O alta zi !

Draga blogule :

Ziua de azi a inceput ca oricare alta si totusi inca de la prima oara ceva imi spunea ca o sa fie putin mai diferita.

7 de dimineata : tarasa grabis pana la facultate, curs de recuperat…ochi-mi lipiti nu vroiau sa dea ascultare si sa afrunte cu stoicism briza Rhone-ului. Ajung in sala…”ops iar am intarziat” – hmmm cumva ma asteptam… first funny thing : proful a cumparat croissante si prajiturele in loc de mic dejun pentru toti cei 6 amarati adormiti care il onoreaza cu prezenta.

Orele pranzului : am parcat neregulamentar intr-un sir de 4 masini sa ma duc la un preot sa iau coletul cu branza, stupoare in mai putin de 10 min. fusesem deja reperat de un echipaj de politie care tocmai isi pregatea discursul prin care ma informa ca…. au fost draguti m-au lasat sa plec. Ufff !!!

Imediat dupa: termometrul masinii… 32 grade C ! VAI! ieri au fost 24 max, hmm that went fast up!

Intre orele pranzului si orele 16 : „@$^*!)!$#&_+!+!1@+_#$(%*(#@ BOULE !!!! Conduc ca niste cizme! Cine dracu’ le-a pus carnetu in mana?!?”

20 de minute mai tarziu : Sa dea naiba parca as fi in Bucuresti!!! acu 20 de minute tot aici eram… sa fie oare ambuteiaj?!?

20+1 : 3 bucati concetatene/conationale apa, soare si un spalator de parbrize : „Nu. Nu! Nu!!! ” in gandul meu „asta nu a vazut numarul?!?” las geamul : ” Ia zi! Vrei sa ma dau jos la tine sa iti dau un dos de palma?!? Crezi ca-s ca astia si ma sperii de tine?!?” – a ramas masca, dupaia numai la placute se uitau toate 3 pana am trecut de stop! „Daca eram in Bucuresti nu faceau greseli dastea…”

Spre seara: tot aglomerat revenind de la magazin (ma rog market, hyper one) „Mahh sa stii ca tre’ sa fie ceva putred la mijloc de e asa aglomerat!! Ahh da mi-am amintit maine IAR e zi libera, 8 Mai 1945 Ziua Armistitiului. Astia numai in zile libere o tin, si daca nu au liber fac o greva! Ce stil de viata, ce oameni…”

Inainte de a intra in casa: „iar politia?!? mdea pacat ca sunt pe contrasens incercand sa ma parchez! oare m-au vazu?!?”….

This  was my daily routine

Stiam eu ca e ceva putred in Madagascar inca de cand am plecat din casa, ehh… what the hell it was fun!

Reclame

Adevarul gol, golut…

DA SUNT O PUSLAMA!!! De cand am ajuns acasa nu am facut nimic… am lenevit si am lenevit si iar am lenevit. Cel mai bine mi se potriveste expresia romaneasca: „tac, pac, nimic nu fac!!!”.

Am o gramada de lucruri de pus in ordine, de scris diverse „tampenii”  si eu ce fac?!? pai spre exemplu scriu pe blog… lucru muult mai constructiv – ca si cum destinul ma indeamna sa-mi gasesc de fiecare data o alta ocupatie.

Cu sunt eu domnle altfel fata de alti trantori??? pai simplu: eu pierd vremea cu stil nu ca altii domnle, ma urnesc greu sa fac ceva pentru ca:  trebuie sa se intruneasca toate conditiile prielnice (e o chestie de feng-shui) pentru ca eu sa fac ceva relativ folositor si eficient – macar pentru mine! Cred ca toti lenesii spun asta…

It’s bad i tell you! Trebuie sa stea cineva sa ma impinga de la spate… „Easy does it… easy, steady… steeeeadyyy. Come on  U CAN DO IT!!!” Parca nu am acel sentiment al lucrului bine facut, ori al finalitatii…pentru mine conteaza mai mult „bucuria” drumului decat „fericirea” finish-ului, respectiv odihna de dupa.

Dar lasa ca si maine e o zi (trebuie sa ma amagesc si eu cu ceva)…OPS!!! !#@%)32~`*#@*$@(&_ *!#| (se va citi „la naiba”) ca nici  maine nu pot face nimic, e Ajunul Craciunului si e pacat sa muncesti. In plus tre’ sa ma pregatesc ca vine Mosu’.

Mi-am baut deja cafeaua si am dat pe gat si o cutie bleu care cica iti da aripi. Anul asta nu mai scapa!!! il prind eu si ii iau toate LEGO-urile pe care le are in sac, si daca incearca sa fuga… ei asss pai zbor dupa el!

