Parteneriatul public-privat, o chestiune de perspectivă…

Am să schimb puțin registrul și o să încerc, în această postare, o scurtă analiză a unei metode foarte eficiente de dezvoltare a unui domeniu de activitate, dar și a unei comunități sau societăți în genere: parteneriatul public-privat sau PPP – cum este cunoscut în limbajul economic.

M-am hotărât să vorbesc despre acest tip de parteneriat economic fiindcă, de câteva zile, sunt asaltat de o grămadă de informații contradictorii referitoare la acest subiect. Și, ca să nu mai spun, de un număr  la fel de mare de știri exerciții jurnalistice făcute cu public legate de parteneriatele public-private pe care statul român le propune în vederea rezolvării uneia dintre cele mai spinoase probleme: infrastructura din România.

Ce este PPP-ul?

Parteneriatul public privat = „describes a government service or private business venture which is funded and operated through a partnership of government and one or more private sector companies” – Wiki source.

Când apare?

La o primă vedere în anii 1970-1980 într-o Mare Britanie falimentară, însă, paradoxal, este cu mult mai vechi decât atât. Nu o să merg până în perioada Romei Antice, dar vă pot spune că așa numitele joint-stock companies de secol XVII-XVIII ale Imperiului Britanic funcționau sub forma unui parteneriat de acest tip. Companiile, cu răspundere limitată, investeau sume considerabile de bani, alături de coroana britanică, în vederea cuceririi, organizării, dezvoltării și exploatării resurselor noilor teritorii coloniale. Activitatea lor fiind constrânsă de un tip de „contract” numit cartă, ce stipula libertățile/favorurile și îndatoririle/obligațiile pe care cele două părți le aveau una față de cealaltă.

Și acum?

În principiu, lucrurile funcționează cam la fel – mai exact: avem nevoie de un pod peste Atlantic? Perfect! Facem o licitație, dar mai întâi ne hotărâm dacă noi, Stat, investim vreo lețcaie și cam ce așteptări avem de la gigeii care vor veni să ne convingă să le dăm lucrarea (asta se cheamă că întocmim un pachet de sarcini). Licitația trebuie să fie publică și transparentă, iar oferta cea mai bună trebuie să primească proiectul! Câștigătorii se apucă de lucrare, pe banii lor, o termină și în scurt timp ne bucurăm de podul peste Atlantic (la un cost minim pentru noi, pentru cât mai mulți ani de exploatare în folosul comunității și un număr rezonabil de ani de apartenență  pentru investitor/exectutant/trust).

Pare simplu, nu-i așa? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa… Deși, mai toate statele au apelat la genul acesta de interacțiune cu mediul privat (chiar și acelea mai puțin democratice și libere, cum ar fi China, Indonezia etc.), există câteva chestiuni ce pot face din parteneriatul public-privat un coșmar – atât pentru stat, cât și pentru cetățenii care ar trebui să se bucure de rezultatul colaborării fructuoase. Mai exact, trebuie puse câteva întrebări „ajutătoare”:

  1. Este prețul criteriul ultim de eligibilitate? nu prețul reprezintă elementul cheie într-o negociere de acest tip – ieftin și bun există doar în teorie. Cel mai ieftin proiect nu înseamnă că este cel mai bun și cel mai eficient pe termen mediu și lung, nu înseamnă nici că este în avantajul Statului ori al cetățenilor
  2. Este pachetul de sarcini corect făcut? Sau ne trezim că soluția cerută nu este fezabilă nici pe hârtie? Altfel spus, statul a știut ce să ceară?
  3. A fost realmente transparentă licitația? Ori au existat  conflicte de interese și interese externe (private) amestecate în procesul decizional?!?
  4. Este cazul să fie făcut un parteneriat public-privat? Nu cumva este un domeniu/proiect strategic și nu ar trebui să-l atribuim unor terți? Pentru că dacă investitorul majoritar este compania sau grupul de companii (trust) private atunci înseamnă că se privatizează acel proiect/domeniu.
  5. Care sunt drepturile statului? Contractul final este sau nu avantajos pentru „partenerul public”?
  6. Ar trebui ca statul să investească? Și dacă da, cât?
  7. Ce se întâmplă dacă termenele de execuție sunt depășite? Dar dacă lucrarea este sub calitatea dorită?
  8. În câți ani trebuie investitorul să-și recupereze investiția și ce se întâmplă după aceea?
  9. Care sunt costurile reale pentru comunitate și cetățeni?
  10. Pot apărea situații „excepționale”? Vezi aici raționalizarea/scumpirea exagerată a apei sau mărirea cu mult a duratei unei călătorii cu trenul și sporirea numărului de accidente (din cauza modului diferit și chiar inconștient în care se face administrarea materialului rulant și a infrastructurii) ș.a.m.d. – cazurile sunt clasice și complet reale

