Sabina Elena sau cum mărul discordiei ajunge viral

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

De când a apărut povestea asta cu Sabina Elena și cu bentița tricoloră am făcut un „pas înapoi” și am tot citit, în tihnă, opinii contradictorii, păreri mai mult sau mai puțin avizate și, poate cel mai grav, atitudinile xenofobe, homofobe, ungarofobe și românofobe referitoare la gestul acestei puștoaice de liceu.

Eu tot nu înțeleg cine sunt smintiții și care sunt mișeii?!?

Unii se ascund în spatele lașității tipic umane spunând că este o falsă problemă, alții sunt atât de smintiți încât împroșcă cu noroi în stânga și în dreapta fără a avea măcar un argument rațional în spatele discursului lor populist și naționalist (fie că sunt ei unguri, fie că sunt români).

Toată chestiunea asta NU este o falsă problemă fiindcă, în ciuda multor păreri, există undeva un măr ar discordiei, atitudinea fetei ăsteia fiind un alt declic freudian al unor frustrări acumulate. Trebuie să fii de-a dreptul tâmpit să crezi că 15.000-20.000-30.000 de indivizi care aderă unei „cauze” sunt toți niște prostovani, așa cum trebuie să fii tâmpit să crezi că 100 de oligofreni care mânuiesc cu strășnicie un stindard (pe o vreme mizerabilă de altfel) reprezintă „punctul de vedere” al unui „bobor” întreg sau al unei întregi naționalități/etnii conlocuitoare. Să fim încă de la început clari, există întotdeauna indivizi extremiști și xenofobi, în orice societate ori comunitate oricât de mică. Eu personal am întâlnit atât cetățeni români ce susțineau sus și tare „stârpirea răului maghiar”, cât și etnici maghiari ce ar fi „ucis orice român ce le-ar fi stat în cale” (sau cel puțin așa spuneau – de la teorie la practică e distanță mare).

Am trecut prin sate în care nimeni nu vorbea limba română (motivele sunt extrem de importante, dar nu o să le aduc acum în discuție), am întâlnit o vânzătoare (în Tg. Mureș) care nu dorea să-mi spună în română valoarea cumpărăturilor (deși, când i-am plătit mai puțin decât făceau cumpărăturile, mi-a replicat sec și într-o română perfectă: „Plecați fără să-mi plătiți tot?”), am cunoscut un ghid în Budapesta, româncă de etnie maghiară, care ne explica, în română, cât de tâmpiți, inculți și necivilizați sunt românii. Pe de altă parte, am avut o bună prietenă – în copilărie, timp de vreo 10 ani – care-și petrecea vacanța vara în compania mea și care nu se rușina să spună că este româncă de etnie maghiară din Covasna și că-și iubește țara (România), cultura tării ei (noastre) și limbile pe care le vorbea (de la ea am învățat puțină maghiară). Am avut prieteni de familie, etnici unguri din Harghita stabiliți în Ploiești, care niciodată nu vorbeau maghiara de față cu noi fiindcă știau că nu o înțelegem (din respect așadar) și cu care sărbătoream ziua națională (a României). Am cunoscut într-un hotel de lângă Budapesta un cetățean maghiar ce nutrea un respect foarte mare față de cultura românească și care, la acea vreme (1998), judeca aspru atitudinile anti-sociale, xenofobe și extremiste ale unor etnici maghiari din România.

Însă, trebuie să fim foarte atenți cu atitudinile intolerante, dar și cu cele de toleranță laxă. Într-o societate cosmopolită, post-modernă, pluriculturală și globală, în care identitatea trebuie respectată, dar care nu trebuie să ajungă scopul unor politici de stat sau ale unor comunități etnice, orice expresie naționalistă survine pe fondul unor chestiuni latente, spinoase și cu iz istoric, dar care ar fi trebuit să fi fost deja date uitării/soluționate. Naționalismul explicit este o formă de repliere identitară ca urmare a unor factori externi/presiuni externe, dar și datorită unei proaste perceperi a raporturilor față de ceilalți, slabei educații, slăbiciunii „facultăților spiritului”, inadaptării, imposibilății integrării, alienării, dorinței de creare unei noi identități personale/individuale ori de grup, dorinței de separarea și delimitare față de un grup deja format de indivizi ș.a.m.d..

În constituția europeană se stipulează clar următoarele aspecte:

(1) The State foundation is laid on the unity of the Romanian people.
(2) Romania is the common and indivisible homeland of all its citizens, without any discrimination on account of race, nationality, ethnic origin, language, religion, sex, opinion, political adherence, property or social origin.

