Parteneriatul public-privat, o chestiune de perspectivă…

Am să schimb puțin registrul și o să încerc, în această postare, o scurtă analiză a unei metode foarte eficiente de dezvoltare a unui domeniu de activitate, dar și a unei comunități sau societăți în genere: parteneriatul public-privat sau PPP – cum este cunoscut în limbajul economic.

M-am hotărât să vorbesc despre acest tip de parteneriat economic fiindcă, de câteva zile, sunt asaltat de o grămadă de informații contradictorii referitoare la acest subiect. Și, ca să nu mai spun, de un număr  la fel de mare de știri exerciții jurnalistice făcute cu public legate de parteneriatele public-private pe care statul român le propune în vederea rezolvării uneia dintre cele mai spinoase probleme: infrastructura din România.

Ce este PPP-ul?

Parteneriatul public privat = „describes a government service or private business venture which is funded and operated through a partnership of government and one or more private sector companies” – Wiki source.

Când apare?

La o primă vedere în anii 1970-1980 într-o Mare Britanie falimentară, însă, paradoxal, este cu mult mai vechi decât atât. Nu o să merg până în perioada Romei Antice, dar vă pot spune că așa numitele joint-stock companies de secol XVII-XVIII ale Imperiului Britanic funcționau sub forma unui parteneriat de acest tip. Companiile, cu răspundere limitată, investeau sume considerabile de bani, alături de coroana britanică, în vederea cuceririi, organizării, dezvoltării și exploatării resurselor noilor teritorii coloniale. Activitatea lor fiind constrânsă de un tip de „contract” numit cartă, ce stipula libertățile/favorurile și îndatoririle/obligațiile pe care cele două părți le aveau una față de cealaltă.

Și acum?

În principiu, lucrurile funcționează cam la fel – mai exact: avem nevoie de un pod peste Atlantic? Perfect! Facem o licitație, dar mai întâi ne hotărâm dacă noi, Stat, investim vreo lețcaie și cam ce așteptări avem de la gigeii care vor veni să ne convingă să le dăm lucrarea (asta se cheamă că întocmim un pachet de sarcini). Licitația trebuie să fie publică și transparentă, iar oferta cea mai bună trebuie să primească proiectul! Câștigătorii se apucă de lucrare, pe banii lor, o termină și în scurt timp ne bucurăm de podul peste Atlantic (la un cost minim pentru noi, pentru cât mai mulți ani de exploatare în folosul comunității și un număr rezonabil de ani de apartenență  pentru investitor/exectutant/trust).

Pare simplu, nu-i așa? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa… Deși, mai toate statele au apelat la genul acesta de interacțiune cu mediul privat (chiar și acelea mai puțin democratice și libere, cum ar fi China, Indonezia etc.), există câteva chestiuni ce pot face din parteneriatul public-privat un coșmar – atât pentru stat, cât și pentru cetățenii care ar trebui să se bucure de rezultatul colaborării fructuoase. Mai exact, trebuie puse câteva întrebări „ajutătoare”:

  1. Este prețul criteriul ultim de eligibilitate? nu prețul reprezintă elementul cheie într-o negociere de acest tip – ieftin și bun există doar în teorie. Cel mai ieftin proiect nu înseamnă că este cel mai bun și cel mai eficient pe termen mediu și lung, nu înseamnă nici că este în avantajul Statului ori al cetățenilor
  2. Este pachetul de sarcini corect făcut? Sau ne trezim că soluția cerută nu este fezabilă nici pe hârtie? Altfel spus, statul a știut ce să ceară?
  3. A fost realmente transparentă licitația? Ori au existat  conflicte de interese și interese externe (private) amestecate în procesul decizional?!?
  4. Este cazul să fie făcut un parteneriat public-privat? Nu cumva este un domeniu/proiect strategic și nu ar trebui să-l atribuim unor terți? Pentru că dacă investitorul majoritar este compania sau grupul de companii (trust) private atunci înseamnă că se privatizează acel proiect/domeniu.
  5. Care sunt drepturile statului? Contractul final este sau nu avantajos pentru „partenerul public”?
  6. Ar trebui ca statul să investească? Și dacă da, cât?
  7. Ce se întâmplă dacă termenele de execuție sunt depășite? Dar dacă lucrarea este sub calitatea dorită?
  8. În câți ani trebuie investitorul să-și recupereze investiția și ce se întâmplă după aceea?
  9. Care sunt costurile reale pentru comunitate și cetățeni?
  10. Pot apărea situații „excepționale”? Vezi aici raționalizarea/scumpirea exagerată a apei sau mărirea cu mult a duratei unei călătorii cu trenul și sporirea numărului de accidente (din cauza modului diferit și chiar inconștient în care se face administrarea materialului rulant și a infrastructurii) ș.a.m.d. – cazurile sunt clasice și complet reale

