Ca un interludiu…

Saint Bernard

Imi scoteam cainele la plimbare dis de dimineata pe la amiaza, si cum vegheam  eu la integritatea lui corporala (nu de alta dar am un caine, mic si dement, din rasa Bichon Havanez – care ar ataca orice animal cu coada, dinti, bot si care latra) m-am oprit, intamplator, langa 4 tinere mamici (asa intre 20 si putin si 30 si putin). Pana aici nimic spectaculos… si oricine ar putea usor intreba ce ar putea fi atat de special la niste femei lauze?

Stand eu langa ele aud cateva franturi de conversatie:

„- Deci fata iti spun eu, are rotile mai mari si amortizoare!… si uite asa arata [gesticuland cu mainile prin aer, trasand oarecum o forma ambigua], e cam atat de mare… [timp in care celalalte ascultau cu interes pe aceea dintre ele plina de intelelepciune].

[pauza scurta, cineva intreba ceva]

Da fata, bineinteles! si are si copertina din si-l imbraci complet… si poti sa-i tragi si fermoarul! Are si gemulet sa vada afara, are port umbrela si port-bagaj… uite cam asa vine [si iarasi mainile suave trasau acele linii tremurande spre extazul ascultatoarelor]

Ma uitam la acele femei si nu intelegeam de unde figura aceea de Saint-Bernard (cu ochii mari, botul pe labe si o urma vaga de saliva in coltul gurii), eu stiam ca, servitorii loiali ai omului, cainii sunt cei ce imprumuta trasaturile stapanilor lor nu viceversa! Oricum ce putea fi atat de fascinant!?!? Intre timp cainele meu isi marca cu meticulozitate vastul teritoriu…

Dama continua:

„- Da fata, e superb iti spun eu! E in 3 culori… [ se auzi vag o intrebare] – Da e de la Chicco si-l poti lua in rate!

Pe loc, stupoare… deci de 3 minute se vorbeste despre un carut pentru copii?!? D’aia erau ele asa de interesate ???… si totusi cum este posbil sa fii absorbit de descrierea unui carucior pentru copii?!? Cata fascinatie si cata suavitate in descrierea stimabilei doamne, pentru mai nimic. Am izbucnit in ras, ele m-au vazut si m-au privit zeflemitor, „alt ignorant„! Departandu-ma, cu zambetul pe buze, de acea lume a basmului cult, mi-am amintit de reclama urmatoare:

Si ala micu’ care respira greu era…. tacsu…!!!

THE END

Disclaimer: Sunt misogin prin acest post?!? Multi ar crede ca da… nu ma apar ci doar spun ca este o istorisire pamfletara plina de umor negru si sarcasm!

Reclame

Delta Dunarii, mai mult decat un loc…

Canal in Delta

Un monument al naturii… un spatiu al sublimului estetic incarcat de o poetica superioara… un loc al mediantei… o oicumena de o „tensiune” indescifrabila… o palma de pamant pierduta printre apele adanci ale Dunarii… un „ceva” prins in apanajul unei logici divine inexpugnabile, mecanism ce face ca spatiul si timpul sa-si piarda orice consistenta ontologica.

Asa as putea defini unul dintre cele mai frumoase locuri ale Romaniei. Un cuprins uitat de lume unde oamenii-peste isi duc viata intr-un ritm ancestral marcat de rasaritul si apusul soarelui, de miscarea pestelui in adancurile involburate ale Dunarii repezi ori in verdele opac al meandrelor molcome.

Am vizitat acest loc pentru a doua oara acum cateva saptamani insa am amanat sa va povestesc despre el caci nu am avut starea de spirit necesara sa va vorbesc despre un loc atat de mirific. Am pornit dis de dimineata din Tulcea, cu un mic vapor ce urma sa ne fie casa pentru urmatoarele 4 zile, spre  primul nostru popas: un canal dosit aflat putin inainte de Crisan; si dupa spusele capitanului nostru Radu (pe care noi l-am poreclit Ismail, caci nu prea tinea la bautura) „Loc bun de pescuit bre!” – nu de alta dar am plecat cu „pescari adevarati”, nu ca mine! nici macar initiat in aceasta arta milenara.