ȘI

(1) The State recognizes and guarantees the right of persons belonging to national minorities, to the preservation, development and expression of their ethnic, cultural, linguistic and religious identity.
(2) The protecting measures taken by the Romanian State for the preservation, development and expression of identity of the persons belonging to national minorities shall conform to the principles of equality and non-discrimination in relation to the other Romanian citizens.

Cât și

In Romania, the official language is Romanian.

Ar fi bine ca mulți dintre noi, din ambele tabere, să-și amintească aceste mici „detalii”. Fie că ne place ori nu suntem un stat independent, unitar și inalienabil, membru al Uniunii Europene și trebuie să respectăm (de bunăvoie sau cu forța) implicațiile acestei apartenențe – ergo Constituția. Toate aceste împunsături din partea așa numitei „secuimi” (practic, niște extremiști persuadați de o utopie inefabilă) sunt la fel de inutile și cretine ca și acceptarea de către stat a unui statut aparte pentru etnicii maghiari (un statut privilegiat față de cel al celorlalte etnii conlocuitoare) sau ca și „răspunsul marțial” a unor români la „gesturile incalificabile”. În plus această „luptă a orbilor” (lipsită de orice substrat rațional și coerent) nu poate fi decât nefastă pentru noi toți.  Nu servește nimănui să se lase a crede că toți maghiarii vor autonomia totală și urăsc profund românii, România și toate reprezentările identitare ori culturale legate de aceasta, cum nu servește nici a crede că toți românii sunt ungarofobi, mânați de o ură carnală și oarbă împotriva oricărei etnii (cu precădere romă și maghiară) și care sunt niște avizi ai discriminării și segregării. Toate aceste lucruri sunt niște manipulări la nivel macro ce adâncesc și mai mult fanta/ecartul dintre români și etnicii maghiari ori romi.

În opinia mea, trebuie ca statul să dea mult mai multă atenție (maximă chiar) reglementării și pedepsirii civile și penale a oricărei atitudini segregaționiste, discriminatorii și xenofobe, cât și a oricărei încercări de privare a libertății de exprimare a identității de orice tip (atât minoritară, cât și majoritară). Statul român trebuie să fie garantul constituției europene și a tuturor drepturilor și libertăților individuale, încercând pe cât posibil să se elibereze de orice atitudine părtinitoare ori complet laisser faire. La nivel practic, el trebuie să se implice activ în medierea socială, în apropierea dintre cetățeni (încă din primii ani de viață), în promovarea unei culturi a toleranței și egalității ș.a., asta dacă vrem ca o țară civilizată, cum se vrea a fi România, să nu ajungă un nou Kosovo, spre exemplu.

În ceea ce o privește pe Sabina:

„Este doar un copil…”

  • Scuza că este doar un copil nu i se poate aplica. Să nu uităm că tineri ca ea sunt, în anumite părți ale globului, membrii ai gherilelor, soldați, mercenari, teroriști sau atentatori.

„Părinții sunt de vină!”

Probabil și foarte posibil, dar trebuie văzut dacă nu există și alte motive pentru care ea a făcut acest gest. Teribilismul aferent vârstei poate fi o cauză, dar ar trebui anchetate și alte posibile circumstanțe (chiar la nivelul instituției de învățământ și a cadrelor didactice). O consiliere psiho-pedagogică și o implicare a organelor abilitate este dezirabilă. Un copil poate fi influențat și manipulat cu mare ușurință.

„Colegii unguri sunt de vină! A fost amenințată cu moartea”

Din nou posibil, probabil, dar nu cert. Nu se știe cine a fost primul care „a ridicat piatra”. Există posibilitatea să fi fost o reacție ostentativă, dar și un răspuns la niște situații anterioare, rămâne de analizat. Iar amenințarea cu moartea este o chestiune ce are implicații penale și trebuie analizată cu maximă responsabilitate.

„Are dreptul să poarte bentița cu tricolorul! E libertatea ei! De ce i l-au luat”

Tot atât cât are dreptul să vină machiată, cu unghiile făcute sau cu o fustă scurtă ori lungă florală, să poarte o cruce la gât ori kipa pe cap, un tricou cu Marlyn Manson ori o bluză cu „I Love N.Y.”. Limitele trebuie definite. În plus, limita libertății individuale într-o democrație este dată de limita libertăților celorlalți. Atâta timp cât libertatea mea nu încalcă libertățile celorlalți totul este perfect, odată ce acest lucru se întâmplă intervenția devine obligatorie.

