Ca un interludiu…

Saint Bernard

Imi scoteam cainele la plimbare dis de dimineata pe la amiaza, si cum vegheam  eu la integritatea lui corporala (nu de alta dar am un caine, mic si dement, din rasa Bichon Havanez – care ar ataca orice animal cu coada, dinti, bot si care latra) m-am oprit, intamplator, langa 4 tinere mamici (asa intre 20 si putin si 30 si putin). Pana aici nimic spectaculos… si oricine ar putea usor intreba ce ar putea fi atat de special la niste femei lauze?

Stand eu langa ele aud cateva franturi de conversatie:

„- Deci fata iti spun eu, are rotile mai mari si amortizoare!… si uite asa arata [gesticuland cu mainile prin aer, trasand oarecum o forma ambigua], e cam atat de mare… [timp in care celalalte ascultau cu interes pe aceea dintre ele plina de intelelepciune].

[pauza scurta, cineva intreba ceva]

Da fata, bineinteles! si are si copertina din si-l imbraci complet… si poti sa-i tragi si fermoarul! Are si gemulet sa vada afara, are port umbrela si port-bagaj… uite cam asa vine [si iarasi mainile suave trasau acele linii tremurande spre extazul ascultatoarelor]

Ma uitam la acele femei si nu intelegeam de unde figura aceea de Saint-Bernard (cu ochii mari, botul pe labe si o urma vaga de saliva in coltul gurii), eu stiam ca, servitorii loiali ai omului, cainii sunt cei ce imprumuta trasaturile stapanilor lor nu viceversa! Oricum ce putea fi atat de fascinant!?!? Intre timp cainele meu isi marca cu meticulozitate vastul teritoriu…

Dama continua:

„- Da fata, e superb iti spun eu! E in 3 culori… [ se auzi vag o intrebare] – Da e de la Chicco si-l poti lua in rate!

Pe loc, stupoare… deci de 3 minute se vorbeste despre un carut pentru copii?!? D’aia erau ele asa de interesate ???… si totusi cum este posbil sa fii absorbit de descrierea unui carucior pentru copii?!? Cata fascinatie si cata suavitate in descrierea stimabilei doamne, pentru mai nimic. Am izbucnit in ras, ele m-au vazut si m-au privit zeflemitor, „alt ignorant„! Departandu-ma, cu zambetul pe buze, de acea lume a basmului cult, mi-am amintit de reclama urmatoare:

Si ala micu’ care respira greu era…. tacsu…!!!

THE END

Disclaimer: Sunt misogin prin acest post?!? Multi ar crede ca da… nu ma apar ci doar spun ca este o istorisire pamfletara plina de umor negru si sarcasm!

Reclame

Batranul si marea

Reflexii asupra politetii

De cand am ajuns in Franta un lucru m-a surprins intr-un mod exceptional: respectul si politetea fata de ceilalti. Fie ca e vorba de oameni cunoscuti, fie ca e vorba de straini, in locuri din cele mai diverse, oamenii sunt foarte respectuosi: dau buna-ziua pe scara blocului (chiar daca nu-i cunosti sau nu le esti vecin), pe strada iti multumesc daca ii lasi sa treaca inaintea ta sau le faci loc pe o strada mai inghesuita, te saluta cand te intersectezi cu ei la intrarea ori la iesirea din vreun butic (si aici nu vb despre vanzatoare), iti tin usa, te ajuta sa cari lucruri mai grele s.a.m.d.

Acesta curtoazie plina de respect si politete nu este indreptata doar spre cei varstnici, ci si invers, eu fiind deseori pus in asemenea situatii „dilematice”. Ce m-a facut sa scriu despre asta?!?

Pe seara am iesit la un baschet in curtea scolii, cum nu mai facusem de peste 5 ani, din vremurile cand locuiam in urbea cu bulevard bordat de castani si rafinarii – pe care si americanii le-au cunoscut in ’40; nu era nimeni, eram singuri (eu si panoul cu al sau cos), cand, de0data, apar doi „pusti” cu un balon de fotbal, trec pe langa mine si imi dau buna seara (mai patisem asta deci nu m-a mirat) le-am raspuns. Nu trec nici 10 min ca vin la mine:

Ei: „Nu va suparati…Jucati cu noi!

Eu: „Da! ca baschet singur nu prea merge.

Jucam ce jucam, le zic: „Eu sunt Alex!” ei imi raspund spunandu-si numele si imi pun intrebarea tipic frantuzeasca: „De unde sunteti, ca pareti englez?„, le explic si ii rog sa-mi vb. cu tu, ca ma simteam complet aiurea, ce naiba nu vad ca suntem apropiati de varsta?!? Pentru ce sa primesc un asemenea comportament plin de politeturi?!?

Eu: „Haideti mahh baieti, ce naiba imi vb cu dvs. ce arat ca un batranel, ori ca un tata a 2 copii ?!? Am 24! Voi?”

Unul din ei (complet contrariat): „Pai, va vb. asa fiindca sunteti mai in varsta decat noi, in plus nici nu va cunoastem! Noi asa am fost invatati, chiar daca erati mai tanar, nu va cunosteam deci nu puteam sa va vb cu tu” (aveau 17 ani respectiv 15).

Miuta’ a continuat si pana la final cei doi s-au tot chinuit sa-mi vb cu tu, se vedea, din stangacia eprimarii lor, ca nu le era intrat in reflex sa vb astfel. La plecare cu aceeasi politete mi-au urat o seara placuta si : „Domnu‘ sa nu va uitati mingea cand plecati! Poate mai veniti pe aici si mai jucam.” (pfuaa!)

Toate astea mi-au amintit de ce-mi spunea bunica mea in copilarie („intodeauna sa fii politicos si sa lasi loc de buna ziua„) si de modul in care ea m-a crescut… pana pe la varsta de 14-15 ani am fost extrem de respectuos si politicos… si eu am primit o educatie asemanatoare cu cea de-a lor… dadeam binete necunoscutilor, sarutam mana doamnelor, ofeream locul tuturor si vb. la persoana a III cu cei pe care nu-i cunosteam (chiar daca poate nu erau mari diferente de varsta). Ce s-a intamplat cu toate astea?!? As vrea sa fiu la fel de politicos ca in copilarie, as vrea ca toti sa fim la fel… in locul privilor rautacioase si replicilor taioase, a oamenilor pe care-i intalnim zilnic, sa dainuie respectul si politetea (in vorba si in gesturi); cred ca am fi cu totii mai putin stresati, mai putin nervosi, iar tensiunea pe care o simtim in orice loc public ar putea fi, macar putin, atenuata. E chiar asa greu sa-i vb frumos si lipsit de zeflemea, ori dispret, unui necunoscut?!? El nu are nicio vina pentru supararile tale! Si el le are „pe’ale lui”! Chiar trebuie sa ajungem sa ne „omoram” pe strada din cauza asta?!?