Note to myself… (I)

Se fac aproape doua luni de cand sunt in Lyon, departe de prietenii – alaturi de care mi-am petrecut mare parte din viata, departe de familie, departe de Romania si de tot ce luam „for granted” intr-o tara pe care aveam impresia ca o cunosc si in compania unor oameni cu care destinul m-a facut sa impart aceeasi „bucata de pamant”. Acum se pune intrebarea piramidonul rosu si-a facut el oare efectul, intr-o perioada atat de scurta? Sunt eu pe cale sa vad „how deep the rabbit hole goes”?

Se pare ca incetul cu incetul da. Cand pleci departe, cand schimbi radical „peisajul” (intr-un oras indepartat, sau ca in cazul meu in alta tara) lucruri se schimba, oamenii se schimba, tabieturile tale se modifica ca urmare. Mai exact tot micro-cosmosul in care te invarti sufera o transformare uriasa – pastrand poate doar blocurile esentiale fara de care acesta nu s-ar mai putea recrea, in rest, imprumut…

Cat mai multe  elemente noi, cat mai diversificate – precum un burete gata sa absoarba totul din jurul sau spre a crea un spatiu securizant, o zona familiara. Acest lucru nu apare fara putina stradanie rationala, fara o opunere – uneori involuntara si vehementa – la schimbare, fara de acea temere pe care modificarile radicale ce apar in viata unui om o genereaza.

Tu ramai acelasi (sau cel putin asa iti doresti sa crezi) insa stimulii exteriori ce te conditioneaza, si care te formeaza, sunt mai mult ori mai putin diferiti.

Paralela: citeam intr-un ziar despre efectele negative pe care un oras precum Parisul (o capitala atat de cosmopolita) le are asupra turistilor sai japonezi: se pare ca tocmai acesti stimuli atat de diferiti fata de cei cu care turistii sunt obisnuiti, ori diferentele mari intre asteptarile acestora si ceea ce gasesc la fata locului (mai exact intre Parisul idilic prezentat in brosuri, si Parisul metropola cosmopolita, cu toate atributele atat pozitive cat si negative ale unei capitale) pot duce la dereglari psihologice notabile (dezorientare, depresie, dificultati de concentrare, apatie etc.) ce in cele mai grave situatii se termina cu spitalizare si tratament medicamentos.

Am luat acest exemplu caci mi s-a parut interesant cum poate o alta societate sa influenteze atat de intim viata unor indivizi, cum diferentele culturale ori de cutuma sociala pot incapacita niste oameni de altfel perfect sanatosi.

Insa trecand peste aceasta paralela me voila, intr-un asemenea proces, nevoit sa ma adaptez, sa ma obisnuiesc cu toate aceste lucruri diferite. Este foarte adevarat drumurile tot drumuri, autobuzele tot autobuze, tranvaiul ori metroul, toate asemenea (pana una alta tot „batrana Europa” imi este gazda provizorie) – insa nu in aceste lucruri fizice palpabile sta noul, diferitul, ci in oameni si locuri, in cultura si mod de a trai, in convingeri si mentalitati. Esenta conflictului cu eul interior, cu sinele, aici rezida. Tot in urma aceste lupte apare si samanta compromisului, nevoia caii de mijloc.

Primul lucru cu care am fost nevoit sa ma obisnuiesc a fost programul de lucru al institutiilor si nevoia asa numitului rendez-vous.

Ora pranzului (mai exact perioada 12-14) este sacra si inviolabila. Precum proprietatea privata, ce poate fi aparata cu pusca, asa si pauza de masa este respectata de toata lumea: in aceasta perioada, cu exceptia pub-urilor, restaurantelor ori cafenelelor, totul este inchis, de la micul magazin de la coltul strazii pana la institutiile publice.

Atat functionarii cat si cei ce lucreaza in domeniul privat, privesc incalcarea acestei pauze ca un sacrilegiu. Putini angajatori isi obliga angajatii sa munceasca in aceasta perioada. Pentru mine acest lucru a reprezentat primul hop, mi se pare incredibil cum nu poti sa iti cumperi o paine, ori o apa plata in acest interva insa a trebuit sa-mi modific ceasul interior spre a acomoda aceasta noua experienta (forul meu intim in continuare refuza sa conceapa asa ceva).

