Ain’t that eco-marvelous?!?

Vă spuneam în articolul precedent că responsabilitatea, sustenabilitatea și durabilitatea sunt, pentru mai toți antreprenorii „inteligenți” și mai toate companiile corporative și corporatiste, o cheie a succesului pe piețele mondiale. Dar ce vinde cu adevărat este tot ceea ce este verde, green, eco și/sau bio ori organic. Trăim într-o lume eco-marvelous! O societate cosmopolită în care este suficient să pui label-ul eticheta de eco-friendly pe orice produs (oricât de derizoriu) și îți poate aduce un profit fabulos.

Oriunde te uiți găsești un ecolabel și sunt câteva, vreo 435 mai exact! După cum afirmă cei de la Ecolabelindex. Există un ecolabel pentru orice produs ori proces și care, cel puțin teoretic, este primit în urma unei certificări laborioase, pe termen mediu și lung. Existe etichete care spun: ce, când, de unde, cum și cât din resurse, respectiv bio-masă sunt „economisite”, protejate și implicate în produsul finit/procesul de producție/serviciul final  furnizat de către o entitate: economică (axată pe profit), politică, non-profit, asociativă, ori de oricare altă natură (până și cercetarea este reglementată).

Dacă ar fi să ne luăm după acest factor/parametru, și numai după el, trăim într-o lume edenică – perfectă și curată. O lume în care poluarea nu este decât un vis urât, dispariția speciilor o mare necunoscută, distrugerea ireversibilă a oicumenei o chestiune ipotetică, iar penuria de resurse o chestiune complet necunoscută.

Și totuși, lucrurile nu stau deloc așa… Încercarea de reidentificare cu natura, cu mediul, regăsirea principiilor fundamentale ale comunităților ancestrale vine tocmai ca și rezultat logic al unei dezrădăcinări, al unei înstrăinări față de aceasta. Renunțarea la mediu natural și migrația înspre unul periurban ori urban (proces care trenează de secole) își atinge apoteoza în contemporaneitate. Orașul devine spațiul predilect al modernității și locul în jurul căruia identitatea umană se formează. Metropola se contractă și dilată încercând să le ofere indivizilor toate funcțiile și atributele dezirabile mediului natural, dar și multe alte lucruri în plus: siguranță, confort, protecție, igienă și curățenie, artă și cultură, cadrul propice maximizării caracterului social al indivizilor ș.a.. Numai că el, în același timp, limitează și închide – comuniunea cu natura devine aproape imposibilă. Orașul, urbanizarea ca atare, nu este capabil să îndeplinească anumite funcții cerute natura umană. Indivizii, oricât de eco și verde ar fi un mediu urban, se simt parte a unui mediu artificial, creat de om; un mediu ce se auto-limitează și care-și face (din ce în ce mai pregnant) simțite granițele fată de ceea ce se găsește dincolo de el.

Interesant este următorul fapt: orașul, în încercarea sa de îndeplinire a funcției sale „naturale” (adică de mediu așa zis natural), se extinde către spațiul de dincolo de el – spațiu ce se vrea natural și neatins. Acest proces de integrare a naturalului nu face altceva decât să transforme mediul într-o funcție „naturală” a orașului, dar implicit (mai mult sau mai puțin evident)  îl artificializează. „Natura” este așadar și ea artificială.

Astfel, toată activitatea umană, chiar dacă tinde spre un mediu sacralizat, edenic, arhaic și deseori totemic, se concretizează într-un mediu artificial creat (sau în plin proces de artificializare). Un spațiu locuit de o falsă naturalețe, ce generează un fals sentiment de eco-responsabilitate, de eco-sustenabilitate, de eco-durabilitate, eco-„prudență”.

Un eco care ajunge să vândă. Un eco care poate fi tranzacționat, cotat, prețuit cuantificat.

Am să dau, într-un final, și câteva exemple ce fac din această grijă pentru ecologie vehicul de vânzare:

Timberland

Tarom

Toyota Prius

G-Oil

McDonalds

Coca-Cola

Coca-Cola (2)

Fed-Ex

Miles & More (companii aeriene)

Pasiunea mea…natura

Pardon era, înainte să redescopăr fotografia. Sau mai este, dar este acea natură „încremenită” de vederea obiectivului fotografic.