Acum să încerc să explic de ce parteneriatul public-privat este o chestiune de perspectivă sau mai bine spus de alegere corectă/incorectă. Să luăm cazul clasic al autostrăzilor din România (căci dezbaterile pe seama acestui subiect m-au făcut să public analiza asta). Am 6 motive să cred că genul ăsta de parteneriat public-privat este oarecum inutil și o să fie prejudicios pentru cetățeni/stat – o alegere greșită:

No. 1: Statul nu ar trebui să participe la noi proiecte de acest tip în condițiile în care fondurile pentru construirea lor au fost alocate, dar executanții nu au respectat termenele. Soluția ar fi mai întâi recuperarea rapidă a creanțelor.

No. 2: Imposibilitatea statului de a participa in corpore la un asemenea proiect atrage după sine clauze din partea inițiatorului mai slabe și mult mai puternice din partea investitorului principal. Regulile jocului vor fi stabilite de cel din urmă

No. 3: Modul slab prin care statul negociat, administrat/manageriat și controlat proiecte care au implicat strict banii publici denotă o lipsă de competență și control care se va răsfrânge și asupra proiectului public-privat de construire a autostrăzilor (există mari șanse ca proiectul să treneze, să nu fie respectat, costurile să fie exagerate, construcția finală să fie sub standardele impuse ș.a.)

N0. 4: Absorbția fondurilor europene este la un minim istoric pentru Uniunea Europeană. Suntem codași inclusiv la absorbția fondurilor destinate infrastructurii. Soluția ar fi mai degrabă accelerarea primirii și utilizării acestui tip de finanțare nerambursabilă

No. 5: Costurile pe termen mediu și lung pentru utilizatorii finali sunt exagerat de mari. Și acest lucru în condițiile în care tronsoanele de autostrăzi construite în parteneriat vor fi concesionate pe minim 15-20 de ani (deși se stipulează concesionări pe termen și mai lung: 25-35 de ani), iar șoferii vor fi nevoiți să achite taxe de utilizare discreționare ce nu sunt încă reglementate cumva (cel puțin după cunoștințele mele. Costurile sunt duble fiindcă există și o taxă suplimentară ce vizează întocmai finanțarea construirii și întreținerii genului acesta de infrastructuri rutiere: rovineta/rovigneta. Putem spune triple, dacă adaugăm acciza pt. drumuri din carburanți

No. 6: Construirea unor tronsoane strategice (Comarnic-Brașov de exemplu) în regim de parteneriat public-privat nu este recomandată din motive lesne de înțeles. Mai ales în condițiile în care nu există rute ocolitoare și/sau alte drumuri suficient de dezvoltate pentru a oferi o soluție pentru traficul de la sudul la nordul României

Pentru a încheia am să dau ca exemplu trei state, membre ale Uniunii Europene, care și-au dezvoltat puternic infrastructura rutieră în ultimii ani și care au avut soluții interesante.

