Biometriaaaa salveaza Romania!!!

Se pare ca pana la urma o sa ajungem sa ne indesam cipuri si alte „gadget”-uri in rect (noi si puscariasii) fie ca vrem fie ca nu vrem. Ne obliga statu’ a naibii libertate de a alege, o sa ajungem ca in Anglia (mai exact Londra) sa ne verifice statul de cate ori facem sex pe saptamana, de cate ori ne spalam pe picioruse, ne stergem nasucul finut s.a.m.d totu cu ajutorul magnificelor camere stradale. A vazut cineva filmul Gataca?!? I did si e fooooarte asemanator cu cazul nostru.

Da stiu nu suntem singurii si nici primii, am putea fi catalogati drept „caruta” Europei si nu numai dar acum problema care se pune e urmatoarea: de ce trebuie neaparat sa decida statul ce este bine pentru mine? Come on!!! de ce nu ar ajunge o amprenta, o fotografie, un nume si un prenume?

Sunt lucruri pe care statul nu e obligat sa le stie si pe care nici nu as dori eu ca cetatean ca el sa le stie, cu atat mai putin cu cat eu nu afectez cu nimic libertatea celorlalti cetateni si nu incalc nici legile unui stat. Sincer vorbind nu vreau ca statul sa ma urmareasca prin satelit si in cea mai mica vagauna a pamantului si nici nu vreau ca statul sa-mi masoare glicemia de la distanta! Vreau sa am dreptul la propria-mi intimitate, fara sa fiu injectat in vene cu cipuri inca de la nastere.

Pasaportul biometric este un lucru bun intr-o lume perfect corecta unde informatiile despre tine raman private si sunt 101% sigure. Cel mai des ti se spun urmatoarele: „datele dumneavoastra sunt confidentiale si nu vor putea fi folosite decat cu acordul dvs.” culmea e toti am auzit asta si totusi bazele de date sunt publice, respectiv tranzactionabile si in mod cert niciodata atat de sigure.

Nu doresc ca Microsoft (ca am inteles ca micul gigant se ocupa de implementare software a proiectelor de acest tip) sa aibe acces la numarul meu de la pantof si sa ajung sa fiu sunat de alte companii sa-mi propuna incaltari pentru platfus, asa cum ne suna bancile (cei care au avut macar odata o informatie data unei banci stiu despre ce vorbesc). Si asta este doar un exemplu de suprafata who knows maine poimaine de ce m-as putea face brusc vinovat…

Spirit revolutionar!


„Liberté, égalité, fraternité !!!”

Toti recunoastem acest motto, si il atribuim negresit unui singur popor revolutionar, si anume celui francez.  Aceste cuvinte impulsioneaza un popor intreg sa ridice armele impotriva tiraniei regale pentru a instaura Republica (istoric vorbind mai intai este vorba de o monarhie costitutionala, care ulterior devine republica printr-un lung proces despre care nu am asa vorbesc…depaseste scopurile blogului).

Prima Republica Franceza (1792-1894) apare ca rezultat direct al Revolutiei Franceze (1789), iar odata cu aceasta motto-ul devine motorul schimbarii – nu numai incercarea de reformare a statului proaspat iesit de sub „tiranie” este in joc ci si o „schimbare la fata” a  intregii Europe. Cu 1848 acest motto devine „universal” – a se citi european – deviza are acelasi efect asupra celorlalte popoare, ii mana in lupta lor spre emancipare nationala. Se tanjeste spre libertatea individuala si nationala. spre egalitate in fata legilor si in fata celorlalti cetateni, iar cheia succesului nu poate fi reprezenta decat de aceasta – fraternitate.

Fraternitatea in esenta face referire la conlucrarea indivizilor spre un scop ultim si nobil: cel de a instaura Republica. Nu trebuie uitat faptul ca aceasta fraternitate este „inzestrata” cu o nuanta puternic moralizatoare, si ca in spatele ei se afla o morala de tip Kantian. Maxima propusa pentru a explica acest concept apare in Constitutia celei de-a III-ea Republici si suna astfel: « Ne faites pas à autrui ce que vous ne voudriez pas qu’on vous fît ; faites constamment aux autres le bien que vous voudriez en recevoir ». Ei bine aceasta fraternitate reapare insa si intr-o relatie directa cu miscarea comunista din Franta anilor 1830-1840, si este vazuta ca un element obligatoriu in instaurarea „colectivismului” in Franta.

Acum dupa aceast lung preambul, am sa va dezvalui despre ce este vorba si de ce am avut nevoie de atatea explicatii suplimentare. Sincer azi vroiam ca pe blog sa va povestesc despre viata studenteasca in Franta ori despre proiectele mele „artistice”, lucruri mai digerabile decat toate aceste „lectures”. Ce m-a facut sa-mi schimb ideea? Exact aceasta fraternitate/solidaritate populara, care acum 200 de ani rasturna si bulversa vechea ordine.

