Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

În ultima vreme societatea românească a dat uitării un concept important pentru buna functionare a oricărui sistem de tip capitalist (deşi nu avem certitudinea că el a fost corect „învăţat” sau stiut nici până atunci), mai exact: responsabilitatea socială.

Odată cu agravarea stării sociale, problema răspunderii a „renăscut” mai aprigă şi mai înverşunată ca niciodată (vorbesc aici de perioada post-decembristă), căutarea ţapului ispăşitor pentru această dereglare a bunei funcţionări „comunale” a devenit principala activitate a tuturor claselor sociale (cum am mai discutat într-un articol mai vechi), precum şi a Statului. „Vânătoarea de vrăjitoare”, scăpată de sub control, arde pe rugul său orice categorie socială: pensionari, bugetari, companii private, P.F.A.-uri, liberi profesionişti etc.

Şi totuşi: Cine este responsabil?

Dacă înţelegem responsabilitatea doar ca obligativitatea de a da socoteală pentru ceva (de a accepta şi suporta consecințele) atunci majoritatea va arăta cu degetul către  Stat sau către clasele „îmbuibate şi neproductive”, însă ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că: nu numai de la Stat trebuie să aşteptăm să fie responsabil (deşi acest lucru este obligatoriu atât din partea unui sistem democratic capitalist, respectiv unui guvern ce se doreşte competent). Mai exact, protecţia socială, pensiile, ajutoarele de maternitate/paternitate, salariile compensatorii ş.a.m.d.  sunt, ce-i drept, atribuţiuni ce cad în principal pe umerii Statului, dar nu este exclusiv atribuţiunea sa.

Pe lângă Stat, responsabilitatea socială este şi apanajul domeniului privat, mai exact a companiilor private. Fie I.M.M.-uri, fie multinaţionale de succes, ele trebuie „să fie responsabile pentru toate acţiunile pe care le întreprind atâta timp cât ele afectează într-o formă sau alta indivizii, comunităţile, sau mediul”. Însă, în buna tradiţie Americană, ele trebuie să fie responsabile faţă de societate într-un mod mult mai pragmatic. Responsabilitatea lor nu se rezumă la asigurarea unui drept salarial, la plata taxelor şi impozitelor, sau la plantarea a 100 de copaci de dragul imaginii publice, ci depăşeşte acest nivel – sau, cel puţin, ar trebui să o facă.

Responsabilitatea socială include şi un nivel „first hand” de interacţiune între indivizi (angajaţi sau nu) şi companie. Companiile sunt datoare să aducă un beneficiu comunităţilor în cât mai multe feluri, pentru a-şi putea justifica prezenţa pe piaţă şi a se putea impune ca un „jucător” demn de încredere. Datoria lor se poate exprima ca de exemplu, printre altele, prin:

  • îmbunătăţirea nivelului de trai al angajaţilor (prin: ajutoare, fonduri speciale de premiere, facilitarea achiziţiilor private, construirea de locuinţe, crearea de fonduri de pensii private garantate, promovarea şi protejarea investiţiilor în cadrul companiei, precum  şi a altor tipuri de  protecţie socială)
  •  generarea de condiţii propice pentru dezvoltarea comunităţii (infrastructură, comerţ, mediu, politici pro-active la nivel administraţiilor locale sau naţionale, lobby la nivel naţional sau internaţional)
  •  crearea sau finanţarea: de şcoli, licee, universităţi şi centre de formare, precum şi altor proiecte culturale, sau instituţii de artă şi cultură (atât pentru angajaţi şi familiile lor, cât şi pentru intreaga comunitate)
  •  investirea de fonduri şi resurse umane şi materiale în clinici şi spitale (publice sau private), centre de recuperare, baze de agrement şi baze sportive etc.
  •  crearea de fonduri de ajutorare a persoanelor sau grupurilor nevoiaşe, de cantine sociale, ori de case de copii şi bătrâni (având la bază principiul filantropiei)
  • finanţarea O.N.G-urilor ce-şi propun ajutarea dezvoltării societăţii, protejarea mediului, sau „reprezentarea” şi medierea problemelor sociale şi economice ale cetăţenilor
  • ş.a.m.d.

Prin urmare, nivelul privat nu trebuie să jubileze, sau să acuze, în cadrul situaţiei actuale, de vreme ce „firmele” au pierdut complet din vedere rolul lor în cadrul societăţii româneşti. Erijarea acestora în „calul de povară” al economiei româneşti este una complet ilicită, atâta timp cât ele plasează răspunderea socială şi responsabilitatea doar Statului şi Guvernului. Dobândirea/generarea profitului nu poate fi un scop în sine. În plus, lipsa reinvestirii unei părţi din profit în scopurile mai sus enunţate încalcă flagrant regulile de bază ale economiei moderne.