De cum am iesit din bratul Sulina ne-am afundat intr-o alta lume: desi pe alocuri ticsita de turisti, in rest Delta (vazuta de mine) si-a aratat o cu totul alta fata a ei: linistita si netulburata de prezenta omului. O lume tare ciudata da nastere Dunarea inainte „sa moara„, o lume a contrastelor: intre saracia lucie a oamenilor, a caselor (mai putin a celor de 5 stele ce aveau rolul de hotel) repectiv „ariditatea” peisajului campenesc si bogatia incomensurabila a acestui loc ( si aici nu vorbesc doar d.p.d.v. economic), intre simplitatea oamenilor-peste si complexitatea naturii inconjuratoare –  natura ce le ofera cu dificultate un trai, insa le poate lua totul, chiar si pe ei insisi,  intr-o clipire. Un spatiu la marginea civilizatiei ce-si tine oamenii, care s-au incumetat sa o numeasca casa, intr-o stare continua de cutremurare estetica si de lupta Bergsoniana coplesitoare, cu niste forte infinite; privandu-i in acelasi timp de un contact cu realitatile cotidiene, cu lumea in sine (asa cum o cunoastem noi)… si poate prin asta, Delta, le este mama protectoare! Eu m-am simtit foarte linistit si calm, fara telefon mobil, fara muzica data la maxim, fara sunetul motoarelor turate excesiv, fara praful si fumul inerent oricarei metropole – am fost doar eu cu propriile-mi ganduri si trairi!

O mare parte din prima zi ne-am petrecut-o acolo insa pe inserat ne-am indreptat spre un alt loc, si mai frumos decat primul, aflat putin mai jos de Mila 23, pe canalul Olguta. Acolo pescarii si-au incercat tehnicile la prinderea somnului si rezultatul nu a fost neglijabil 8  somotei in 3 insi, excelenti pentru   cina copioasa a 8 excursionisti flamanzi! Am mai petrecut o zi acolo insa pestele aflase, pare-se, de noi, caci refuza sa mai agate acele pregatite cu minutiozitate.

Ultima oprire si cea mai lunga am facut-o pana la urma pe canalul Sontea. Timp de 2 zile si jumatate o limba de pamant singuratica, umbrita strajnic de copaci, ne-a primit in poalele ei. Aici m-am putut bucura intradevar de Delta Dunarii, in toata splendoarea ei! Nici colegii mei de expeditie nu au fost nemultumiti, caci pestele mai ca sarea direct in juvelnice; pana si eu am reusit sa pescuiesc cate un peste!

M-am despartit cu greu de un asemenea spatiu, faurit in sute de mii de ani, ce isi pastreaza inca virginitatea si puritatea! La plecare am apucat sa vad cateva din locurile declarate rezervatie naturala precum lacul  Nebunu si Canalul Furtuna. M-am bucurat ca mai exista locuri in tara noastra ce nu au fost inca distruse, ori lasate complet in paragina; locuri unde, desi mai gasesti cateva pet-uri sau cutii de conserve, te simti liber si ai impresia unei intoarceri in timpuri arhaice. Ma bucur ca am putut sa revad acest monument al naturii, pe care ar trebui sa-l protejam si sa-l pastram pentru bucuria generatiilor viitoare! Merita sa renuntati la masina, ori la conditiile „exceptionale” pe care vi le poate oferi un hotel de pe litoralul romanesc, ori de pe Valea Prahovei, in schimbul catorva zile petrecute in „pustietate”, departe de civilizatie si ferit –  in acel spatiu sublim numit Delta Dunarii!

P.S. Intr-un post viitor am sa pun si cateva fotografii pe care le-am facut in aceasta scurta plimbare intr-un alt timp si spatiu!

P.S. O harta detalitat a Deltei click aici

Franta ori piramidonul rosu?!?

