WoW cea mai profitabila masina de facut bani…

De la U.S. Mint incoace

WoW

Navigand din pagina in pagina, ca un bondar virtual ce is, am dat intamplator peste o stire legata de massive multiplayer online R.P.G-ul (MMORPG) WORLD OF WARCRAFT, cel mai adictive joc de la Supaplex si Bricks (pentru cei mai „tineri”: Solitaire, Mario, Tetris sau Snake pe Nokia) pana in zilele noastre.

Brusc, mi-am amintit ca am si eu doi prieteni care isi pierd o buna parte din tineretea lor jucand acest joc. Au devenit chiar mari pasionati, ce intalniri la bere, ce pescuit ori fotografie, mai bine: intalniri online cu prietenii din joc, iesiri la bere cu comunitatea de pe serverul X, instante alaturi de alti 24 de razboinici: paladini, vanatori, samani, pungasi, druizi sau magi.

Ma simt totusi nevoit sa recunosc ca este un joc complex, i-am vazut jucand si mi-am dat seama ca nu este de mine, mult prea complicat; prea multe quest-uri, prea multe butoane, un joc care iti forteaza la maxim capacitatile tale de gamer. Iti trebuie rabdare si multa pasiune sa ajungi cu un erou la levelul maxim de 80, trebuie sa inveti sa interactionezi cu multi oameni eroi (nu degeaba este massive multiplayer) si sa fii intradevar dedicat „trup si suflet” jocului in sine si comunitatii WoW.

World of Warcraft a generat o cultura proprie, este un lifestyle , este the new pop culture. Un trademark ce marcheaza generatii intregi.

Si totusi cam cat de mare este toata aceasta afacere, citand articolul, sau mai bine zis citandu-i pe cei de la Blizzard Entertainment (dezvoltatorul acestui joc) mai mult de 12 milioane de jucatori isi incearca fortele in lumea virtuala. Totusi de ce e nevoie sa tii „in priza” toti acesti oameni, pai tot dupa Blizzard: 20.000 de computere, 75.000 de core-uri si un total de 1,3 pentabiti (adica 1,3 miliarde de MB) de spatiu de stocare.

Vreti mai mult?!? 5,5 milioane de linii de cod, 7.650 de quest-uri si aproximativ 70.000 de spell-uri.

Si ca sa revin la ce m-a mirat cel mai mult! Premiile acordate jucatorilor in cei 5 ani de WoW??? Un mizilic de 4.449.680.399 aur ca loot! That’s a lot of playing si o gramada de monstrii ucisi!

Acum stateam sa ma gandesc, cat de profitabila este intradevar aceasta afacere?!? 12 milioane de oameni doar pe servere oficiale, pe langa care se mai adauga si cei care nu-si platesc abonamentul dar joaca jocul cumparat (jucand pe servere free)! Exista oare premii?? am aflat de la acelasi bun prieten ca nimeni nu castiga nimic „in real life” si ca totul este pure virtual reality.

Pe scurt cei de la Blizzard se pare ca au dat lovitura. Vanzatorii de vise au tintuit in fata monitorului o gramada de oameni, au scurtat distante de mii de km, au depasit granitele statelor si a continentelor, au facut ce multe mari puteri nu ar putea decat sa viseze.

Stateam sa ma gandesc ce ar spune un J.D. Rockefeller ori un Adam Smith despre aceasta lume virtuala si despre potentialul ei economic enorm… I mean cum poti sa vinzi oamenilor iluzii si totusi tu sa castigi lucruri reale si palpabile?!?

Acestea fiind spuse cred ca o sa ma intorc la Pro Evolution Soccer-ul meu, ca daca tot nu am jucat fotbal in copilarie, macar sa o fac acum!

O seara placuta internautilor!

