Sabina Elena sau cum mărul discordiei ajunge viral

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

De când a apărut povestea asta cu Sabina Elena și cu bentița tricoloră am făcut un „pas înapoi” și am tot citit, în tihnă, opinii contradictorii, păreri mai mult sau mai puțin avizate și, poate cel mai grav, atitudinile xenofobe, homofobe, ungarofobe și românofobe referitoare la gestul acestei puștoaice de liceu.

Eu tot nu înțeleg cine sunt smintiții și care sunt mișeii?!?

Unii se ascund în spatele lașității tipic umane spunând că este o falsă problemă, alții sunt atât de smintiți încât împroșcă cu noroi în stânga și în dreapta fără a avea măcar un argument rațional în spatele discursului lor populist și naționalist (fie că sunt ei unguri, fie că sunt români).

Toată chestiunea asta NU este o falsă problemă fiindcă, în ciuda multor păreri, există undeva un măr ar discordiei, atitudinea fetei ăsteia fiind un alt declic freudian al unor frustrări acumulate. Trebuie să fii de-a dreptul tâmpit să crezi că 15.000-20.000-30.000 de indivizi care aderă unei „cauze” sunt toți niște prostovani, așa cum trebuie să fii tâmpit să crezi că 100 de oligofreni care mânuiesc cu strășnicie un stindard (pe o vreme mizerabilă de altfel) reprezintă „punctul de vedere” al unui „bobor” întreg sau al unei întregi naționalități/etnii conlocuitoare. Să fim încă de la început clari, există întotdeauna indivizi extremiști și xenofobi, în orice societate ori comunitate oricât de mică. Eu personal am întâlnit atât cetățeni români ce susțineau sus și tare „stârpirea răului maghiar”, cât și etnici maghiari ce ar fi „ucis orice român ce le-ar fi stat în cale” (sau cel puțin așa spuneau – de la teorie la practică e distanță mare).

Am trecut prin sate în care nimeni nu vorbea limba română (motivele sunt extrem de importante, dar nu o să le aduc acum în discuție), am întâlnit o vânzătoare (în Tg. Mureș) care nu dorea să-mi spună în română valoarea cumpărăturilor (deși, când i-am plătit mai puțin decât făceau cumpărăturile, mi-a replicat sec și într-o română perfectă: „Plecați fără să-mi plătiți tot?”), am cunoscut un ghid în Budapesta, româncă de etnie maghiară, care ne explica, în română, cât de tâmpiți, inculți și necivilizați sunt românii. Pe de altă parte, am avut o bună prietenă – în copilărie, timp de vreo 10 ani – care-și petrecea vacanța vara în compania mea și care nu se rușina să spună că este româncă de etnie maghiară din Covasna și că-și iubește țara (România), cultura tării ei (noastre) și limbile pe care le vorbea (de la ea am învățat puțină maghiară). Am avut prieteni de familie, etnici unguri din Harghita stabiliți în Ploiești, care niciodată nu vorbeau maghiara de față cu noi fiindcă știau că nu o înțelegem (din respect așadar) și cu care sărbătoream ziua națională (a României). Am cunoscut într-un hotel de lângă Budapesta un cetățean maghiar ce nutrea un respect foarte mare față de cultura românească și care, la acea vreme (1998), judeca aspru atitudinile anti-sociale, xenofobe și extremiste ale unor etnici maghiari din România.

Însă, trebuie să fim foarte atenți cu atitudinile intolerante, dar și cu cele de toleranță laxă. Într-o societate cosmopolită, post-modernă, pluriculturală și globală, în care identitatea trebuie respectată, dar care nu trebuie să ajungă scopul unor politici de stat sau ale unor comunități etnice, orice expresie naționalistă survine pe fondul unor chestiuni latente, spinoase și cu iz istoric, dar care ar fi trebuit să fi fost deja date uitării/soluționate. Naționalismul explicit este o formă de repliere identitară ca urmare a unor factori externi/presiuni externe, dar și datorită unei proaste perceperi a raporturilor față de ceilalți, slabei educații, slăbiciunii „facultăților spiritului”, inadaptării, imposibilății integrării, alienării, dorinței de creare unei noi identități personale/individuale ori de grup, dorinței de separarea și delimitare față de un grup deja format de indivizi ș.a.m.d..