Sunt tare curios dacă oamenii ar mai fi fost atât de solidari dacă ar fi venit și cu un tricou pe care să fie reprezentat un act sexual explicit, un corp omenesc disecat sau vreun mesaj satanic?!? Dar aceasta este doar o curiozitate personală…

Mă șochează virulența și viralitatea acțiunilor, reacțiunilor și opiniilor, intoleranța și rapiditatea cu care oamenii se aruncă în declarații pro sau contra. Moderația este totuși o virtute importantă, dar deseori ignorată sau neștiută. Pe toți „analiștii” și docții în ale drepturilor și libertăților, cât și pe cei ce se atașează cu ușurință unor cauze ori le resping cu obstinație îi invit să arunce un ochi peste situația portului burkăi în Franța (ce a făcut valuri în toate mediile și la toate nivelurile undeva la începutul anilor 2000). Poate așa vor fi mai atenți în declarații și luări de poziții.

Anunțuri

Responsabilitate, sustenabilitate, durabilitate

Trei cuvinte fără prea mare noimă pentru majoritatea oamenilor pe care-i întâlnesc. Mai nimeni nu dă nici doi bani pe ce înseamnă responsabilitate, sustenabilitate sau durabilitate. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, pe majoritatea oamenilor nu-i interesează dacă ele există ca și cuvinte în limba română, cu atât mai puțin în vreo altă limbă a la mode.

Acum se pune problema dacă pot fi ei blamați pentru asta? Cine ar putea să spună că ele sunt într-adevăr importante pentru societatea românească, în condițiile în care: încă mai există sate fără curent electric, când nu toți au descoperit banala periuță, când sistemul sanitar e la pământ, când există drumuri asfaltate pietruite de pe vremea lui Brătianu, când salariul minim pe economie nu reprezintă nici măcar „coșul zilnic garantat”, când există oameni care încă mai cred că Iliescu este Președintele României, când numărul oamenilor care nu știu să citească sau să scrie este în creștere, când încă mai există „orășeni” care-și aruncă gunoiul de la balconul blocului ca în Evul Mediu ș.a.m.d.?

Se pare că, pentru marea masă de oameni, realitatea este cu totul alta față de cea a „elitelor” societății. Este din ce în ce mai clar pentru mine că aceste concepte ar putea să „facă sens” (expresie deja încetățenită) într-un mediu destul de restrâns. Ele sunt în zilele noastre apanajul micii burghezii corporative, al unor tineri idealiști și visători sau poate al unor antreprenori mai „excentrici” ce vizează o elită financiară a societății. Chiar mai mult decât atât, este o lungă distanță de la a fi știute la a fi într-adevăr înțelese și interiorizate.

Cu o oarecare părere de rău trebuie să accept că sunt niște concepte de lux și elitiste, a căror aplicabilitate vizează deseori snobismul și infatuarea indivizilor – nicidecum simțul pragmatic sau al funcționalității ori eficiența, „bunul simț” sau raționalitatea lor. La noi dacă spui că ești responsabil, că ai o afacere sustenabilă sau că vizezi durabilitatea (de oricare fel) ești în trend, faci parte dintr-o categorie ce-și „permite”: bio, comerț echitabil, fusion foods, Insulele Canare. Eco vinde și aici nu e nicio îndoială, la fel vinde și „comportamentul durabil”, „credința în sustenabilitate”, „responsabilitatea față de societate, mediu și parteneri”, „angajamentul față de natură și…”. Majoritatea acestor maxime le găsești deseori în descrierea multor corporații multinaționale, dar și a unor „mici”, însă fistichii, afaceri autohtone.

Mi s-ar putea replica, cu o oarecare facilitate, că și în afara României target-ul este asemănător: „good P.R. is/means good business”, iar diferența la nivel înalt se face printr-o comunicare de genul astă – care vizează cele 3 elemente „prețuite de indivizi” (fie că sunt ei cumpărători, parteneri la afacere, societate ș.a.m.d.). Este doar parțial adevărat! În țări cu un standard de viață mai elevat nu sunt vizați doar cei 5-7-10 % din populație (cei mai avuți adică), ci și clasa de mijloc (mult mai extinsă decât în România). În al doilea rând, nu se rezuma totul la imagine și discurs de promovare P.R.-istică fără un fond de atașare și implicare reală în asemenea campanii (societatea ar remarca mai devreme sau mai târziu o asemenea abatere gravă, iar diversele organisme ar sesiza încălcarea țintelor auto-impuse).