Franța – autostrăzile sunt construite și în regim de parteneriat, numai că tronsoanele strategice sunt construite din banii ministerului de resort. Deși sunt concesionate, taxele de acces (deși diferă) sunt reglementate și supervizate de către stat, iar companiile care le exploatează sunt parțial private, respectându-se specificații și reglementări stricte de construire și exploatare. Nu se plătește vignetă

Austria – autostrăzile sunt construite de către antreprenori privați, dar din fonduri publice. Se plătește o vignetă anuală obligatorie DOAR pentru acest tip de drum

Letonia – are cf. Inside Europe o rată de 93,4% din fondurile pentru infrastructură și servicii deja contractate și nici Polonia nu stă tocmai rău cu 80%

Anunțuri

Responsabilitatea socială: între companiile private şi Stat

În ultima vreme societatea românească a dat uitării un concept important pentru buna functionare a oricărui sistem de tip capitalist (deşi nu avem certitudinea că el a fost corect „învăţat” sau stiut nici până atunci), mai exact: responsabilitatea socială.

Odată cu agravarea stării sociale, problema răspunderii a „renăscut” mai aprigă şi mai înverşunată ca niciodată (vorbesc aici de perioada post-decembristă), căutarea ţapului ispăşitor pentru această dereglare a bunei funcţionări „comunale” a devenit principala activitate a tuturor claselor sociale (cum am mai discutat într-un articol mai vechi), precum şi a Statului. „Vânătoarea de vrăjitoare”, scăpată de sub control, arde pe rugul său orice categorie socială: pensionari, bugetari, companii private, P.F.A.-uri, liberi profesionişti etc.

Şi totuşi: Cine este responsabil?

Dacă înţelegem responsabilitatea doar ca obligativitatea de a da socoteală pentru ceva (de a accepta şi suporta consecințele) atunci majoritatea va arăta cu degetul către  Stat sau către clasele „îmbuibate şi neproductive”, însă ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că: nu numai de la Stat trebuie să aşteptăm să fie responsabil (deşi acest lucru este obligatoriu atât din partea unui sistem democratic capitalist, respectiv unui guvern ce se doreşte competent). Mai exact, protecţia socială, pensiile, ajutoarele de maternitate/paternitate, salariile compensatorii ş.a.m.d.  sunt, ce-i drept, atribuţiuni ce cad în principal pe umerii Statului, dar nu este exclusiv atribuţiunea sa.

Pe lângă Stat, responsabilitatea socială este şi apanajul domeniului privat, mai exact a companiilor private. Fie I.M.M.-uri, fie multinaţionale de succes, ele trebuie „să fie responsabile pentru toate acţiunile pe care le întreprind atâta timp cât ele afectează într-o formă sau alta indivizii, comunităţile, sau mediul”. Însă, în buna tradiţie Americană, ele trebuie să fie responsabile faţă de societate într-un mod mult mai pragmatic. Responsabilitatea lor nu se rezumă la asigurarea unui drept salarial, la plata taxelor şi impozitelor, sau la plantarea a 100 de copaci de dragul imaginii publice, ci depăşeşte acest nivel – sau, cel puţin, ar trebui să o facă.

Responsabilitatea socială include şi un nivel „first hand” de interacţiune între indivizi (angajaţi sau nu) şi companie. Companiile sunt datoare să aducă un beneficiu comunităţilor în cât mai multe feluri, pentru a-şi putea justifica prezenţa pe piaţă şi a se putea impune ca un „jucător” demn de încredere. Datoria lor se poate exprima ca de exemplu, printre altele, prin:

  • îmbunătăţirea nivelului de trai al angajaţilor (prin: ajutoare, fonduri speciale de premiere, facilitarea achiziţiilor private, construirea de locuinţe, crearea de fonduri de pensii private garantate, promovarea şi protejarea investiţiilor în cadrul companiei, precum  şi a altor tipuri de  protecţie socială)
  •  generarea de condiţii propice pentru dezvoltarea comunităţii (infrastructură, comerţ, mediu, politici pro-active la nivel administraţiilor locale sau naţionale, lobby la nivel naţional sau internaţional)
  •  crearea sau finanţarea: de şcoli, licee, universităţi şi centre de formare, precum şi altor proiecte culturale, sau instituţii de artă şi cultură (atât pentru angajaţi şi familiile lor, cât şi pentru intreaga comunitate)
  •  investirea de fonduri şi resurse umane şi materiale în clinici şi spitale (publice sau private), centre de recuperare, baze de agrement şi baze sportive etc.
  •  crearea de fonduri de ajutorare a persoanelor sau grupurilor nevoiaşe, de cantine sociale, ori de case de copii şi bătrâni (având la bază principiul filantropiei)
  • finanţarea O.N.G-urilor ce-şi propun ajutarea dezvoltării societăţii, protejarea mediului, sau „reprezentarea” şi medierea problemelor sociale şi economice ale cetăţenilor
  • ş.a.m.d.