În constituția europeană se stipulează clar următoarele aspecte:

(1) The State foundation is laid on the unity of the Romanian people.
(2) Romania is the common and indivisible homeland of all its citizens, without any discrimination on account of race, nationality, ethnic origin, language, religion, sex, opinion, political adherence, property or social origin.

ȘI

(1) The State recognizes and guarantees the right of persons belonging to national minorities, to the preservation, development and expression of their ethnic, cultural, linguistic and religious identity.
(2) The protecting measures taken by the Romanian State for the preservation, development and expression of identity of the persons belonging to national minorities shall conform to the principles of equality and non-discrimination in relation to the other Romanian citizens.

Cât și

In Romania, the official language is Romanian.

Ar fi bine ca mulți dintre noi, din ambele tabere, să-și amintească aceste mici „detalii”. Fie că ne place ori nu suntem un stat independent, unitar și inalienabil, membru al Uniunii Europene și trebuie să respectăm (de bunăvoie sau cu forța) implicațiile acestei apartenențe – ergo Constituția. Toate aceste împunsături din partea așa numitei „secuimi” (practic, niște extremiști persuadați de o utopie inefabilă) sunt la fel de inutile și cretine ca și acceptarea de către stat a unui statut aparte pentru etnicii maghiari (un statut privilegiat față de cel al celorlalte etnii conlocuitoare) sau ca și „răspunsul marțial” a unor români la „gesturile incalificabile”. În plus această „luptă a orbilor” (lipsită de orice substrat rațional și coerent) nu poate fi decât nefastă pentru noi toți.  Nu servește nimănui să se lase a crede că toți maghiarii vor autonomia totală și urăsc profund românii, România și toate reprezentările identitare ori culturale legate de aceasta, cum nu servește nici a crede că toți românii sunt ungarofobi, mânați de o ură carnală și oarbă împotriva oricărei etnii (cu precădere romă și maghiară) și care sunt niște avizi ai discriminării și segregării. Toate aceste lucruri sunt niște manipulări la nivel macro ce adâncesc și mai mult fanta/ecartul dintre români și etnicii maghiari ori romi.

În opinia mea, trebuie ca statul să dea mult mai multă atenție (maximă chiar) reglementării și pedepsirii civile și penale a oricărei atitudini segregaționiste, discriminatorii și xenofobe, cât și a oricărei încercări de privare a libertății de exprimare a identității de orice tip (atât minoritară, cât și majoritară). Statul român trebuie să fie garantul constituției europene și a tuturor drepturilor și libertăților individuale, încercând pe cât posibil să se elibereze de orice atitudine părtinitoare ori complet laisser faire. La nivel practic, el trebuie să se implice activ în medierea socială, în apropierea dintre cetățeni (încă din primii ani de viață), în promovarea unei culturi a toleranței și egalității ș.a., asta dacă vrem ca o țară civilizată, cum se vrea a fi România, să nu ajungă un nou Kosovo, spre exemplu.

În ceea ce o privește pe Sabina:

„Este doar un copil…”

  • Scuza că este doar un copil nu i se poate aplica. Să nu uităm că tineri ca ea sunt, în anumite părți ale globului, membrii ai gherilelor, soldați, mercenari, teroriști sau atentatori.

„Părinții sunt de vină!”

Probabil și foarte posibil, dar trebuie văzut dacă nu există și alte motive pentru care ea a făcut acest gest. Teribilismul aferent vârstei poate fi o cauză, dar ar trebui anchetate și alte posibile circumstanțe (chiar la nivelul instituției de învățământ și a cadrelor didactice). O consiliere psiho-pedagogică și o implicare a organelor abilitate este dezirabilă. Un copil poate fi influențat și manipulat cu mare ușurință.

„Colegii unguri sunt de vină! A fost amenințată cu moartea”

Din nou posibil, probabil, dar nu cert. Nu se știe cine a fost primul care „a ridicat piatra”. Există posibilitatea să fi fost o reacție ostentativă, dar și un răspuns la niște situații anterioare, rămâne de analizat. Iar amenințarea cu moartea este o chestiune ce are implicații penale și trebuie analizată cu maximă responsabilitate.

„Are dreptul să poarte bentița cu tricolorul! E libertatea ei! De ce i l-au luat”

Tot atât cât are dreptul să vină machiată, cu unghiile făcute sau cu o fustă scurtă ori lungă florală, să poarte o cruce la gât ori kipa pe cap, un tricou cu Marlyn Manson ori o bluză cu „I Love N.Y.”. Limitele trebuie definite. În plus, limita libertății individuale într-o democrație este dată de limita libertăților celorlalți. Atâta timp cât libertatea mea nu încalcă libertățile celorlalți totul este perfect, odată ce acest lucru se întâmplă intervenția devine obligatorie.

