Harry Potter and the Deathly Hallows

Ajunsă deja la cea de-a şaptea parte, „nebunia” copiilor şi tinerilor de pe întreg globul, ecranizarea romanelor cu acelaşi nume – Harry Potter se pregăteşte de o nouă aventură.

Noul film Harry Potter: „Harry Potter and the Deathly Hallows” se va lansa în noiembrie (prima parte), respectiv în iulie 2011 şi DA va fi şi în format 3D.

Recunosc, nu sunt un fan al seriei; mai ales fiindcă primele 3 filme au fost prea copilăreşti şi lejere (asta în comparaţie cu principalul contracandidat de atunci – trilogia The Lord of The Rings) şi totuşi… următoarele au fost mult mai dinamice, captivante şi „mature” fapt pentru care au început să-mi placă. În plus, acţiunea a devenit mult mai imprevizibilă şi mai complexă – dând naştere unei serii mult mai închegate.

Pasiunea mea…natura

Pardon era, înainte să redescopăr fotografia. Sau mai este, dar este acea natură „încremenită” de vederea obiectivului fotografic.


De vreo 2 ani m-am reapucat de fotografie! Mă mai „jucasem” în copilărie cu aparatul de fotografiat, era un Zenith bătrânior, îl primisem cu împrumut de la un regizor-fotograf.

Cum am prins gustul filmului şi fotografiei?!? Păi, Victor Tomescu, că aşa îl chema pe regizor, mă distribuise pe la 4-5 ani într-un scurt metraj, iar eu, curios din fire, în timp ce actorii filmau scenele,  tot îl „interogam” despre toate maşinile alea ciudate. De fapt eram tare neastâmpărat: mă urcam pe ele, mă jucam cu rolele de film, mă plimbam cu exponometrul în mână crezând că e busolă şi câte şi mai câte prostioare copilăreşti. Aşa am avut eu primul contact cu această lume.

Ani la rândul, de câte ori ajungeam pe la atelierul său, intram şi-mi petreceam ore bune în compania lui. El încerca, în joacă, să-mi explice una alta, însă eu, mai tot timpul eram atent şi fascinat de mulţimea de fotografii ce atârnau la uscat – prinse cu câte un cârlig de rufe. Pe la 9 ani mi-a arătat cum se scoate un film şi cum se developează în camera obscură. Pe la vreo 10 mă lăsa să-i decupez cadrele din rolele de film, pentru ca mai apoi să-mi arate din tainele montajului unui lung metraj. Nu înţelegeam eu mare lucru, dar mă fascina.

Într-un final pe la vreo 11-12 ani am primit Zenith-ul şi 3 filme, ruseşti parcă. Făceam cu el o fotografie la câteva zile, iar odată terminat un film, domnul Tomescu mi le developa în laboratorul său şi-mi explica unde greşisem, sau ce făcusem bine. Era greu să-l foloseşti, nu ca DSLR-urile moderne, pregătirea fiecărei fotografii dura „o veşnicie”, iar partea cea mai frumoasă dar tensionată era acea aşteptare nesigură a rezultatului final. Din nefericire, la scurt timp, Victor Tomescu a murit, aşa că mi-am lăsat deoparte aparatul şi am dat uitării mai tot ce învăţasem. Să fiu sincer, nici nu mai ştiu unde sunt primele mele fotografii şi nici măcar nu-mi amintesc cu ce erau…

Acum flama m-a prins din nou. O fac din pasiune, îmi place, mă incită, mă stresează dar în acelaşi timp mă relaxează. Este o pasiune scumpă  ce-ţi mănâncă timp şi destui bani (aparatele şi obiectivele nu sunt tocmai bragă, iar pentru a putea învăţa câte ceva trebuie să-ţi petreci multe ore citind şi punând în aplicaţie cele citite), dar mă regăsesc în ea, mă caracterizează şi mă face fericit. Sunt, fără îndoială, un fotograf amator, deşi tot încerc să strâng bani pentru un curs profesionist de fotografie (nu prea sunt autodidact, îmi place să mi se arate mai mult decât să citesc acel lucru în vreo carte). Pe de altă parte mă îndoiesc că m-aş regăsi ca fotograf la nunţi, botezuri, sau mai ştiu eu ce evenimente populare.

Din fotografie în fotografie mi-am dat seama că-mi place să imortalizez peisaje naturale, cât şi peisaje „omeneşti” – oraşe, sate, mitocuri, mânăstiri s.a.m.d. (cu cât mai vechi, cu atât mai bine). Pentru fotografii abstracte îmi cam lipsesc ideile şi tehnica, în plus îmi place să redau ceea ce văd şi simt, nu ceea ce aş vrea să văd sau să simt. Urăsc portretele (ori fotografiile cu oameni) şi  fotografiile în stil jurnalistic – de reportaj.

De curând sunt şi mai împlinit de această pasiune pentru că am primit o propunere să fac prima mea expoziţie. Sunt oarecum temător, codit, îngrijorat, dar cred că până la urmă o voi face – ca amator, nu ca „artist”. Sunt oarecum intrigat de posibila întâlnire cu publicul vizitator. Cred că tocmai acest lucru este acea lamă cu două tăişuri care mă conduce să fac acest pas, dar în acelaşi timp lucrul ce reprezintă şi cea mai mare temere (frică…).