Atât în România, cât și în afara ei astfel de campanii și atașamente corporative (de business în general) vând, numai că eu cred că diferă   presupozițiile/constrângerile de la care se pleacă și care duc la apariția unor asemenea angajamente. Mai diferă și „sinceritatea” unor asemenea acțiuni.

Cumpărătorii de bunuri și servicii „durabile” – în sens larg, ce implică atât sustenabilitatea (a resurselor de exemplu) și responsabilitatea (față de comunitate de exemplu) – reprezintă o altă chestiune interesantă. Ce, pentru francezi de exemplu, este o chestiune de normalitate și  bun simț comun, pentru români este o chestiune de trend, epatare, emfază și opulență (vezi exemplul, pe care îmi place să-l folosesc deseori, cu cetățeni care locuiesc într-un apartament ceaușist de 30.000 de euro, dar conduc o mașină de 100.000 de euro).

Unde mă aflu eu? În categoria tinerilor idealiști care cred încă în posibilitatea schimbării de perspectivă, de paradigmă socială. Eu încă mai cred în civilizația românilor, în bunul simț, în respectul față de natură ș.a.m.d.. Numai că aceste lucruri se ating cu greu și depind de multe lucruri. După cum îmi spunea un bun prieten: „O să mai curgă multă apă pe Dâmbovița până când…” și aici continui eu: o să-i pese cuiva că peluza din spatele blocului nu-i tunsă, că vecinul a aruncat gunoaiele de la etaj, că drumul nu-i feng-shui, că X companie a poluat un lac protejat ori a defrișat o pădure și exemplele ar putea continua.

Mâine am să revin asupra acestui subiect cu câteva clipuri interesante și amuzante în același timp.

Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

În ultima vreme societatea românească a dat uitării un concept important pentru buna functionare a oricărui sistem de tip capitalist (deşi nu avem certitudinea că el a fost corect „învăţat” sau stiut nici până atunci), mai exact: responsabilitatea socială.

Odată cu agravarea stării sociale, problema răspunderii a „renăscut” mai aprigă şi mai înverşunată ca niciodată (vorbesc aici de perioada post-decembristă), căutarea ţapului ispăşitor pentru această dereglare a bunei funcţionări „comunale” a devenit principala activitate a tuturor claselor sociale (cum am mai discutat într-un articol mai vechi), precum şi a Statului. „Vânătoarea de vrăjitoare”, scăpată de sub control, arde pe rugul său orice categorie socială: pensionari, bugetari, companii private, P.F.A.-uri, liberi profesionişti etc.

Şi totuşi: Cine este responsabil?

Dacă înţelegem responsabilitatea doar ca obligativitatea de a da socoteală pentru ceva (de a accepta şi suporta consecințele) atunci majoritatea va arăta cu degetul către  Stat sau către clasele „îmbuibate şi neproductive”, însă ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că: nu numai de la Stat trebuie să aşteptăm să fie responsabil (deşi acest lucru este obligatoriu atât din partea unui sistem democratic capitalist, respectiv unui guvern ce se doreşte competent). Mai exact, protecţia socială, pensiile, ajutoarele de maternitate/paternitate, salariile compensatorii ş.a.m.d.  sunt, ce-i drept, atribuţiuni ce cad în principal pe umerii Statului, dar nu este exclusiv atribuţiunea sa.

Pe lângă Stat, responsabilitatea socială este şi apanajul domeniului privat, mai exact a companiilor private. Fie I.M.M.-uri, fie multinaţionale de succes, ele trebuie „să fie responsabile pentru toate acţiunile pe care le întreprind atâta timp cât ele afectează într-o formă sau alta indivizii, comunităţile, sau mediul”. Însă, în buna tradiţie Americană, ele trebuie să fie responsabile faţă de societate într-un mod mult mai pragmatic. Responsabilitatea lor nu se rezumă la asigurarea unui drept salarial, la plata taxelor şi impozitelor, sau la plantarea a 100 de copaci de dragul imaginii publice, ci depăşeşte acest nivel – sau, cel puţin, ar trebui să o facă.