O zi ca oricare alta, Lyonul acoperit de ceata, eu incet spre facultate…nimic special. Orele pranzului…acasa cu un sandwich in mana…again nimic special. Orele 14 curs… dinnou la facultate, sala goala!!!! ceva inedit (mintea isi spunea cum ca: trebuie ca secretarele sa fi uitat pentru a 100000 oara sa anunte ca acest curs nu se tine – m-am calmat). In drum spre casa constat ca tranvaiul nu pleaca din statie… lucru dinnou iesit din comun.

Cand brusc gloata, multime de oameni: tineri, batrani, copii – toti buluc pe strazi, foarte porniti, mergand cu aplomb si convingere…catre?!?! Asta a fost intrebarea care mi-a trecut prin minte. Urmandu-i am avut raspuns… MANIFESTATIE. Toti se indreptau spre locul de intalnire stabilit probabil cu mult inainte, undeva in vecinatatea facultatii mele, pe o artera circulata a Lyon-ului. Acum, aceasta strada era de nerecunoscut, era plina ochi cu oameni ce etalau ostentativ  pancarte, portavoci, bannere si afise. Tineri imparteau in stanga si in dreapta flyere ce „instigau” la raliere, la o unire, la cauza lor. De prin toate strazile adiacente grupuri intregi de oameni se „scurgeau” catre punctul de intalnire. In scurt timp strada principala s-a dovedit a fi neincapatoare, toata aceasta masa se pregatea de „REVOLUTIE!!!”.

Acest mod in care oameni necunoscuti, ce se intalneau pentru prima oara, isi dadeau mana, se salutau si ridicau „stindartul” pregatindu-se de „lupta” m-a dus cu gandul la o revolutie. Multi dintre ei era racolati dintre trecatori, dupa scurte explicatii, ei ajungeau sa ingroase randurile manifestantilor. In aer plutea un iz de surexcitare combinat cu nerabdare…toti asteptau semnul de inceput al „paradei”. O clipa m-am gandit daca nu cumva astfel se petrecuse si acum 200 de ani, in Franta, in Romania, ori in vreo alta tara ori urbe. Amuzanta insa in acelasi timp ciudata situatie… Entuziasmul se citea pe fata manifestantilor, faceau ceva extraordinar (iesit din rutina zilnica), si cu cat erau mai multi cu atat exaltarea crestea.

M-am intrebat brusc: „pentru ce atat efort?”. Noi ca romani suntem satuli pana peste cap de aceste „etalari de forte”, niciodata – de la revolutie spre zilele noastre – nu ne-au adus nimic bun, de cele mai multe ori situatia a ramas neschimbata (poate chiar s-a agravat). „Uite ca se intampla si la ei!”, nu era prima manifestatie publica, la care asistam, si in plus era cumva de asteptat ca sa asist la asa ceva aici; nu trebuie uitat faptul ca Franta se bucura de un socialism sindical puternic, ce da „dreptul” (si parghiile necesare) oamenilor sa-si exprime opiniile in acest mod. Pe scurt Franta este o tara cu o anumita predilectie spre acest tip de „activitati publice” (cu sensul activitate in spatiul public).

Nu am putut totusi sa-mi ascund amuzamentul dar si uimirea; eu aveam, oarecum, ideea preconceputa, cum ca manifestatiile trebuie sa fie intr-un fel sau altul violente, sa contina motto-uri ori slogane denigrante si ofensatoare, sa reuneasca oameni nervosi, surmenati, in pragul caderii nervoase. Ei erau insa diferiti fata de tipar.

Odata inceputa toata acesta „masinatiune”, uneltita impotriva unei noi propuneri de lege a invatamantului (legea DARCOS – ce propune printre altele, privatizarea unori scoli, reducerea ajutoarelor din invatamant etc. – dupa cum am aflat din diversele flyere), m-am multumit sa privesc de pe margine acest spectacol. Cam 40 de minute, poate mai mult, s-au perindat prin fata spectatorilor o multime de sindicate din invatamant, de organizatiile studentesti, de ONG-uri, pana si organizatii a mamelor singure cu copii spre exemplu. Galagie, vacarm (insa nicio injuratura, nicio huiduiala, nici o fluieratura), sloganuri – cu grija scrise, pentru a-si atinge tinta, dar a nu ofensa prea tare – si multa voie buna. Voie buna?!?! Da!

Ciudata reminiscenta a spiritului revolutionar, ziceai ca s-au intalnit cu totii sa-si spuna oful cu zambetul pe buze. Parca castigase Olympique Lyonnais campionatul si faceau la fiesta nicidecum nu plangeau o schimbare posibil dezastruoasa, ciudati oameni…

La fel de fulgerator cum a inceput asa s-a si terminat, in urma lor salubritatea isi facea treaba spaland trotuarele, tramvaiul si-a inchis usile, magazinele s-au deschis… parca nimic nu s-a intamplat. O alta zi in Lyon, o alta zi in Franta. Eu am ajuns acasa avand in minte aceasta idee, a fraternitatii, ca rezultat al acestui spirit revolutionar inerent firii umane. Motto-ul Liberté, égalité, fraternité, nu mi s-a mai parut atat de departat si abstract.