Vizitati Casa Poporului

Va promiteam intr-un post anterior ca am sa va mai povestesc ce am mai facut prin Bucuresti weekend-ul trecut. Ei bine m-am dus sa vad si eu „mandria lui Ceausescu” si anume Casa Poporului.

*sursa aici

Desi mi-am petrecut cativa ani prin capitala nu am apucat sa vad mandria nationala. Ce va pot spune este ca merita chiar este majestoasa si are o frumusete aparte (poate cumva legata de dimensiunile sale megalomanice) – asta lasand deoparte ce simbolizeaza ea si, deasemeni, ignorand scopul pentru care a fost construita.

Ca sa fiu sincer eu nu am vizitat-o din aceleasi motive pentru care mai nimeni dintre romani nu se duc sa o viziteze: fiindca reprezinta un om (un sistem, o perioada) pe care multi dintre noi l-am detestat si hulit. Casa Poporului nu este pentru romani cea mai grea cladire din lume, nici a doua cladire din lume dupa Pentagon si nici macar un lucru asupra caruia sa privim cu mandrie (nu de alta proiect romaneasc, materiale romanesti, sudoare romaneasca si banii romanilor) ci mai degraba este un lucru de care ne este „rusine”.

Vorbind cu ghizii am aflat ca cea mai mare parte a vizitatorilor nu sunt romani, ca sunt multi straini ce vin in Romania doar pentru a vizita Casa Poporului (ce acum gazduieste atat Parlamentul Romaniei cat si Muzeul de Arta Contemporana, precum si un Muzeu al Costumelor Populare) venind deja cu „lectia invatata”. Acest lucru l-am constatat si eu, in timp ce grupurile de romani nu erau mai mari de 8-10 persoane, cele de straini depaseau 20-25.

Sincer cred ca ne este rusine de acest simbol, ne ferim sa ni-l apropriem ca fiind al nostru. Pentru noi nu este altceva decat imaginea unui dictator, reflexia dusa la extrem a viziunilor unui om: Nicolae Ceausescu, si poate chiar mai mult: amintire vie a ceea ce am urat cel mai mult, comunismul. Si totusi pierdem ceva din vedere: desi credem ca el este un palat construit pentru a-i servi lui Ceausescu drept resedinta imparateasca, aceasta credinta este complet falsa, caci ea a fost construita pentru a gazdui „Romania” de catre romani si pentru romani. Mai exact, viziunea lui Ceausescu era aceea de a avea toate „puterile statului” sub un singur acoperis; si comunist nu era doar el, ci printr-un joc al destinului  „comunisti” eram cu totii, caci vrand nevrand cu totii ne aflam sub „valul rosu”.

Epoca Ceausescu a disparut, in locul ei a aparut democratia, planificarea cincinala a fost inlocuita de piata libera, 20 de ani au trecut si noi totusi nu putem sa trecem peste mentalitatea noastra prejudicioasa si re-negatoare. Chiar nu putem sa acceptam ca acest colos de marmura este al nostru, chiar nu putem sa ne promovam si noi anumite simboluri nationale ?!?

Acceptarea existentei Casei Poporului / Palatului Parlamentului ca punct de reper pe harta turistica a Romaniei nu implica nicio afinitate fata de vreun sistem politic, cum nu implica cu necesitate nutrirea unui sentiment de „dor si jale” fata de Ceausesti. Faptul ca acceptam existenta Castelului Peles (care apropos nu mai este al nostru) implica cumva ca toti suntem regalisti?!? Implica faptul ca toti bunicii si strabunicii nostrii au fost impacati cu existenta regalitatii pe plaiuri romanesti?!? Pot sa bag mana in foc unora li s-a parut poate la fel de nefast pentru ei si pentru Romania, ca si comunismul; si totusi ne mandrim cu el.

Intr-o societate romaneasca ce duce lipsa de valori, de simboluri, de motive de mandrie, nu vad de ce nu putem sa acceptam acest „bun national” ca fiind al nostru si sa ne mandrim cu el, asa cum este: mare, urat, rece, comunist, megalomanic, gigantesc, Ceausist, alb, din marmura, imens s.a.m.d.

Eu ca sa fiu sincer pana la capat am avut o tresarire de emotie combinata cu uimire si mandrie atunci cand am intrat in aceasta cladire, spunandu-mi in minte ca mai avem si altceva cu ce ne mandri decat cu saracia, rromii, hotiile, gropile din asfalt, carutele de pe drumuri, trafic de femei si alte lucruri pentru care suntem cunoscuti in tot Occidentul.

