Primăvara copilăriei

sursa aici

A venit primăvara şi cu ea mi-a revenit şi cheful de a scrie pe blog. Despre ce? Despre senzaţia superbă şi mulţimea de amintiri pe care mi le-a activat soarele molatic al primăverii.

În dimineaţa asta, ieşind din casă, am fost întâmpinat de astrul galben roşiatic ce m-a învăluit căldură domoală, dar extrem de plăcută. Am avut un flashback ce m-a smuls complet din realitate, transpunându-mă în perioada copilăriei, atunci când eram „şcoler” în primară. Îmi amintesc bucuria nespusă cu care mă „avântam” la drumul lung de vreo 30 de minute ce mă ducea din faţa casei până la şcoală – nu era mai lung de 15, dar atunci când îl faci cu paşi mici distanţele parcă se dilată.

În acea vreme locuiam într-un cartier foarte drăguţ, numai de case; iar drumul întortocheat mă purta pe străduţe mici cu case la fel de şic, cu  peluze şi curţi mari, înflorate – ce primeau şi ele cu braţele deschise mângâierea soarelui. Străduţe bordate de copaci bătrâni, noduroşi, dar impunători, ce începeau să-şi îmbrace haina de culoarea opalului verde.

Soarele ăsta îmi mai aminteşte şi de un alt „ritual” pe care îl respectam cu stricteţe atunci când eram copil în casa părintească: cum trecea vâlvătaia galbenă puţin peste streaşină ieşeam pe treptele casei pentru a privi la cerul de-un albastru pal şi la jocul vrăbiilor mici şi cafenii – mă fascina! Făceam asta zile în şir, scrutând din când în când cerul, în aşteptarea primelor păsări călătoare. Însă, nimic nu se compara cu fericirea ce mă cuprindea atunci când soseau rândunelele la cuibul lor „de vară” – aşteptam momentul ală mai mult ca orice.

Îmi plăcea că eram copil, iubeam primăvara, adoram jocul rândunelelor pe fundal albastru al cerului.