Prin urmare, nivelul privat nu trebuie să jubileze, sau să acuze, în cadrul situaţiei actuale, de vreme ce „firmele” au pierdut complet din vedere rolul lor în cadrul societăţii româneşti. Erijarea acestora în „calul de povară” al economiei româneşti este una complet ilicită, atâta timp cât ele plasează răspunderea socială şi responsabilitatea doar Statului şi Guvernului. Dobândirea/generarea profitului nu poate fi un scop în sine. În plus, lipsa reinvestirii unei părţi din profit în scopurile mai sus enunţate încalcă flagrant regulile de bază ale economiei moderne.

Pe de altă parte, nici cetăţenii nu sunt complet îndreptăţiţi să blameze doar puterile Statului de lipsă de competenţă şi răspundere, atâta timp cât opinia publică a omis să pună vreo presiune asupra companiilor private să acţioneze responsabil şi în folosul comunităţilor. Lipsa de interes, neimplicare şi nepăsarea, sunt şi ele nişte vini ce trebuiesc asumate şi plătite.

Tânăr în România

Sau mai bine spus: Ce înseamnă să fii tânăr absolvent în România, în căutarea disperată a unui loc de muncă?

Conform unui comunicat de presă al A.N.O.F.M (link aici) între 26 februarie şi 4 martie 2010, dintr-un total de 8.639 de locuri de muncă doar 715 au fost destinate absolvenţilor de studii superioare; aceasta în condiţiile în care numai în anul 2008, spre exemplu, au absolvit 58.000 de studenţi Academia de Studii Economice din Bucureşti  (cf. Capital).

O expresie spunea „ai carte ai parte”… Şi totuşi:

În cazul nostru se pare că aceeia ce au „carte” sunt într-o continuă creştere (nu trebuie să uităm că ţara noastră este fruntaşă la numărul de studenţi la 1000 de locuitori şi că avem cele mai „puternice” universităţi particulare, cel puţin din Europa), însă, realmente, o diplomă de licenţă, de master, ba chiar de doctorat nu te face mai „căutat” pe piaţa locurilor de muncă. Ele rămân nişte hârtii frumos imprimate, tocmai bune de înrămat, dar care îşi găsesc cu greu o utilitate practică în această piaţă supra-aglomerată şi supra-calificată, o piaţă în cădere liberă (sufocată de altfel de numărul mare de disponibilizări). În ultimă instanţă cea mai importantă influenţă în găsirea unui loc de muncă îi revine unui element complet iraţional şi imposibil de prevăzut: norocul pur, simplu, „chior”.

Doar 1 din 13 absolvenţi reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă la sfârşitul anilor de studii universitare şi chiar dacă ar face-o, salariul minim pe economie pentru el ar fi de 1200 RON brut ce înseamnă ceva mai mult de 800 RON net – sau 200 de Euro. Poate este şi mai norocos, reuşind încă de la început să dobândească la sfârşitul unei luni de muncă un salariu mediu pe economie – fabuloasa sumă de 1426 RON (măcar aceştia ar fi banii ce-i va lua „în mână”) echivalentul a 350 de Euro.

Acum să luăm un caz imaginar:

John este absolvent, termină o facultate, să zicem Litere şi reuşeşte să se angajeze. Nu vom lua în calcul investiţia reală (în bani ori în alte „elemente” cuantificabile în bani) făcută atât de Stat cât şi de el şi familia lui pe parcursul celor 3 ani de facultate. Prin urmare, putem spune că el intră în câmpul muncii cu datorii 0. Acum John are deja cel puţin 21 de ani, locuieşte în Bucureşti şi presupunem că job-ul este unul stabil (cel puţin 3-5 ani în aceeaşi companie fără întreruperi, demisie, ori şomaj). Putem să acceptăm în experimentul nostru o creştere salarială anuală dar ea nu reprezintă o certitudine, prin urmare nu o vom lua în calcul. Care va fi salariul său? 600 de Euro ca medie a celor 5 ani.