Pe de altă parte, nici cetăţenii nu sunt complet îndreptăţiţi să blameze doar puterile Statului de lipsă de competenţă şi răspundere, atâta timp cât opinia publică a omis să pună vreo presiune asupra companiilor private să acţioneze responsabil şi în folosul comunităţilor. Lipsa de interes, neimplicare şi nepăsarea, sunt şi ele nişte vini ce trebuiesc asumate şi plătite.

Reclame

Corporatii straine angajati romani…

Secretul unui dezastru garantat.

Stim cu totii ca la noi lucrurile merg inexplicabil de greu;  am ajuns chiar sa avem pielea tabacita si sa nu mai luam in seama „toate maruntisurile”. Si totusi modul in care se comporta angajatii romani poate uimi, chiar descuraja, investitiile straine (asta ca sa nu generalizez spunand ca mediul de afaceri este atat de volatil / instabil incat respinge orice initiativa de acest gen).

Nu vreau sa fiu prost inteles, ceea ce afirm nu este faptul ca romanii nu ar fi muncitori sau ca nu s-ar ridica la anumite standarde inalte (dupa cum bine stim in multe domenii romanii surclaseaza alte popoare) ci mai degraba ca exista ceva in fondul nostru genetic ce ne face „imprevizibili” si dificil de „strunit”. Am sa incerc in cele ce urmeaza sa va prezint cateva puncte la care noi stam prost (dupa parerea mea personala):

  • in primul rand noi acceptam cu greu ordinele date de catre sefi, trebuie negresit sa le comentam, sa le dezbatem si sa punem la indoiala corectitudinea lor, asta face ca lantul ierarhic sa atarne greu si sa se lungeasca exagerat de mult
  • in al doilea rand suntem puslamale, fara un control strict rareori ne facem treaba bine si pana la capat (de cate ori nu ati apelat la o firma „cu renume” si v-ati lovit de situatii care mai de care mai „amuzante” – personal cel mai des am avut problema service-urilor cu a lor treaba de mantuiala, certificata si autorizata totusi de catre compania mama)
  • in al treilea rand noi avem o mare problema cu urmatoarele aspecte imperios necesare intr-un job (cu cat mai sus cu atat mai necesare): punctualitate, respect (fata de parteneri, colegi, clienti), curtoazie si cuvant. Pe scurt suntem cam neseriosi.

Factorii acestia se cumuleaza si fac ca  standardele impuse de catre o anumita entitate economica multinationala respectabila sa fie oarecum terfelite si curbate, pentru a fi pe cat posibil mai apropiat de stilul nostru balcanic.

Pentru a incheia am sa va dau doua exemple care m-au facut sa pun pe hartie digitala acest offf, unul mai proaspat si unul putin mai vechi:

a) Decathlon Romania: am facut acum o luna comanda pentru un produs care nu se gaseste pe stocul magazinului din Romania dar in magazinele de afara se gaseste;  si ceea ce nu stiu multi este faptul ca ei au obligatia ca, la cerere, sa ti-l aduca. Zis si facut numai ca, atunci cand am facut comanda mi-au spus ca voi fi contactat de directorul de vanzari pentru a confirma comanda, telefonic ori pe mail, fara aceasta confirmare produsul nu ar fi fost adus! Am asteptat 2 sapt si acest lucru nu s-a intamplat. Acum 2  saptamani m-am dus personal sa confirm comanda, stupoare… am aflat ca fusesem contactat de catre „domnu’ director” si ca imi daduse deja toate datele si acordul pentru a primi produsul. Cand?!? Unde!?!? Cum?!? Am fost rugat sa astept 4 zile pana cand soseste… la mai mult de 10 zile dupa, azi, am revenit cu un telefon stupoare: nimeni nu stia nimic de mine, de produs cerut si daca va mai ajunge vreodata. In plus, ca sa o citez pe stimabila cu care m-am conversat: „nici macar nu e problema noastra sau a domnului director, nu depinde de noi cand vine si daca mai vine” Pfuaaaa!!!! Incredibil… ce as mai fi putut spune?!? I-am multumit si am inchis

b) Carrefour Romania (centrul Orhideea): vroiam sa cumpar un alt produs de aceasta data aflat sub cheie, astept 25 de minute (timp in care am cautat un asistent cu cheia de rigoare) pana la urma cel care era „responsabil” pentru acel raion isi face aparatia:

Nu va suparati imi puteti da si mie cateva informatii suplimentare despre acest produs?

Nu domnle’ totu’ e scris pe cutie! si imi tranteste cutia

– Multumesc… macar as putea sa-l vad (cu sensul de a mi-l da din vitrina)

Auziti (cu ton zeflemitor) arata exact cum il vedeti dumneavoastra! Ce rost are sa vi-l scot din vitrina??? in plus mai avem si noi SI ALTE TREBURI!

Pe scurt am ajuns la seful sau cu jalba in protap ca sa aflu ca mai fusese mustrat de 4 ori pentru acelasi tip de comportament: „Dar nu avem ce sa-i facem, nu vrea sa inteleaga….