Acum să încerc să explic de ce parteneriatul public-privat este o chestiune de perspectivă sau mai bine spus de alegere corectă/incorectă. Să luăm cazul clasic al autostrăzilor din România (căci dezbaterile pe seama acestui subiect m-au făcut să public analiza asta). Am 6 motive să cred că genul ăsta de parteneriat public-privat este oarecum inutil și o să fie prejudicios pentru cetățeni/stat – o alegere greșită:

No. 1: Statul nu ar trebui să participe la noi proiecte de acest tip în condițiile în care fondurile pentru construirea lor au fost alocate, dar executanții nu au respectat termenele. Soluția ar fi mai întâi recuperarea rapidă a creanțelor.

No. 2: Imposibilitatea statului de a participa in corpore la un asemenea proiect atrage după sine clauze din partea inițiatorului mai slabe și mult mai puternice din partea investitorului principal. Regulile jocului vor fi stabilite de cel din urmă

No. 3: Modul slab prin care statul negociat, administrat/manageriat și controlat proiecte care au implicat strict banii publici denotă o lipsă de competență și control care se va răsfrânge și asupra proiectului public-privat de construire a autostrăzilor (există mari șanse ca proiectul să treneze, să nu fie respectat, costurile să fie exagerate, construcția finală să fie sub standardele impuse ș.a.)

N0. 4: Absorbția fondurilor europene este la un minim istoric pentru Uniunea Europeană. Suntem codași inclusiv la absorbția fondurilor destinate infrastructurii. Soluția ar fi mai degrabă accelerarea primirii și utilizării acestui tip de finanțare nerambursabilă

No. 5: Costurile pe termen mediu și lung pentru utilizatorii finali sunt exagerat de mari. Și acest lucru în condițiile în care tronsoanele de autostrăzi construite în parteneriat vor fi concesionate pe minim 15-20 de ani (deși se stipulează concesionări pe termen și mai lung: 25-35 de ani), iar șoferii vor fi nevoiți să achite taxe de utilizare discreționare ce nu sunt încă reglementate cumva (cel puțin după cunoștințele mele. Costurile sunt duble fiindcă există și o taxă suplimentară ce vizează întocmai finanțarea construirii și întreținerii genului acesta de infrastructuri rutiere: rovineta/rovigneta. Putem spune triple, dacă adaugăm acciza pt. drumuri din carburanți

No. 6: Construirea unor tronsoane strategice (Comarnic-Brașov de exemplu) în regim de parteneriat public-privat nu este recomandată din motive lesne de înțeles. Mai ales în condițiile în care nu există rute ocolitoare și/sau alte drumuri suficient de dezvoltate pentru a oferi o soluție pentru traficul de la sudul la nordul României

Pentru a încheia am să dau ca exemplu trei state, membre ale Uniunii Europene, care și-au dezvoltat puternic infrastructura rutieră în ultimii ani și care au avut soluții interesante.

Franța – autostrăzile sunt construite și în regim de parteneriat, numai că tronsoanele strategice sunt construite din banii ministerului de resort. Deși sunt concesionate, taxele de acces (deși diferă) sunt reglementate și supervizate de către stat, iar companiile care le exploatează sunt parțial private, respectându-se specificații și reglementări stricte de construire și exploatare. Nu se plătește vignetă

Austria – autostrăzile sunt construite de către antreprenori privați, dar din fonduri publice. Se plătește o vignetă anuală obligatorie DOAR pentru acest tip de drum

Letonia – are cf. Inside Europe o rată de 93,4% din fondurile pentru infrastructură și servicii deja contractate și nici Polonia nu stă tocmai rău cu 80%

„A cersi sau a nu cersi?!?”

Aceasta este intrebarea!

Si probabil de raspunsul la ea atarna si solutia crizei economice adanci (precum o hazna) in care ne aflam! Acum ca orice om sanatos la cap tu cititorule ma vei intreba ce sunt intrebarile astea in stil hamletian… Trecand azi pe langa un cersetor am avut revelatia necesitatii acestei intrebari. Pai cum sa nu noi cersind ne-am scos de fiecare data ! Ne-am milogit sa intram in NATO, ne-am milogit sa intram in UE, ne-am milogit sa ne scape de Ceausescu, ne-am milogit sa ne imprumute Banca Mondiala si FMI-ul (ca sa ne indatoram pana peste cap), am  cersit privatizarea pe 1 dolar, am cersit si noi un loc in „lupta [sfanta] impotriva terorii”, ne-am milogit sa se faca baze militare la noi, sa vina OMV sa cumpere PETROM  s.a.m.d. Prin urmare logic ar fi sa „cersim” si  scaparea de criza, dar cui?!? Aceasta da problema!!!