Al doilea lucru tipic frantuzesc este rendez-vous-ul. Toate lucrurile ce trebuie facute se fac cu o intalnire stabilita in prealabil, acest lucru poate nu pare ciudat in cazul unui service auto, ori in cazul unei intalniri cu medicul de familie (este de bun simt chiar), in schimb atunci cand doresti sa iti deschizi un cont in banca, ori vrei sa ceri o informatie, ori vrei sa depui o cerere si ti se spune ca este imperios necesar sa stabilesti o intalnire in prealabil este imposibil sa nu te simti amuzat pentru ca mai apoi sa te enervezi de fiecare data cand un lucru de o banalitate rara este trecut prin aceasta sita inutila. Imaginati-va o banca complet goala in care tu nu iti poti rezolva un lucru pentru care ai venit caci nu avea intalnire cu agentul bancii, interesanta situatie…

Ahh! ca era sa uit, nu mi-am putut imagina niciodata ca un Mall (simbol al consumerismului, si capitalismului) poate fi inchis duminica, este pare-se contrar oricarei legi ale economiei capitaliste insa de intampla. Vrei sa cumperi ceva atunci ai binecunoscuta zi de sambata – atunci cand toti cei doritori de shopping se inghesuie pana la refuz si iau cu asalt toate magazinele, fie ele in centre comerciale, fie pe stradute ticsite de brand-uri cunoscute. Iar duminica nimic totul inchis, pana si restaurantele, barurile ori bodegile.

Din punctul de vedere a unei persoane interesante de dinamica populatiei si a maselor acest lucru este fascinant, parca fiecare sambata este sambata discount-urilor la Harrolds. Am fost chiar avertizati inca de la inceput sa nu ne facem cumparaturile sambata, si cu atat mai putin sa ne prinda duminica in nevoie de vre-un produs. Am ignorat de cateva ori aceste recomandari in speranta gasirii vre-unui magazin non-stop, ei bine acest lucru nu se intampla, conceptul de non-stop pare sa lipseasca din bagajul informational. Magazinele care au statutul de non-stop de fapt deschid la 5-6 dimineata si cel tarziu la orele 24-1 sunt deja inchise, si nu sunt deschise duminica.

Trecand la lucruri mai serioase, intradevar dificultatea de adaptare priveste oamenii. Lyonezii sunt cunoscuti ca fiind (pe langa soferi slabi) foarte reci, si reticenti in comunicare si relationare cu alti indivizi. Am constatat inca de la momentul in care am ajuns aici ca lyonezii sunt oarecum diferiti fata de francezii pe care ii cunoscusem pana atunci. Aceasta raceala este recunoscuta nu numai de straini, ci chiar de restul francezilor.

Spre exemplu Raymond Barre fost prim ministru al Frantei dar si primar al Lyonului se simtea nevoit sa ii roage pe lyonezi cu ocazia organizarii summit-ului G8 in Lyon sa renunte la stilul lor rece si respingator si sa primeasca cu bunavointa aceasta onoare de a fi oras gazda G8. Ca urmare a acestui mod de a fi am gasit (si gasesc in continuare) spre exemplu aproape imposibil sa relationez cu colegii de facultate, sa comunic cu ei ori sa pun bazele vreunei relatie de amicitie – mai o bere, mai un vin, mai o iesire la cafea.

Cum era de asteptat mult mai usor te integrezi printre studentii straini, cu care poti chiar sa porti discutii mai lungi de 5 min si in mod cert nu primesti le au revoir a la brasiliene (adica interlocutorul tau, in mijlocul discutiei, iti intoarce spatele si pleaca).

Sangele latin pare sa se fi diluat, si atributele galilor ies mai mult la suprafata. Vercingetorix pare ca a castiga lupta cu Caesar pana la urma. Obisnuit cu cafenele ticsite, cu oameni dispusi sa petreaca day in, day out, cu cluburi deschise pana in zori, cu oameni grabiti, cu soferi agresivi, pe scurt cu stilul latin de a fi a romanilor in genere si a Bucurestenilor in particular, m-am trezit aici printre niste oameni mult prea linistiti, mult prea calmi uneori chiar prea molcomi.

Niciodata prea grabiti, niciodata prea nervosi, ori cu sangele fierband dintr-un motiv ori altul. Dupa orele 22:00 orasul este pustiu, parca picat intr-un somn greu, vecinul nu asculta muzica la maxim, nu da petrecere peste petrecere, nu vezi pub-uri ori restaurante deschise, nu auzi bassii unui club – doar din cand in cand masina salvarii, ori politia iti mai reaminteste ca orasul este totusi populat si nicidecum unul fantoma

Ar fi mult mai multe de spus insa pentru moment ma rezum la atat…