Reclame

Note to myself…(II)

De cateva zile bune nu am mai scris nimic… stiu poate am epuizat subiectele, poate sunt in pana intelectuala, sau poate „extraordinarul” nu mai este atat de extraordinar. Ce inteleg eu prin asta? pai e destul de simplu, am inceput sa ma integrez in aceasta comunitate si prin urmare lucrurile care pareau la inceput uimitoare isi pierd acum din importanta. Sau doar vremea e de vina…

A venit toamna, Lyonul este acoperit de nori grei ce isi cearna zilnic boabele mari si grele de apa peste acoperisurile si peretii caselor, ori peste oamenii nefericiti ce trebuie sa-si vada de treburile lor pe o asemenea vreme. Capricios timp… azi e frig de ingheata pietrele, maine ploua marunt, si des de zici ca natura vrea sa simti pana la os puterea si mania sa. Soarele? soarele?!? el ezita sa-si faca simtita prezenta, ne amageste cu cateva raze aruncate parca din mila printre norii furiosi. In rest monotonie, multa multa monotonie.

Eu?!? ce fac eu?!? „sunt bine”- te indeamna polititetea sa raspunzi- adevarul, nici el nu este ce-i drept prea departe. Insa ceva tot imi strica parca feng-shui-ul, ce imi lipseste? cred ca un vin, o cafea, o tuica (pentru iubitorii de senzatii mai tari) cu prietenii la vreo bodega, ieftina dar incarcata de „istorie”. Lungitul la vorba, dezbatutul tuturor problemelor natiunii, mica barfa („cum Maricica nu mai e cu Ion eii pe dracu, si cum eu am aflat cel mai tarziu?!?” – apropos cine spune ca femeia este atrasa fatidic catre barfa pot sa garantez ca este narrow-minded), mica gluma nesarata care te face sa te simti amuzat, micul haz de necaz (de preferinta necazul altuia) pe scurt concretizarea animalului social din mine.

„In rest ce s-a mai intamplat prin Franta??” aud intrebarea asta, frecvent… pai nu stiu, niciodata nu am fost fanul culturalizarii prin presa, nu prea m-am interesat sincer. Oricum probabil nimic spectaculos ca lucrurile evolueaza mai domol in „tarile dezvoltate”… de fapt mint!!! LUME LUME justitia franceza nu a aprobat retragerea papusilor Vodoo reprezentandu-l pe Szarko!!! (care fac vanzari fabuloase) – incredibila veste nu?!? asa ma gandeam si eu… Ori LUME LUME s-a deschis primul bar low cost in Nantes unde se serveste bere cu 1euro juma si cafeaua pleaca de la 60 de centi (asta in conditiile in care pretul mediu la bericica este de aproape 3 euro, iar al cafelei de 1euro si putin) – si cum credeti ca isi apara ceilalti comercianti mentinerea preturilor?!? „[…] pai domnilor este evident ca noi facem un bine societatii pastrand preturile mari, reducem consumul de alcool la nivelul tinerilor […]” incredibil parca nu se pot imbata crita acasa ca dupa aceea sa cante Mareseilleza dupa un singur snaps.

Uite parca ar fi totusi ceva de dezbatut: birocratia. Stiu ca nu pare ceva iesit din comun insa am descoperit intr-un timp foarte scurt (cam 2 zile) cele doua taisuri ale birocratii franceze, si faptul ca isi merita intradevar renumele. Inca dinaintea sosirii mele in Franta mitul urban al mai sus numitei imi era bine inradacinat in minte. Si se pare ca cei care m-au pus in garda in legatura cu asa numitul „mit” stiau ei ce stiau. Ei bine este foarte adevarat, daca ne vaitam ca in Romania suntem ingropati de acte documente, hartii, hartiute, cereri peste cereri, avize peste avize – pe scurt hartogaraie – ar fi bine sa fim constienti de faptul ca aiurea poate fi mai rau.

Principala mea problema din momentul sosirii mele a fost ce a gasirii unei locuinte (camin, garsoniera, apartament) confruntandu-ma cu aceleasi probleme cu care se confrunta orice student din Franta (mai ales cei din marile centre universitare), am mai dezbatut aceasta problema si intr-un alt articol asa ca nu am sa mai revin, insa ce trebuie spus este ca mare parte din aceasta situatie se datoreaza sistemului extrem de birocratic. In vointa statului de a atinge nevoile cele mai intime ale cetateanului (in virtutea bunastarii sociale) si maximizarii intereselor convergente, legile sunt foarte stufoase si extreme de precise. Privind din exterior acest lucru ar putea fi unul bun, la revedere fentarii legii, la revedere interpretarilor diferite, si in mod cert adio dilemelor grave de conduita in societate. Moralitate, si comportamentul moral derivand prin urmar in mod direct din acestea

Insa in practica perspectiva social-democrata a Frantei tinde catre socialism. Este evident, atunci cand esti nevoit ca student strain spre exemplu sa cazi sub jurisdictia unui organism public, ori privat, ca nu exista flexibilitate; regulile duc lipsa de dinamica, ele se aplica nediferentiat (ceea ce in teorie este de altfel ideal) tuturor indivizilor chiar daca acest lucru este imposibil, caci duce la situatii dilematice.