De vreo 2 ani m-am reapucat de fotografie! Mă mai „jucasem” în copilărie cu aparatul de fotografiat, era un Zenith bătrânior, îl primisem cu împrumut de la un regizor-fotograf.

Cum am prins gustul filmului şi fotografiei?!? Păi, Victor Tomescu, că aşa îl chema pe regizor, mă distribuise pe la 4-5 ani într-un scurt metraj, iar eu, curios din fire, în timp ce actorii filmau scenele,  tot îl „interogam” despre toate maşinile alea ciudate. De fapt eram tare neastâmpărat: mă urcam pe ele, mă jucam cu rolele de film, mă plimbam cu exponometrul în mână crezând că e busolă şi câte şi mai câte prostioare copilăreşti. Aşa am avut eu primul contact cu această lume.

Ani la rândul, de câte ori ajungeam pe la atelierul său, intram şi-mi petreceam ore bune în compania lui. El încerca, în joacă, să-mi explice una alta, însă eu, mai tot timpul eram atent şi fascinat de mulţimea de fotografii ce atârnau la uscat – prinse cu câte un cârlig de rufe. Pe la 9 ani mi-a arătat cum se scoate un film şi cum se developează în camera obscură. Pe la vreo 10 mă lăsa să-i decupez cadrele din rolele de film, pentru ca mai apoi să-mi arate din tainele montajului unui lung metraj. Nu înţelegeam eu mare lucru, dar mă fascina.

Într-un final pe la vreo 11-12 ani am primit Zenith-ul şi 3 filme, ruseşti parcă. Făceam cu el o fotografie la câteva zile, iar odată terminat un film, domnul Tomescu mi le developa în laboratorul său şi-mi explica unde greşisem, sau ce făcusem bine. Era greu să-l foloseşti, nu ca DSLR-urile moderne, pregătirea fiecărei fotografii dura „o veşnicie”, iar partea cea mai frumoasă dar tensionată era acea aşteptare nesigură a rezultatului final. Din nefericire, la scurt timp, Victor Tomescu a murit, aşa că mi-am lăsat deoparte aparatul şi am dat uitării mai tot ce învăţasem. Să fiu sincer, nici nu mai ştiu unde sunt primele mele fotografii şi nici măcar nu-mi amintesc cu ce erau…

Acum flama m-a prins din nou. O fac din pasiune, îmi place, mă incită, mă stresează dar în acelaşi timp mă relaxează. Este o pasiune scumpă  ce-ţi mănâncă timp şi destui bani (aparatele şi obiectivele nu sunt tocmai bragă, iar pentru a putea învăţa câte ceva trebuie să-ţi petreci multe ore citind şi punând în aplicaţie cele citite), dar mă regăsesc în ea, mă caracterizează şi mă face fericit. Sunt, fără îndoială, un fotograf amator, deşi tot încerc să strâng bani pentru un curs profesionist de fotografie (nu prea sunt autodidact, îmi place să mi se arate mai mult decât să citesc acel lucru în vreo carte). Pe de altă parte mă îndoiesc că m-aş regăsi ca fotograf la nunţi, botezuri, sau mai ştiu eu ce evenimente populare.

Din fotografie în fotografie mi-am dat seama că-mi place să imortalizez peisaje naturale, cât şi peisaje „omeneşti” – oraşe, sate, mitocuri, mânăstiri s.a.m.d. (cu cât mai vechi, cu atât mai bine). Pentru fotografii abstracte îmi cam lipsesc ideile şi tehnica, în plus îmi place să redau ceea ce văd şi simt, nu ceea ce aş vrea să văd sau să simt. Urăsc portretele (ori fotografiile cu oameni) şi  fotografiile în stil jurnalistic – de reportaj.

De curând sunt şi mai împlinit de această pasiune pentru că am primit o propunere să fac prima mea expoziţie. Sunt oarecum temător, codit, îngrijorat, dar cred că până la urmă o voi face – ca amator, nu ca „artist”. Sunt oarecum intrigat de posibila întâlnire cu publicul vizitator. Cred că tocmai acest lucru este acea lamă cu două tăişuri care mă conduce să fac acest pas, dar în acelaşi timp lucrul ce reprezintă şi cea mai mare temere (frică…).

Jurnal de calatorie

Acest sfarsit de saptamana mi l-am petrecut departe de aglomeratia Lyoneza, intr-un loc care nu credeam sa mai poata exista in zilele noastre.