Responsabilitatea socială include şi un nivel „first hand” de interacţiune între indivizi (angajaţi sau nu) şi companie. Companiile sunt datoare să aducă un beneficiu comunităţilor în cât mai multe feluri, pentru a-şi putea justifica prezenţa pe piaţă şi a se putea impune ca un „jucător” demn de încredere. Datoria lor se poate exprima ca de exemplu, printre altele, prin:

  • îmbunătăţirea nivelului de trai al angajaţilor (prin: ajutoare, fonduri speciale de premiere, facilitarea achiziţiilor private, construirea de locuinţe, crearea de fonduri de pensii private garantate, promovarea şi protejarea investiţiilor în cadrul companiei, precum  şi a altor tipuri de  protecţie socială)
  •  generarea de condiţii propice pentru dezvoltarea comunităţii (infrastructură, comerţ, mediu, politici pro-active la nivel administraţiilor locale sau naţionale, lobby la nivel naţional sau internaţional)
  •  crearea sau finanţarea: de şcoli, licee, universităţi şi centre de formare, precum şi altor proiecte culturale, sau instituţii de artă şi cultură (atât pentru angajaţi şi familiile lor, cât şi pentru intreaga comunitate)
  •  investirea de fonduri şi resurse umane şi materiale în clinici şi spitale (publice sau private), centre de recuperare, baze de agrement şi baze sportive etc.
  •  crearea de fonduri de ajutorare a persoanelor sau grupurilor nevoiaşe, de cantine sociale, ori de case de copii şi bătrâni (având la bază principiul filantropiei)
  • finanţarea O.N.G-urilor ce-şi propun ajutarea dezvoltării societăţii, protejarea mediului, sau „reprezentarea” şi medierea problemelor sociale şi economice ale cetăţenilor
  • ş.a.m.d.

Prin urmare, nivelul privat nu trebuie să jubileze, sau să acuze, în cadrul situaţiei actuale, de vreme ce „firmele” au pierdut complet din vedere rolul lor în cadrul societăţii româneşti. Erijarea acestora în „calul de povară” al economiei româneşti este una complet ilicită, atâta timp cât ele plasează răspunderea socială şi responsabilitatea doar Statului şi Guvernului. Dobândirea/generarea profitului nu poate fi un scop în sine. În plus, lipsa reinvestirii unei părţi din profit în scopurile mai sus enunţate încalcă flagrant regulile de bază ale economiei moderne.

Pe de altă parte, nici cetăţenii nu sunt complet îndreptăţiţi să blameze doar puterile Statului de lipsă de competenţă şi răspundere, atâta timp cât opinia publică a omis să pună vreo presiune asupra companiilor private să acţioneze responsabil şi în folosul comunităţilor. Lipsa de interes, neimplicare şi nepăsarea, sunt şi ele nişte vini ce trebuiesc asumate şi plătite.

„A cersi sau a nu cersi?!?”

Aceasta este intrebarea!

Si probabil de raspunsul la ea atarna si solutia crizei economice adanci (precum o hazna) in care ne aflam! Acum ca orice om sanatos la cap tu cititorule ma vei intreba ce sunt intrebarile astea in stil hamletian… Trecand azi pe langa un cersetor am avut revelatia necesitatii acestei intrebari. Pai cum sa nu noi cersind ne-am scos de fiecare data ! Ne-am milogit sa intram in NATO, ne-am milogit sa intram in UE, ne-am milogit sa ne scape de Ceausescu, ne-am milogit sa ne imprumute Banca Mondiala si FMI-ul (ca sa ne indatoram pana peste cap), am  cersit privatizarea pe 1 dolar, am cersit si noi un loc in „lupta [sfanta] impotriva terorii”, ne-am milogit sa se faca baze militare la noi, sa vina OMV sa cumpere PETROM  s.a.m.d. Prin urmare logic ar fi sa „cersim” si  scaparea de criza, dar cui?!? Aceasta da problema!!!

Pe oriunde te duci, de orice dai, orice ai citi ori viziona, asta-i singurul cuvant pe care il auzi CRIZA. Joburi nus’, salarii nus’, pensii nus’, sporiri salariale ?!? poate doar in vise; si am ajuns sa cersim o munca, drepturile salariale, sa nu fim trimisi in somaj tehnic, sa nu se trezeasca Boc cu fata la perna, sa fi avut guvernantul X o partida de sex pe cinste cu o seara inainte, sa… sa… si sa… Si totusi, tot cersetorii prospera! Parca realitatea ar fi rupta din filmul lui Nae Caranfil: Filantropica, important e sa ai o „poveste!