Spuneam socialism caci toti sunt tratati exact la fel si odata ce intra in malaxorul birocratic, orice situatie aparte se rezolva prin negare. Aranjamentul socio-administrativ nu permite decat un singur tip de distribuire a claselor sociale, fiecareia fiindu-i atribuite un anumit set de nevoi, de drepturi si de reguli, totul trebuie sa se incadreze intr-un pattern. Intotdeauna am avut in minte imaginea cartii pe care un pilot de avion comercial o are drept biblie si din invataturile careia nu iese niciodata, acolo pentru el se afla raspunsul la toate problemele pe care le-a intalnit, le intalneste si le va intalni. Insa ce se intampla atunci cand acel raspuns lipseste? este de negasit, ori nu se muleaza perfect in repere?

Ce vreau mai exact sa spun? o sa iau exemplul garantului, in acest „stat patriliniar” un tanar este nevoit sa fie legat de o alta persoana ( de cele mai multe ori parinte ) care sa garanteze pentru actiunile, ori deciziile acestuia. Vrei sa inchiriezi un apartament si esti un tanar atunci este nevoie ca cineva sa fie solidar cauzei tale si sa-si puna „obrazul si pusculita” in serviciul tau. De multe ori nici nu conteaza daca ai un serviciu stabil ori nu, sau daca ai o sursa de venit care sa iti asigure o liniste economica pe termen mediu, o persoana matura este intotdeauna ceruta sa semneze alaturi de tine cum ca in cazul oricarei daune, in cazul neplatii, ori mai stiu eu ce cineva tot va fi tras la raspundere (din nefericire altcineva decat tine). Acest lucru este drept apare in legislatia agentiilor imobiliare, insa si persoanele fizice cer acest lucru.

Pai ok, dar ce rol are statul in aceasta poveste??? pentru a maximiza responsabilitate indivizilor, piata imobiliara a fost „infestata” prin interventia statului care a decretat ca spre binele comun (mai exact spre binele celor care dau spre inchiriere) este nevoie ca sa existe un mijloc de legal prin care golanismul si dezinteresul sa fie anihilat. Prin urmare proprietarul este legat de chirias printr-un contract de inchiriere, care la randul sau leaga o terta persoana (fizica ori juridica) in virtutea suportarii daunelor posibile. Excelent pana aici numai ca acest lucru apare evident ca resultat al unei politici sociale ale statului, care in urma birocratiei excesive, s-a vazut aproape incapabil sa mai rezolve situatiile de criza in care proprietarii isi vedeau bunurile imobile devastate, ori chiriile neplatit – iar in numele protectiei sociale, majoritatea deciziilor nu reuseau decat foarte tarziu sa aduca dreptatea.

Se intra astfel intr-un cerc vicios, protectie sociala (ex: niciun chirias nu poate fi evacuat din imobil pe perioada lunilor de iarna oricare ar fi acuzatia care ii este adusa), proceduralizare (ex: de la primarie pleaca la politie care sesizeaza notariatele si instantele de judecata care vor judea cazul, pentru ca mai apoi sa anunte primaria, care sa ceara ajutorul politie pentru rezolvarea cazului DAR doar daca prin asta nu exista o tulburare a linistii publice=viciu de procedura), legiferare (ex: „legam iobagii de glie”, instauram garantul) protectie sociala (ex: toate contractele se fac pe minim 6 luni – mort copt platesti, luna de garantie este obligatorie prin lege, si daca se fac prin agentii, garantul apare ca necesar faraindoiala). Astfel in toate cele 3 cazuri libertatea individuala este redusa, si actiunile oamenilor sunt constranse de deciziile si implicatia statului (mai exact a legislativului).