Pe oriunde te duci, de orice dai, orice ai citi ori viziona, asta-i singurul cuvant pe care il auzi CRIZA. Joburi nus’, salarii nus’, pensii nus’, sporiri salariale ?!? poate doar in vise; si am ajuns sa cersim o munca, drepturile salariale, sa nu fim trimisi in somaj tehnic, sa nu se trezeasca Boc cu fata la perna, sa fi avut guvernantul X o partida de sex pe cinste cu o seara inainte, sa… sa… si sa… Si totusi, tot cersetorii prospera! Parca realitatea ar fi rupta din filmul lui Nae Caranfil: Filantropica, important e sa ai o „poveste!

Note to myself… (I)

Se fac aproape doua luni de cand sunt in Lyon, departe de prietenii – alaturi de care mi-am petrecut mare parte din viata, departe de familie, departe de Romania si de tot ce luam „for granted” intr-o tara pe care aveam impresia ca o cunosc si in compania unor oameni cu care destinul m-a facut sa impart aceeasi „bucata de pamant”. Acum se pune intrebarea piramidonul rosu si-a facut el oare efectul, intr-o perioada atat de scurta? Sunt eu pe cale sa vad „how deep the rabbit hole goes”?

Se pare ca incetul cu incetul da. Cand pleci departe, cand schimbi radical „peisajul” (intr-un oras indepartat, sau ca in cazul meu in alta tara) lucruri se schimba, oamenii se schimba, tabieturile tale se modifica ca urmare. Mai exact tot micro-cosmosul in care te invarti sufera o transformare uriasa – pastrand poate doar blocurile esentiale fara de care acesta nu s-ar mai putea recrea, in rest, imprumut…

Cat mai multe  elemente noi, cat mai diversificate – precum un burete gata sa absoarba totul din jurul sau spre a crea un spatiu securizant, o zona familiara. Acest lucru nu apare fara putina stradanie rationala, fara o opunere – uneori involuntara si vehementa – la schimbare, fara de acea temere pe care modificarile radicale ce apar in viata unui om o genereaza.

Tu ramai acelasi (sau cel putin asa iti doresti sa crezi) insa stimulii exteriori ce te conditioneaza, si care te formeaza, sunt mai mult ori mai putin diferiti.

Paralela: citeam intr-un ziar despre efectele negative pe care un oras precum Parisul (o capitala atat de cosmopolita) le are asupra turistilor sai japonezi: se pare ca tocmai acesti stimuli atat de diferiti fata de cei cu care turistii sunt obisnuiti, ori diferentele mari intre asteptarile acestora si ceea ce gasesc la fata locului (mai exact intre Parisul idilic prezentat in brosuri, si Parisul metropola cosmopolita, cu toate atributele atat pozitive cat si negative ale unei capitale) pot duce la dereglari psihologice notabile (dezorientare, depresie, dificultati de concentrare, apatie etc.) ce in cele mai grave situatii se termina cu spitalizare si tratament medicamentos.

Am luat acest exemplu caci mi s-a parut interesant cum poate o alta societate sa influenteze atat de intim viata unor indivizi, cum diferentele culturale ori de cutuma sociala pot incapacita niste oameni de altfel perfect sanatosi.

Insa trecand peste aceasta paralela me voila, intr-un asemenea proces, nevoit sa ma adaptez, sa ma obisnuiesc cu toate aceste lucruri diferite. Este foarte adevarat drumurile tot drumuri, autobuzele tot autobuze, tranvaiul ori metroul, toate asemenea (pana una alta tot „batrana Europa” imi este gazda provizorie) – insa nu in aceste lucruri fizice palpabile sta noul, diferitul, ci in oameni si locuri, in cultura si mod de a trai, in convingeri si mentalitati. Esenta conflictului cu eul interior, cu sinele, aici rezida. Tot in urma aceste lupte apare si samanta compromisului, nevoia caii de mijloc.

Primul lucru cu care am fost nevoit sa ma obisnuiesc a fost programul de lucru al institutiilor si nevoia asa numitului rendez-vous.

Ora pranzului (mai exact perioada 12-14) este sacra si inviolabila. Precum proprietatea privata, ce poate fi aparata cu pusca, asa si pauza de masa este respectata de toata lumea: in aceasta perioada, cu exceptia pub-urilor, restaurantelor ori cafenelelor, totul este inchis, de la micul magazin de la coltul strazii pana la institutiile publice.

Atat functionarii cat si cei ce lucreaza in domeniul privat, privesc incalcarea acestei pauze ca un sacrilegiu. Putini angajatori isi obliga angajatii sa munceasca in aceasta perioada. Pentru mine acest lucru a reprezentat primul hop, mi se pare incredibil cum nu poti sa iti cumperi o paine, ori o apa plata in acest interva insa a trebuit sa-mi modific ceasul interior spre a acomoda aceasta noua experienta (forul meu intim in continuare refuza sa conceapa asa ceva).