Acum, de câte zile, săptămâni, luni de salariu are nevoie pentru a-şi putea permite:

1.  o cină romantică în doi la un restaurant fistichiu – între 2 şi 4 zile

2.  chiria unui apartament decent cu 2 camere în capitală – între 2 şi 3 săptămâni

3.  o excursie de 10 zile la Sinaia, la un hotel de 3* – între 1 şi 2 luni

4. o maşină de 10.000 de Euro – aproape 17 luni (în timp ce unui francez, plătit cu salariul minim pe economie, i-ar trebui doar 8)

5.  propria garsonieră de 40.000 de Euro5 ani şi jumătate

Prin urmare John va trebui să-şi dea tot salariul pe 86 de luni ( 7 ani şi două luni) ca să conducă un Logan cu airbag-uri (deşi benzină nu i-a putut pune), să cineze o singură dată la restaurant, să se odihnească 10 zile după cei 7 ani de muncă şi să revină de la muncă după ziua normală de 10 h într-o garsonieră complet nemobilată. Câţi ani va avea „subiectul” nostru?!? Aproape 29!

Acum, situaţia pare acceptabilă la o primă vedere, pe de altă parte această construcţie imaginară este pur teoretică. În realitate o mare parte din cei ce sunt în câmpul muncii (mai ales tinerii) nu se bucură de stabilitatea lui John, nu reuşesc să ajungă la acel salariu mediu, obligaţi fiind să se descurce cu un salariu puţin mai mare decât cel minim pe economie, având şi alte cheltuieli „neprevăzute” în cazul lui John. În acestă situaţie nu trebuie decât să dublăm numărul de ani în care „el” (amploiatul) îşi va putea permite „luxurile” mai sus enunţate.

Este suficient de clar faptul că a fi tânăr în România nu este tocmai o „sarcină uşoară”, cum este poate suficient de clar de ce mulţi dintre tinerii români îşi doresc să emigreze. Această tendinţă s-a transformat în ultimii ani de la un fenomen restrâns la o problemă spinoasă pentru societatea românească – aflată într-un proces de îmbătrânire continuă. Puţine sunt încercările concrete de remediere a acestei situaţii agravante, deşi nu ducem lipsă de dezbateri publice, talk-show-uri s.a.m.d. Problematizarea unui „subiect” spinos nu ţine loc de soluţie.

 

Pisica moartă sau cum se aruncă vina…

Vânătoarea de bugetari

 

De câteva zile asist ca un bugetar cuminte la spectacolul decrepit ce a cuprins societatea civilă românească. Mărul discordiei este de aceasta dată banul public, sau mai exact bugetul pe anul astă, cu ale sale anexe: legea pensiilor şi legea unică de salarizare (bugetară that is).

Este evident pentru mine, ca simplu cetăţean, faptul că România – ca stat – nu mai are bani nici să se ducă la budă şi nici nu pot spune că mă uimeste această incapacitate de plată in care a intrat statul (oricum la cât s-a cheltuit fără cap în ultimii ani nu era decât o chestiune de timp). Ce este de-a dreptul patetic, ba chiar denotă o atitudine patologică, este modul în care este plimbată „pisica moartă” de la o poartă la alta. Mai exact modul în care se aruncă vina pentru eşecul financiar şi administrativ.

Primii care au intrat în colimatorul opiniei publice, dar mai ales a guvernului Boc au fost bugetarii. De la alegeri încoace ei au fost ciuca bătăii, lor li s-au imputat toate greşelile guvernărilor precedente, lipsa unei soluţii reale „pentru criză” şi pierderile de bani şi imagine ai actualilor guvernanţi. Pe scurt România o duce rău numai din cauza numărul mare de bugetari.

