Filosofeala de seară

După ultimul curs (de operare calcul that is) în care nimeni nu a avut chef să-mi asculte balivernele, am pornit să-mi descarc energia aiurea.

Cum necum am ajuns, în decorul gelateriei mele preferate, să „filosofez” cu doi buni prieteni. Şi tot printr-o „încurcătură” s-a stârnit o discuţie tare aprinsă pe seama implicaţiilor religioase a proiectului impozitării pensiilor – în particular – a taxării indivizilor prinşi într-un „contract social” – în general.

Amicul meu, mai religios din fire la cele 40 şi de primăveri ale luii, a emis o ipoteză interesantă, care s-ar rezuma pe scurt la principul echităţii divine. Dacă plătim prea multe taxe şi impozite „in this life”, înseamnă că într-o viaţă anterioară am huzurit şi nu am ştiut ce să facem cu „capitalul” (asta implică evident existenţa în mai multe vieţi, deci reîncarnare ce nu e tocmai un concept creştinesc). Iar, pentru că Universul – guvernat de divin – este într-o stare de echilibru perfect „what goes up must come down”. Prin urmare printr-un principiu metafizic, ce  nu am reuşit încă să-l identific, ar cam trebui să fim bucuroşi că returnăm ce am primit în vieţi anterioare.

Astfel spus, noi ăştia care ne plângem de mizeriile economice ale vieţii din România zilelor noastre, de diversele probleme socio-morale ş.a.m.d. suntem nişte necredincioşi, ancoraţi într-o concepţie filozofică deontologică – ce pierde din vedere the big picture, finalitatea teleologică a întregii maşinaţiuni divine. Acum, eu nu sunt o persoană credincioasă, dar şi dacă ar fi să accept existenţa unui master plan tot nu văd cum funcţionează balancing-ul astă!?!

Adică o divinitate, un arhitect al Universului perfect, este capabil să dea dovadă de slăbiciuni la momentul creerii planului – vezi Leibniz? Sau… dă doar dovadă de „cinism [să nu zic răutate] transgeneraţional”, punând ca lege guvernatoare a activităţii umane: plata neîngrădită a poliţelor şi a datoriilor – acumulate sau transmise din familie pe linie strămoşească – până la „sfârşitul zilelor”? Asta nu implică cumva ca această divinitate nu iartă? Şi că oamenii nu au niciun mijloc de a „scăpa” de „supliciu”, singura lor opţiune fiind resemnarea?!? „Îmi merge rău pentru că aşa trebuie!” thing!

Recunosc că până la această întrevedere nu m-am gândit că poate exista şi o asemenea interpretare a relaţiilor de cauzalitate dintre indivizi, respectiv interacţiunilor dintre cetăţeni şi stat, dar să spui că impozitând exagerat o întreagă ţară înseamnă a o „curăţa de păcate” cred ca e puţin patologico-habotnică treaba.

Reclame