Sfarsit de saptamana, vineri dupa-amiaza: stress, surmenare, agitatie, aglomeratie, poluare (mai mica decat in orasele din Romania – si am tinut sa mentionez acest lucru – dar totusi poluare), Lyon… al doilea oras ca marime dupa Paris. Un oras la fel de cosmopolit precum orice oras mare, dar in acelasi timp la fel de evitat de francezi in timpul weekend-ului.

Si totusi… inceput de weekend, orele diminetii, 130 km de Lyon (sau cam asa am estimat eu, s-ar putea sa ma insel), se iveste probabil una din cele mai frumoase regiuni din Franta poate chiar Europa: Parcul Natural Regional Vercors. Un adevarat magnet pentru turistii iubitori de natura. Un loc perfect pentru escalada, tracking, parapanta, ciclism, calarie, sky, dar mai ales pentru iubitorii muntelui ce se pot delecta cu peisaje de neuitat. Nici mai mult nici mai putin de 130.000 de hectare in creierii muntilor. Parcul in sine cuprinde mai multe lanturi muntoase (Pre-Alpii de Nord si Pre-Alpii de Sud) ce bordeaza majestuos platouri inalte, o adevarata fortareata naturala.

Ajuns acolo te simti rupt de realitate… Dupa un drum sinuos si destul de lung am penetrat acest bastion pentru a ne regasi alaturi de ghidul nostru (un „muntean” nascut si trait o buna bucata din viata in aceasta zona) intr-un gigantic podis inconjurat in intregime de munti. Timpul pare sa fi stat… satele idilice (neschimbate de sute, ba chiar mii de ani), oameni caliti ce au ca ocupatie principala pastoritul, agricultura (desi de aceasta data ultra mecanizata) ori vanatoarea, lipsa oricarui semn ce ti-ar putea aduce aminte de prezent. Toate parca iti amintesc de lecturile romantice din copilarie.

Odata ajunsi pe una din culmile platoului, pana si acele mici lucruri ce pot fi atribuite umanitatii (un semn, un cos de gunoi, o cabana) toate au disparut… eram doar noi 3  (eu, ghidul si Iulia) si natura in forma sa cea mai bruta, mai neatinsa, mai virgina. Ghidul imi spuse ca: „dincolo de acel varf se intinde un platou de 50 de km (lungime) unde nu exista tipenie de om la mai putin de 15 km in stanga ori in dreapta” – destinat doar excursionistilor profesionisti, si bine echipati, datorita dificultatii sporite a traseului. Am aflat ulterior ca acolo se intinde Rezervatia naturala Vercors.

Inca din perioada pre-istorica, pozitia sa strategica a ferit populatiile de orice interferenta exterioara (primele activitati umane dateaza de acum 4000 de ani – exista chiar un muzeu al preistoriei, care din nefericire este inchis pentru moment din lipsa de fonduri). Desi Vercors-ul reprezinta un leagan al latinitatii el nu este locuit cu adevarat decat incepand cu secolele 11-13 cand pastorii s-au sedentarizat formand primele asezaminte umane stabile dupa romani incoace.

Totusi acest peisaj idilic ascunde lucruri teribile. Datorita pozitiei sale protejate, cel de-al Doilea Razboi Mondial a ferit pentru mult timp regiunea. O multitudine de grupari paramilitare de rezistenta s-au ascuns in padurile stufoase, si in multitudinea de grote si caverne ce impanzesc zona crezandu-se invincibili in aceasta fortareata inexpugnabila. Totusi muntii falnici vor sta martori pentru niste atrocitati incomensurabile, Ares avea sa-si ceara rasplata in momentul invaziei germane (aprilie 1944): mii de oameni au fost omorati – soldati, partizani ai cauzei, civili nevinovati, doua sate complet distruse (cel mai cunoscut fiind Vassieux en-Vercours) arse pana la temelie. Am fost sa le vizitam, o experienta ciudata: trecand prin ele se simte acel aer posomorat, acea tristete a unor oameni ce-si au in memoria colectiva acele zile oribile de aprilie. Strazile sunt goale, majoritatea tinerilor au plecat deja, iar turistii s-au rarit caci este sfarsitul lui septembrie deja.

Excursia noastra a fost totusi scurta, am promis ca ne vom intoarece sa vedem si sa descoperim si alte din frumusetile Vercors-ului. Pana una alta va voi lasa sa va delectati cu cateva imagini.