Sunt tare curios dacă oamenii ar mai fi fost atât de solidari dacă ar fi venit și cu un tricou pe care să fie reprezentat un act sexual explicit, un corp omenesc disecat sau vreun mesaj satanic?!? Dar aceasta este doar o curiozitate personală…

Mă șochează virulența și viralitatea acțiunilor, reacțiunilor și opiniilor, intoleranța și rapiditatea cu care oamenii se aruncă în declarații pro sau contra. Moderația este totuși o virtute importantă, dar deseori ignorată sau neștiută. Pe toți „analiștii” și docții în ale drepturilor și libertăților, cât și pe cei ce se atașează cu ușurință unor cauze ori le resping cu obstinație îi invit să arunce un ochi peste situația portului burkăi în Franța (ce a făcut valuri în toate mediile și la toate nivelurile undeva la începutul anilor 2000). Poate așa vor fi mai atenți în declarații și luări de poziții.

Spirit revolutionar!


„Liberté, égalité, fraternité !!!”

Toti recunoastem acest motto, si il atribuim negresit unui singur popor revolutionar, si anume celui francez.  Aceste cuvinte impulsioneaza un popor intreg sa ridice armele impotriva tiraniei regale pentru a instaura Republica (istoric vorbind mai intai este vorba de o monarhie costitutionala, care ulterior devine republica printr-un lung proces despre care nu am asa vorbesc…depaseste scopurile blogului).

Prima Republica Franceza (1792-1894) apare ca rezultat direct al Revolutiei Franceze (1789), iar odata cu aceasta motto-ul devine motorul schimbarii – nu numai incercarea de reformare a statului proaspat iesit de sub „tiranie” este in joc ci si o „schimbare la fata” a  intregii Europe. Cu 1848 acest motto devine „universal” – a se citi european – deviza are acelasi efect asupra celorlalte popoare, ii mana in lupta lor spre emancipare nationala. Se tanjeste spre libertatea individuala si nationala. spre egalitate in fata legilor si in fata celorlalti cetateni, iar cheia succesului nu poate fi reprezenta decat de aceasta – fraternitate.

Fraternitatea in esenta face referire la conlucrarea indivizilor spre un scop ultim si nobil: cel de a instaura Republica. Nu trebuie uitat faptul ca aceasta fraternitate este „inzestrata” cu o nuanta puternic moralizatoare, si ca in spatele ei se afla o morala de tip Kantian. Maxima propusa pentru a explica acest concept apare in Constitutia celei de-a III-ea Republici si suna astfel: « Ne faites pas à autrui ce que vous ne voudriez pas qu’on vous fît ; faites constamment aux autres le bien que vous voudriez en recevoir ». Ei bine aceasta fraternitate reapare insa si intr-o relatie directa cu miscarea comunista din Franta anilor 1830-1840, si este vazuta ca un element obligatoriu in instaurarea „colectivismului” in Franta.

Acum dupa aceast lung preambul, am sa va dezvalui despre ce este vorba si de ce am avut nevoie de atatea explicatii suplimentare. Sincer azi vroiam ca pe blog sa va povestesc despre viata studenteasca in Franta ori despre proiectele mele „artistice”, lucruri mai digerabile decat toate aceste „lectures”. Ce m-a facut sa-mi schimb ideea? Exact aceasta fraternitate/solidaritate populara, care acum 200 de ani rasturna si bulversa vechea ordine.

O zi ca oricare alta, Lyonul acoperit de ceata, eu incet spre facultate…nimic special. Orele pranzului…acasa cu un sandwich in mana…again nimic special. Orele 14 curs… dinnou la facultate, sala goala!!!! ceva inedit (mintea isi spunea cum ca: trebuie ca secretarele sa fi uitat pentru a 100000 oara sa anunte ca acest curs nu se tine – m-am calmat). In drum spre casa constat ca tranvaiul nu pleaca din statie… lucru dinnou iesit din comun.