Reclame

Batranul si marea

Reflexii asupra politetii

De cand am ajuns in Franta un lucru m-a surprins intr-un mod exceptional: respectul si politetea fata de ceilalti. Fie ca e vorba de oameni cunoscuti, fie ca e vorba de straini, in locuri din cele mai diverse, oamenii sunt foarte respectuosi: dau buna-ziua pe scara blocului (chiar daca nu-i cunosti sau nu le esti vecin), pe strada iti multumesc daca ii lasi sa treaca inaintea ta sau le faci loc pe o strada mai inghesuita, te saluta cand te intersectezi cu ei la intrarea ori la iesirea din vreun butic (si aici nu vb despre vanzatoare), iti tin usa, te ajuta sa cari lucruri mai grele s.a.m.d.

Acesta curtoazie plina de respect si politete nu este indreptata doar spre cei varstnici, ci si invers, eu fiind deseori pus in asemenea situatii „dilematice”. Ce m-a facut sa scriu despre asta?!?

Pe seara am iesit la un baschet in curtea scolii, cum nu mai facusem de peste 5 ani, din vremurile cand locuiam in urbea cu bulevard bordat de castani si rafinarii – pe care si americanii le-au cunoscut in ’40; nu era nimeni, eram singuri (eu si panoul cu al sau cos), cand, de0data, apar doi „pusti” cu un balon de fotbal, trec pe langa mine si imi dau buna seara (mai patisem asta deci nu m-a mirat) le-am raspuns. Nu trec nici 10 min ca vin la mine:

Ei: „Nu va suparati…Jucati cu noi!

Eu: „Da! ca baschet singur nu prea merge.

Jucam ce jucam, le zic: „Eu sunt Alex!” ei imi raspund spunandu-si numele si imi pun intrebarea tipic frantuzeasca: „De unde sunteti, ca pareti englez?„, le explic si ii rog sa-mi vb. cu tu, ca ma simteam complet aiurea, ce naiba nu vad ca suntem apropiati de varsta?!? Pentru ce sa primesc un asemenea comportament plin de politeturi?!?

Eu: „Haideti mahh baieti, ce naiba imi vb cu dvs. ce arat ca un batranel, ori ca un tata a 2 copii ?!? Am 24! Voi?”

Unul din ei (complet contrariat): „Pai, va vb. asa fiindca sunteti mai in varsta decat noi, in plus nici nu va cunoastem! Noi asa am fost invatati, chiar daca erati mai tanar, nu va cunosteam deci nu puteam sa va vb cu tu” (aveau 17 ani respectiv 15).

Miuta’ a continuat si pana la final cei doi s-au tot chinuit sa-mi vb cu tu, se vedea, din stangacia eprimarii lor, ca nu le era intrat in reflex sa vb astfel. La plecare cu aceeasi politete mi-au urat o seara placuta si : „Domnu‘ sa nu va uitati mingea cand plecati! Poate mai veniti pe aici si mai jucam.” (pfuaa!)

Toate astea mi-au amintit de ce-mi spunea bunica mea in copilarie („intodeauna sa fii politicos si sa lasi loc de buna ziua„) si de modul in care ea m-a crescut… pana pe la varsta de 14-15 ani am fost extrem de respectuos si politicos… si eu am primit o educatie asemanatoare cu cea de-a lor… dadeam binete necunoscutilor, sarutam mana doamnelor, ofeream locul tuturor si vb. la persoana a III cu cei pe care nu-i cunosteam (chiar daca poate nu erau mari diferente de varsta). Ce s-a intamplat cu toate astea?!? As vrea sa fiu la fel de politicos ca in copilarie, as vrea ca toti sa fim la fel… in locul privilor rautacioase si replicilor taioase, a oamenilor pe care-i intalnim zilnic, sa dainuie respectul si politetea (in vorba si in gesturi); cred ca am fi cu totii mai putin stresati, mai putin nervosi, iar tensiunea pe care o simtim in orice loc public ar putea fi, macar putin, atenuata. E chiar asa greu sa-i vb frumos si lipsit de zeflemea, ori dispret, unui necunoscut?!? El nu are nicio vina pentru supararile tale! Si el le are „pe’ale lui”! Chiar trebuie sa ajungem sa ne „omoram” pe strada din cauza asta?!?