Dragi prieteni,

Ei bine iata-ma aproape de momentul pe care nu-l asteptam cu mare interes si anume: sfarsitul masterului, mai exact sfarsitul „plimbarii” mele prin tari straine. Sincer nu credeam ca aceasta experienta se va termina asa repede, in cateva zile am sa plec din Lyon si o sa ma intorc in Romania. Pe de o parte resimt distanta de casa, de persoana iubita, de familie, de prieteni; pe de alta parte imi pare rau ca trebuie sa ma separ de acest oras de care m-am indragostit nebuneste. Sunt oarecum impartit in doua luntri… de cateva zile nutresc o senzatie ciudata de bucurie amestecata cu nefericire, bucurie ca ma intorc „acasa” (cu ghilimele fiindca ma consider o persoana cosmopolita) si nefericire fiindca trebuie sa o fac. Ma simt exact ca mioara din balada – careia nici iarba nu-i mai place – aflandu-ma intr-o stare ciudata de letargie (ce m-a facut sa nu mai ies din casa, sa nu mai postez nimic, s.a.m.d.)

Cand am inceput sa scriu pe acest blog, am pornit cu gandul ca el sa reprezinte un mod de a-mi exprima gandurile, sentimentele, experientele ce urmau sa mi se „dezvaluie” pe parcursul acestei experiente unice din viata mea, astfel l-am numit „Franta ori piramidonul rosu ?!?”. Nu stiam ce avea sa-mi rezerve viitorul an, ce lucruri noi aveam sa descopar, ce experiente aveau sa se acumuleze, ce avea pana la urma sa insemne aceasta fila din viata mea numita Franta. Vroiam cumva, sa impartasesc toate acestea, mai ales mie – intr-o incercare de sinceritate interioara – dar in acelasi timp si viitorilor mei cititori (zic viitori fiindca ca acest blog a fost mai intai unul privat si nu stiam daca vreodata cinva ma va citi, am scris si scriu pentru mine). Putand, in acelasi timp, sa „arhivez” intr-un fel acest „tot” al vietii mele, acest calup de experiente, senzatii, ganduri, dorinte, pareri, lucruri placute si neplacute,  momente enervante ori joviale s.a.m.d. Factori  si elemente cu care aveam sa „interactionez” direct sau indirect; si care aveau sa-mi fasoneze un nou ego, precum un cutit aflat in mainile unui sculptor talentat fasoneaza lutul moale – dand nastere unor forme sublime ori grotesti, aveau sa se regaseasca aici pe foaia alba a hartiei electronice.

Piramidonul rosu s-a vrut panaceul universal, pastila menita sa-mi descopere o „noua lume” sau sa ma „salveze” / atenueze orice „agresiune” exterioara. Aveam sa descopar o parte dintr-o noua tara (asa cum mi-am dorit inca de la inceput), aveam sa fac un nou pas in formarea mea (prin acest master), aveam sa cunosc oameni noi, aveam sa vad locuri  noi, aveam sa traiesc din plin departe de casa, ori aveam sa „inghit” acest „piramidon rosu” incercand ca prin el sa inteleg (prin refulare), sa comentez, sa sedimentez si sa reflectez asupra propriei mele fiinte si asupra lucrurilor exterioare ei. S-a vrut un filtru al eu-lui meu.

Probabil voi continua sa mai scriu pe acest blog, desi scopul sau se va dovedi perimat in scurt timp. Ma gandesc sincer sa-i schimb titlul, insa pana atunci cel mai probabil va urma o perioada de pauza… Desi aproape de final (in aceasta forma), nutresc speranta ca prin intermediul lui o parte din voi ati putut lua „acelasi tren” cu mine, acompaniindu-ma pe ici, pe colo, prin „drumurile” mele (prin tatonarile mele asupra lucrurilor, prin jocurile mele cu cuvintele, prin lumea vazuta prin ochii mei). Sper de asemenea ca aceasta plimbare a fost una placuta voua, asa cum a fost si pentru mine. Si ca a acest blog va fi in continuare o fereastra catre gandurile mele, ori catre viitoarele mele experiente si trairi. Sper ca ma veti acompania si in continuare, cu acelasi avant si aplomb.

Cu drag.

Al vostru,

Zizzou