Obiectiv  vorbind sistemul birocratic românesc are lacune grave, există multe ramuri bugetare ce „suferă” de un exces de forţă de muncă (în timp ce altele sunt in deficit), însă 200.000 de disponibilizări îmi pare a fi o soluţie mai degrabă populistă decât una întradevăr eficientă.

Bugetarii văzându-se „strânşi cu uşa” au considerat de cuviinţă să azvârle pisica mai departe către pensionari – pe principiul: să moară şi capra vecinului – şi asta după ce i-au umplut pe tehnocraţi de cuvinte de ocară. Prea mulţi pensionari şi prea multe „pensii speciale” pe cocoaşa unui număr mic – şi în continuare în descreştere – de contribuabili. Zânzania s-a iscat repede, făcând ca pensionarii să arunce vina retur asupra guvernului şi a statului (dar, cum era de aşteptat, şi asupra bugetarilor).

În acest mod simplu „triunghiul conjugal” s-a închis. Toată lumea a ajuns să dea vina pe toată lumea; nimeni nu este vinovat pentru situaţia actuală, dar în acelaşi timp cu toţii sunt. Totuşi, cum era de aşteptat, nici cele două măsuri legiferate mai sus enunţate nu sunt tocmai scutite de subiectivism – unii mai egali decât alţii şi un „caşcaval” împărţit arbitrar. Aceste lucruri nu au făcut decât să mărească neliniştea claselor sociale vizate, agravând această stare de nesiguranţă.

Chiar şi aşa problema fundamentală persistă. Nimeni nu doreşte să-şi asume răspunderea, ba mai mult fiecare membru al acestei „familii degenerate” actionează ca un individ egoist ce, încercând să se disculpe, caută orice metodă să-l inculpe pe celălalt. Iar, pentru ca tabloul să fie complet, a patra putere în stat – presa – joacă rolul amantului încornorat ce-şi bagă nasul cu obstinaţie – sub umbrela obiectivismului şi „obligativităţii” exercitării rolului de mediator.

Din acest amestec nereuşit de interese, orgolii, frustrări şi „mutări” iraţionale menite să „protejeze interesele” fiecărei părţi, cu toţii iesim perdanţi. Este a fail-fail situation! Această mentalitate a caprei vecinului, a disculpării perpetue şi a aruncării „pisicii moarte” este clar una găunoasă pentru întreaga comunitate. Ea se reflectă în mai toate raporturile şi interacţiunile inter-personale cât şi în cele dintre cetăţeni şi stat (privit în ansamblu). Principul guvernant ce se concretizează într-o maximă de forma: „nu este problema mea, să o rezolve X, nu scrie nicăieri ca trebuie să fac Y – ne face să aşteptăm să ne vină toate „mură-n gură”, să ne cadă din cer fie sub formă de mană fie sub forma unui drob de sare.

Tare îmi e că am devenit un popor frustrat, laş şi miserupist. Pierduţi în problemele zilnice am devenit închistaţi şi complet dezinteresaţi de ce se întâmplă în jurul nostru (atâta timp cât acel lucru nu ne afectează pe termen scurt). Suntem experţi în pasat vina şi judecat „obiectiv” dar dintr-o poziţie pur subiectivă. Ar putea să plouă cu meteoriţi, atâta timp cât nu te loveşte pe tine dar îi loveşte pe ceilalţi totul e O.K. pentru că denotă că eşti mai deştept iar toţi ceilalţi sunt niste proşti.

Off topic:

Stau să mă intreb:

Nu s-au săturat oamenii de toate aceste dezbateri triviale şi sterile?!? De „desfăcutul firului în 4”?

De fiecare dată mass-media face ca totul să pare spectaculos, ieşit din comun, neaşteptat şi imposibil de „prezis”! Toate acele feţe plictisite apar la televizor şi „spun lucrurilor pe nume”, devoilând – live sau în scris – „adevărul” ascuns nouă plebeilor s.a.m.d. Mie unul, mi s-a acrit de asemenea trend-uri jurnalistice, mai ales când sunt învăluite în această mantie a senzaţionalului. Lucrurile se desfăşoară perfect normal şi aşa cum au tot făcut-o de pe vremea lui Ţepeş până în zilele noastre!