Cand brusc gloata, multime de oameni: tineri, batrani, copii – toti buluc pe strazi, foarte porniti, mergand cu aplomb si convingere…catre?!?! Asta a fost intrebarea care mi-a trecut prin minte. Urmandu-i am avut raspuns… MANIFESTATIE. Toti se indreptau spre locul de intalnire stabilit probabil cu mult inainte, undeva in vecinatatea facultatii mele, pe o artera circulata a Lyon-ului. Acum, aceasta strada era de nerecunoscut, era plina ochi cu oameni ce etalau ostentativ  pancarte, portavoci, bannere si afise. Tineri imparteau in stanga si in dreapta flyere ce „instigau” la raliere, la o unire, la cauza lor. De prin toate strazile adiacente grupuri intregi de oameni se „scurgeau” catre punctul de intalnire. In scurt timp strada principala s-a dovedit a fi neincapatoare, toata aceasta masa se pregatea de „REVOLUTIE!!!”.

Acest mod in care oameni necunoscuti, ce se intalneau pentru prima oara, isi dadeau mana, se salutau si ridicau „stindartul” pregatindu-se de „lupta” m-a dus cu gandul la o revolutie. Multi dintre ei era racolati dintre trecatori, dupa scurte explicatii, ei ajungeau sa ingroase randurile manifestantilor. In aer plutea un iz de surexcitare combinat cu nerabdare…toti asteptau semnul de inceput al „paradei”. O clipa m-am gandit daca nu cumva astfel se petrecuse si acum 200 de ani, in Franta, in Romania, ori in vreo alta tara ori urbe. Amuzanta insa in acelasi timp ciudata situatie… Entuziasmul se citea pe fata manifestantilor, faceau ceva extraordinar (iesit din rutina zilnica), si cu cat erau mai multi cu atat exaltarea crestea.

M-am intrebat brusc: „pentru ce atat efort?”. Noi ca romani suntem satuli pana peste cap de aceste „etalari de forte”, niciodata – de la revolutie spre zilele noastre – nu ne-au adus nimic bun, de cele mai multe ori situatia a ramas neschimbata (poate chiar s-a agravat). „Uite ca se intampla si la ei!”, nu era prima manifestatie publica, la care asistam, si in plus era cumva de asteptat ca sa asist la asa ceva aici; nu trebuie uitat faptul ca Franta se bucura de un socialism sindical puternic, ce da „dreptul” (si parghiile necesare) oamenilor sa-si exprime opiniile in acest mod. Pe scurt Franta este o tara cu o anumita predilectie spre acest tip de „activitati publice” (cu sensul activitate in spatiul public).

Nu am putut totusi sa-mi ascund amuzamentul dar si uimirea; eu aveam, oarecum, ideea preconceputa, cum ca manifestatiile trebuie sa fie intr-un fel sau altul violente, sa contina motto-uri ori slogane denigrante si ofensatoare, sa reuneasca oameni nervosi, surmenati, in pragul caderii nervoase. Ei erau insa diferiti fata de tipar.

Odata inceputa toata acesta „masinatiune”, uneltita impotriva unei noi propuneri de lege a invatamantului (legea DARCOS – ce propune printre altele, privatizarea unori scoli, reducerea ajutoarelor din invatamant etc. – dupa cum am aflat din diversele flyere), m-am multumit sa privesc de pe margine acest spectacol. Cam 40 de minute, poate mai mult, s-au perindat prin fata spectatorilor o multime de sindicate din invatamant, de organizatiile studentesti, de ONG-uri, pana si organizatii a mamelor singure cu copii spre exemplu. Galagie, vacarm (insa nicio injuratura, nicio huiduiala, nici o fluieratura), sloganuri – cu grija scrise, pentru a-si atinge tinta, dar a nu ofensa prea tare – si multa voie buna. Voie buna?!?! Da!

Ciudata reminiscenta a spiritului revolutionar, ziceai ca s-au intalnit cu totii sa-si spuna oful cu zambetul pe buze. Parca castigase Olympique Lyonnais campionatul si faceau la fiesta nicidecum nu plangeau o schimbare posibil dezastruoasa, ciudati oameni…

La fel de fulgerator cum a inceput asa s-a si terminat, in urma lor salubritatea isi facea treaba spaland trotuarele, tramvaiul si-a inchis usile, magazinele s-au deschis… parca nimic nu s-a intamplat. O alta zi in Lyon, o alta zi in Franta. Eu am ajuns acasa avand in minte aceasta idee, a fraternitatii, ca rezultat al acestui spirit revolutionar inerent firii umane. Motto-ul Liberté, égalité, fraternité, nu mi s-a mai parut atat de departat si abstract.