilor Grimm. Asa am deprins eu gustul slovei scrise pe hartia alb galbuie a unei carti ascunse in vreun colt uitat al bibliotecii…asa am inceput eu sa citesc la gura sobei, sa sorb cu nesat „povestea” de dincolo de cerneluri.

Iar cand vremea se indrepta si nu mai ma simteam atat de zgribulit incat sa ma opresc la pragul usii, drumurile ma purtau deseori la Biblioteca Judeteana Nicolae Iorga; doamnele de la imprumut la sectia pentru copii ma cunosteau deja, lasandu-ma sa cutreier in voie ore intregi printre rafturile inalte, incarcate ochi cu cele mai frumoase si valoroase lucruri pentru mine.

Si acum tanjesc dupa acea viata lipsita de griji in care eram cu adevarat liber sa cutreier lumea si epocile, fara a fi nevoit sa parasesc camera mea dosita, soba mea calda si paturica pe care sedeam comod la gura focului ce-mi tinea de felinar (ori sezut printre rafturile putin prafuite ale bibliotecii). Intre timp viata ma dus departe de locurile copilariei, m-a alienat, instrainandu-ma oarecum de prietenii copilariei mele, de romanele nepieritoare. Timpul se scurge altfel, viata este mult mai nerabdatoare, activitatile zilnice imi rapesc timpul pretios pe care inainte il dedicam intrutotul cititului. Lecturile au devenit mai specializate, mai tehnice, si oricat m-as chinui, nu reusesc sa-mi gasesc acea stare sufleteasca ce-mi deschidea acea lume fabuloasa a romanelor copilariei.

Totusi am reinceput saptamana asta sa citesc altceva decat filosofie, am revenit la preferatii copilariei mele, desi acum nu mai pot decat citi la gura aerului conditionat, la lumina ne-naturala a unui bec cu incandescenta…

„A is for Armageddon”

Nu este un film ci o carte „must have” in biblioteca oricarui cititor cu apetenta spre scenarii apocaliptice ori dornic de lecturi exotice.

Si pana la urma ce este aceasta carte?!? Ca sa-l citez pe autorul ei Richard Horne:

A is for Armageddon, a catalogue of disasters that may culminate in the end of the world as we know it. Have a nice day!

Cautand niste lecturi mai domoale si pasnice am dat intamplator peste un rezumat al cartii cu pricina, rezumat pe care nu ma pot abtine sa vi-l redau si voua:

A IS FOR ARMAGEDDON is a brilliantly funny, thoroughly factual and stunningly illustrated guide to disaster – from the rise of the Four Horsemen of the Apocalypse, animal zoonosis and erupting super volcanoes to animal flatulence, obesity and World War III, from economic collapse and the gulf stream collapse, to genetic modification and the collapse of causality – accompanied by a critical time line for when we might expect to die – now, soon, later, or too late… it’s already started.

A veritable panoply of impending doom, this catalogue of disasters will inform and delight in equal measure. Just don’t read it before bedtime!

Mr. Horne identifica mai multi factori ce ar putea duce la Apocalipsa, sfarsitul Pamantului, anihilarea totala, Ziua Judecatii s.a.m.d. Printre acestia 10 dintre ei sunt, pare-se, cei mai plauzibili sa se petreaca;  si sunt legati de  evolutia tehnica a civilizatiei rasei umane. Voila 10 moduri in care tehnologia ne poate veni de hac:

  1. Hackerii – u know „Big boom, badaboooom” (ca sa o citez pe Leloo din Al Cincilea Element), one big nuclear mushroom by mistake! OPS 😀
  2. Inteligenta artificiala – „I’ll be back” theory!
  3. Virusi artificiali – „luam o tulpina de aici…asa…una de colo… si acum o sa vindecam intreaga umanitate! EVRIKA!…. Ahh, nu ops! am uitat geamul deschis…bye! bye 100 de milioane de respectabili platitori de taxe!” si uite asa avem mai o Porcina, mai o Aviara, mai o Ebola… si sunt GRATIS! P.S. recomandarea medicului: Nu uitati sa va spalati pe maini! si Sa puneti mana la gura!
  4. Celule Stem – uite pe asta chiar nu am inteles-o, hmmm tre sa-mi cumpar cartea
  5. Revolta masinilor – o continuare logica a teoriei „I’ll be back!”, imbunatatita cu teoria „twice as mean an third as ugly!”. Adica e simplu we have the brains ne mai trebuiesc subordonatii prosti, dar multi si din fier!
  6. Internetul – vedeti ca aveam dreptate cu articolul de ieri?!? Sac!
  7. Armele nucleare – cu sau fara hackeri bagaciosi tot s-ar putea sa avem ciupercute atomice
  8. Clonarea – „Look! Mini ME!!!”
  9. Substanta GRI – doar o mica supa din milioane de nano roboti ce vor sa ne manance la pranz!
  10. Topirea completa – nu a ghetarilor, ci mai degraba a tot ce conduce, foloseste ori refuleaza electricitate, in urma unei „regurgitari” de plasma solara

Sperand ca v-am trezit interesul, poate vreti sa vizitati si pagina oficiala a acestei carti. Sper sa o gasiti amuzanta, asa cum am gasit-o si eu!

Click pe imagine

A is for Armageddon

P.S. foarte inventiva campania de promovare si un site deosebit avand in vedere ca este vorba despre site-ul unei carti. O puteti comanda de aici

P.S. 2 Cine a zis ca britanicii nu sunt si ei „plecati de acasa”?!?