Si acum am sa evidentiez exact situatiile in care sistemul se scurcircuiteaza si toata absurdidatea acestor reglementari iese la iveala:

In fiecare an mii de studenti straini intra in Hexagon pentru a-si urma studiile (cum este si cazul meu), printre acestia foarte multi dintre ei sunt pentru prima oara in contact cu oamenii, cultura, civilizatia ori legislatia franceza (caci nicaieri, in brosurile de prezentare dedicate studentilor straini, nu o sa cititi ca „dificultatea gasirii unei locuinte” este data NU de lipsa spatiului locativ cat de imposibilitatea gasirii garantului). Ei bine este evident ca nu toti vor reusi sa-si gaseasca un loc la un camin pentru straini si ca multi vor trebui sa apeleze la caminele private, ori publice destinate cetatenilor francezi – si aici intervine situati suspecta, ai nevoie de un cont bancar francez, si de un garant, de asemenea francez, pentru a putea inchiria un asemenea spatiu… CUM?!? Sunt foarte curios cum Pong din Coreea venit pentru prima oara in frumoasa doamna va gasi un cetatean francez, de preferinta trecut de a doua varsta, cu un salariu bunicel, cu un statut social inalt, care sa-si puna pielea la saramura pentru un necunoscut. In plus este oricum evident ca nu ai cum sa ai un cont bancar in Franta fara adresa stabila in aceasta tara, si nici adresa fara cont bancar si atunci nu ne aflam oare intr-un impas dilematic ce se repeta over and over again ???

Un alt caz este cel al strainilor ce doresc sa se stabileasca in Franta. Nici in cazul acesta inchirierea este imposibila caci este nevoie sa se prezinte un atestat de venit (fr), un cont francez, 3 fise de impozit (din franta), 3 chitante de gaz/lumina/telefon (de la domiciliul stabil care trebuie sa fie in Fr) – prin urmare in cazul in care iti doresti sa iti incepi o viata noua si ai in vedere alegerea unui oras pentru ca mai apoi sa iti gasesti si slujba, s-ar putea sa iti fie foarte dificil (chiar daca sederea ta in Franta este perfect legala).

Imi povestea amicul meu francez cum ca a cunoscut o situatie in care o profesoara cu ani buni de vechime a avut nevoie de semnatura parintilor pentru a putea inchiria o locuinta. Uimitor este ca ai nevoie de garant francez si pentru inchirierea unui banal garaj, iar orice contract este obligatoriu pe durata unui an calendaristic (ca si cum ai putea distruge garajul, iar locul se plateste chiar daca din nefericire lumea celor drepti si-a deschis portile mai repede ) – sunt foarte curios ce precedent „periculos” pentru societate si pentru cetateni a putut duce la instaurarea acestei reglementari la fel de stralucite.

Acum voi reveni la discutia propusa, dupa aceste lungi exemple (care, mentionez, provin dintr-un singur punct de pornire si anume cel al spatiului locativ, caci spre rusinea mea nu m-am gandit si la alte situatii de scurcircuit). Sistemul este prin urmare incapabil sa absoarba ori sa rezolve situatiile hors commun, extraordinarul pentru birocrati trebuie sa cada sub incidenta unui drum deja batatorit, ori vreunei reglementari, daca nu este ignorat chiar respins cu nesimtire. Nu ai cum sa prezinti justificativele necesare, actele cerute, atunci nu conteaza care este scuza ne pare rau nu putem sa facem absolut nimic. Socialismul francez simte, ca orice sistem autoritar, nevoia controlului, nevoia verificarii si a dublei verificari. Prin urmare este nevoit sa patrunda in intimitatea indivizilor, (atestarea venitului, fisele de impozit, chitantele de apa, curent ori chirie, conturile bancare, depozitele deschise – toate fac obiectul verificarii „publice”, intrebari precum: „Cum o sa va intretineti?” , „De ce nu lucrati ori nu aveti venit?” , „Care este scopul cererii dvs.?” „De ce castigati doar atat?”  „Ce sunt parintii dvs. si de ce nu va ajuta in acest demers ?” „Sunteti proprietar, aveti bunuri in posesie?” s,a.m.d. nu reprezinta ceva iesit in comun).

Intr-o tara democratica si liberala in sens larg, ferventa aparatoare a drepturilor omului si cetateanului, a libertatilor individuale si cetatenesti aceste absurditati nu inceteaza sa apara. Intr-o aceeasi tara ce promite un tratament egal tuturor celor ce ii trec granita, exista cazuri in care discriminarea (uneori probabil involuntara) isi face locul.

Nu vreau ca acest articol sa para un atac asupra acestei societati, insa am simtit nevoia sa prezint aceasta opinie legata de situatia, pentru mine ciudata pe care am avut impresia a o detecta in scurta mea sedere aici. In mod cert este o experienta proprie a acestui tip de sistem, care are si parti foarte bune – un lucru ce la noi ar dura saptamani aici dureaza mai putin de 15 min (ex: autorizatiile de parcare, odata documentele in regula, totul a mers ca pe roate). Este departe de mine gandul de a-i stirbi in vreun fel partile sale bune (ordinea, linistea, sentimentul de stabilitate etc.), sau de a face o fresca morbida si suprareala, este vorba de un aspect si nimic mai mult, si nu starea unei societati intregi.