Portretul lui Dorian Gray

Un film bun şi o carte şi mai bună…

Am văzut de curând „Dorian Gray”, ecranizarea din 2009 a unei nuvele de Oscar Wilde intitulate „The picture of Dorian Gray”. Trebuie să recunosc că nu am avut nişte aşteptări ieşite din comun de la acest film, poate pentru că în ultimii anii ecranizările romanelor nu au fost punctul forte al Hollywood-ului. Ştiu, ştiu, Harry Potter este roman, precum şi o mulţime de filme horror, but still…

După cum spuneam, am fost plăcut surprins, filmul este bun şi merită văzut. Povestea se desfăşoară într-o Anglie victoriană de sfârşit de secol. Un pact diabolic îl transformă pe tânărul şi ingenuu Dorian (interpretat de Ben Barnes), moştenitorul provincial al unui unchi londonez, într-un libertin nemuritor, mereu tânăr şi frumos, dar cu un suflet putred şi corupt. Dorian duce o viaţă hedonistă şi depravată, uitând complet ce înseamnă a fi om şi a iubi. În tot acest timp portretul său, sursa energiei sale negative şi obiectul pământean simbol al pactului, devine oglinda fidelă a „realul” Dorian Gray – urât, hidos, macabru, putred, damnat.

Personajele sunt puternice şi bine interpretate, deşi dezvoltarea poveştii se bazează puţin pe replici ci mai mult pe interacţiunea non-verbală dintre personaje şi decoruri. Din acest punct de vedere mi-am amintit de un film ce mi-a creat aceeaşi stare atunci când l-am văzut: Le Pacte des Loups. „Dorian Gray” este bipolar, oscilând între perversiunea raţională şi calculată a lordului Henry – ce-i hrăneşte ego-ul lui Dorian – şi diabolismul hedonist sincer, pur şi iraţional al lui Dorian. Toată acţiunea, precum şi restul personajelor sunt concepute să potenţeze drama personajelor principale.

Filmul este gândit ca o alegorie omagială adusă fatalităţii. Singurul lucru ce îi poate aduce un minus este „lenevia” cu care evoluează personajele. Într-o încercare balzaciană de redare a detaliilor acelei epoci, de creionare fină a personajelor, acţiunea pierde teren, aşa că nu-l recomand după o zi obositoare de muncă – s-ar putea să-l găsiţi plictisitor.

Stil: dramă victoriană, grotească, libertină şi fantastică

Scenariu & story: leneş dar diabolic

Interpretare: demnă de Hades

Efecte speciale: par ci par la

TOTAL: 8,2 / 10

Percy Jackson & the Olympians: The Lightning Thief

De curând am văzut „Percy Jackson si olimpienii: Hotul fulgerului„, film nou nouţ – februarie 2010 – ce a acumulat în box 0ffice-ul american 31 de milioane de dolari doar în prima săptămână de rulare pe marile ecrane.

Ei bine, şi acum îmi pare rău că am făcut greşeala de a plăti un bilet la cinema ca să-l văd. Cu o distribuţie ce promitea destul de multe (Uma Thurman, Pierce Brosnan, Sean Bean, Joe Pantoliano, sau Rosario Dawson) filmul este mediocru – părerea mea. Până şi „ideea” este slăbuţă: un tânăr pe nume Percy (aluzie la Perseu), fiul din flori a lui Poseidon, este inculpat de furtul fulgerului lui Zeus, lucru ce ar putea isca o „gâlceavă” între Zei. Dar, ca în orice film Hollywood-ian, puştiulică îşi ia în serios rolul de semi-zeu şi salvează lumea (america world that is), Zeii şi pe „su madre”.

Filmul se vrea a fi o comedie cu iz fantastic, ce amestecă aventura personajului principal cu o taxonomie a zeităţilor greceşti (ca pentru proşti) şi a cărei acţiune se desfăşoară doar în S.U.A.. Din nefericire totul se opreşte la această o simplă dorinţă de a fi: un film bun, o comedie savuroasă, o poveste într-adevăr fantastică.

Comicul este trivial, trebuie să te străduieşti destul de mult să râzi la „poantele fumate”, iar storyline-ul i-ar ofensa şi pe prichindei (deşi filmul este nerecomandat copiilor sub 12 ani). Acţiunea este liniară, fără „întreruperi” – in good old american way – după primele 15-20 de minute din film poţi deja să anticipezi ce şi cum se vor întâmpla lucrurile până la sfârşitul filmului (contrar lui Harry Potter de exemplu)

Personajele sunt, de fapt, interpretări moderne (în geacă şi blugi), dar de proastă factură, a Zeilor Olimpului. Singura interpretare mai acătării este doar cea a Umei – Meduza.

În rest?!? Nimic! Un film prost dacă luăm în calcul banii băgaţi în producţie şi renumele actorilor ce joacă în el. Box office fail, eşec chiar lamentabil.

Notarea:

Stil: Comedie fantastică – zică-se

Scenariu & story: Bachus după ce a căzut în comă alcoolică

Interpretare: trupa Căminului Cultural

Efecte speciale: divizia C

TOTAL: 2,5 / 10