Al doilea lucru tipic frantuzesc este rendez-vous-ul. Toate lucrurile ce trebuie facute se fac cu o intalnire stabilita in prealabil, acest lucru poate nu pare ciudat in cazul unui service auto, ori in cazul unei intalniri cu medicul de familie (este de bun simt chiar), in schimb atunci cand doresti sa iti deschizi un cont in banca, ori vrei sa ceri o informatie, ori vrei sa depui o cerere si ti se spune ca este imperios necesar sa stabilesti o intalnire in prealabil este imposibil sa nu te simti amuzat pentru ca mai apoi sa te enervezi de fiecare data cand un lucru de o banalitate rara este trecut prin aceasta sita inutila. Imaginati-va o banca complet goala in care tu nu iti poti rezolva un lucru pentru care ai venit caci nu avea intalnire cu agentul bancii, interesanta situatie…

Ahh! ca era sa uit, nu mi-am putut imagina niciodata ca un Mall (simbol al consumerismului, si capitalismului) poate fi inchis duminica, este pare-se contrar oricarei legi ale economiei capitaliste insa de intampla. Vrei sa cumperi ceva atunci ai binecunoscuta zi de sambata – atunci cand toti cei doritori de shopping se inghesuie pana la refuz si iau cu asalt toate magazinele, fie ele in centre comerciale, fie pe stradute ticsite de brand-uri cunoscute. Iar duminica nimic totul inchis, pana si restaurantele, barurile ori bodegile.

Din punctul de vedere a unei persoane interesante de dinamica populatiei si a maselor acest lucru este fascinant, parca fiecare sambata este sambata discount-urilor la Harrolds. Am fost chiar avertizati inca de la inceput sa nu ne facem cumparaturile sambata, si cu atat mai putin sa ne prinda duminica in nevoie de vre-un produs. Am ignorat de cateva ori aceste recomandari in speranta gasirii vre-unui magazin non-stop, ei bine acest lucru nu se intampla, conceptul de non-stop pare sa lipseasca din bagajul informational. Magazinele care au statutul de non-stop de fapt deschid la 5-6 dimineata si cel tarziu la orele 24-1 sunt deja inchise, si nu sunt deschise duminica.

Trecand la lucruri mai serioase, intradevar dificultatea de adaptare priveste oamenii. Lyonezii sunt cunoscuti ca fiind (pe langa soferi slabi) foarte reci, si reticenti in comunicare si relationare cu alti indivizi. Am constatat inca de la momentul in care am ajuns aici ca lyonezii sunt oarecum diferiti fata de francezii pe care ii cunoscusem pana atunci. Aceasta raceala este recunoscuta nu numai de straini, ci chiar de restul francezilor.

Spre exemplu Raymond Barre fost prim ministru al Frantei dar si primar al Lyonului se simtea nevoit sa ii roage pe lyonezi cu ocazia organizarii summit-ului G8 in Lyon sa renunte la stilul lor rece si respingator si sa primeasca cu bunavointa aceasta onoare de a fi oras gazda G8. Ca urmare a acestui mod de a fi am gasit (si gasesc in continuare) spre exemplu aproape imposibil sa relationez cu colegii de facultate, sa comunic cu ei ori sa pun bazele vreunei relatie de amicitie – mai o bere, mai un vin, mai o iesire la cafea.

Cum era de asteptat mult mai usor te integrezi printre studentii straini, cu care poti chiar sa porti discutii mai lungi de 5 min si in mod cert nu primesti le au revoir a la brasiliene (adica interlocutorul tau, in mijlocul discutiei, iti intoarce spatele si pleaca).

Sangele latin pare sa se fi diluat, si atributele galilor ies mai mult la suprafata. Vercingetorix pare ca a castiga lupta cu Caesar pana la urma. Obisnuit cu cafenele ticsite, cu oameni dispusi sa petreaca day in, day out, cu cluburi deschise pana in zori, cu oameni grabiti, cu soferi agresivi, pe scurt cu stilul latin de a fi a romanilor in genere si a Bucurestenilor in particular, m-am trezit aici printre niste oameni mult prea linistiti, mult prea calmi uneori chiar prea molcomi.

Niciodata prea grabiti, niciodata prea nervosi, ori cu sangele fierband dintr-un motiv ori altul. Dupa orele 22:00 orasul este pustiu, parca picat intr-un somn greu, vecinul nu asculta muzica la maxim, nu da petrecere peste petrecere, nu vezi pub-uri ori restaurante deschise, nu auzi bassii unui club – doar din cand in cand masina salvarii, ori politia iti mai reaminteste ca orasul este totusi populat si nicidecum unul fantoma

Ar fi mult mai multe de spus insa pentru moment ma rezum la atat…