Tânăr în România

Sau mai bine spus: Ce înseamnă să fii tânăr absolvent în România, în căutarea disperată a unui loc de muncă?

Conform unui comunicat de presă al A.N.O.F.M (link aici) între 26 februarie şi 4 martie 2010, dintr-un total de 8.639 de locuri de muncă doar 715 au fost destinate absolvenţilor de studii superioare; aceasta în condiţiile în care numai în anul 2008, spre exemplu, au absolvit 58.000 de studenţi Academia de Studii Economice din Bucureşti  (cf. Capital).

O expresie spunea „ai carte ai parte”… Şi totuşi:

În cazul nostru se pare că aceeia ce au „carte” sunt într-o continuă creştere (nu trebuie să uităm că ţara noastră este fruntaşă la numărul de studenţi la 1000 de locuitori şi că avem cele mai „puternice” universităţi particulare, cel puţin din Europa), însă, realmente, o diplomă de licenţă, de master, ba chiar de doctorat nu te face mai „căutat” pe piaţa locurilor de muncă. Ele rămân nişte hârtii frumos imprimate, tocmai bune de înrămat, dar care îşi găsesc cu greu o utilitate practică în această piaţă supra-aglomerată şi supra-calificată, o piaţă în cădere liberă (sufocată de altfel de numărul mare de disponibilizări). În ultimă instanţă cea mai importantă influenţă în găsirea unui loc de muncă îi revine unui element complet iraţional şi imposibil de prevăzut: norocul pur, simplu, „chior”.

Doar 1 din 13 absolvenţi reuşeşte să-şi găsească un loc de muncă la sfârşitul anilor de studii universitare şi chiar dacă ar face-o, salariul minim pe economie pentru el ar fi de 1200 RON brut ce înseamnă ceva mai mult de 800 RON net – sau 200 de Euro. Poate este şi mai norocos, reuşind încă de la început să dobândească la sfârşitul unei luni de muncă un salariu mediu pe economie – fabuloasa sumă de 1426 RON (măcar aceştia ar fi banii ce-i va lua „în mână”) echivalentul a 350 de Euro.

Acum să luăm un caz imaginar:

John este absolvent, termină o facultate, să zicem Litere şi reuşeşte să se angajeze. Nu vom lua în calcul investiţia reală (în bani ori în alte „elemente” cuantificabile în bani) făcută atât de Stat cât şi de el şi familia lui pe parcursul celor 3 ani de facultate. Prin urmare, putem spune că el intră în câmpul muncii cu datorii 0. Acum John are deja cel puţin 21 de ani, locuieşte în Bucureşti şi presupunem că job-ul este unul stabil (cel puţin 3-5 ani în aceeaşi companie fără întreruperi, demisie, ori şomaj). Putem să acceptăm în experimentul nostru o creştere salarială anuală dar ea nu reprezintă o certitudine, prin urmare nu o vom lua în calcul. Care va fi salariul său? 600 de Euro ca medie a celor 5 ani.

Acum, de câte zile, săptămâni, luni de salariu are nevoie pentru a-şi putea permite:

1.  o cină romantică în doi la un restaurant fistichiu – între 2 şi 4 zile

2.  chiria unui apartament decent cu 2 camere în capitală – între 2 şi 3 săptămâni

3.  o excursie de 10 zile la Sinaia, la un hotel de 3* – între 1 şi 2 luni

4. o maşină de 10.000 de Euro – aproape 17 luni (în timp ce unui francez, plătit cu salariul minim pe economie, i-ar trebui doar 8)

5.  propria garsonieră de 40.000 de Euro5 ani şi jumătate

Prin urmare John va trebui să-şi dea tot salariul pe 86 de luni ( 7 ani şi două luni) ca să conducă un Logan cu airbag-uri (deşi benzină nu i-a putut pune), să cineze o singură dată la restaurant, să se odihnească 10 zile după cei 7 ani de muncă şi să revină de la muncă după ziua normală de 10 h într-o garsonieră complet nemobilată. Câţi ani va avea „subiectul” nostru?!? Aproape 29!

Acum, situaţia pare acceptabilă la o primă vedere, pe de altă parte această construcţie imaginară este pur teoretică. În realitate o mare parte din cei ce sunt în câmpul muncii (mai ales tinerii) nu se bucură de stabilitatea lui John, nu reuşesc să ajungă la acel salariu mediu, obligaţi fiind să se descurce cu un salariu puţin mai mare decât cel minim pe economie, având şi alte cheltuieli „neprevăzute” în cazul lui John. În acestă situaţie nu trebuie decât să dublăm numărul de ani în care „el” (amploiatul) îşi va putea permite „luxurile” mai sus enunţate.

Este suficient de clar faptul că a fi tânăr în România nu este tocmai o „sarcină uşoară”, cum este poate suficient de clar de ce mulţi dintre tinerii români îşi doresc să emigreze. Această tendinţă s-a transformat în ultimii ani de la un fenomen restrâns la o problemă spinoasă pentru societatea românească – aflată într-un proces de îmbătrânire continuă. Puţine sunt încercările concrete de remediere a acestei situaţii agravante, deşi nu ducem lipsă de dezbateri publice, talk-show-uri s.a.m.d. Problematizarea unui „subiect” spinos nu ţine loc de soluţie.

 

Coada la paine?!?! e veche mosule!!!

Acum se poarta la cazare!!!

Mai deunazi citeam un post pe grupul facultatii cum ca: se fac la data de… la ora de… repartizarile camerelor de camin. Tam, taram, tam taaaaaam!!! asa si? brusc imi apare in minte imaginea miilor de studenti ce, cu tigaia’n mana, cu ibricul, cu purcelul, cu catelul si cu toate acareturile, se lupta cu ardoarea unui combatant profesionist sa prinda un loc…; se lupta sa purceada prin acele usi „aurite” in acea lume securizanta (dar in acelasi timp insalubra) a mizerului, si lipsitului de minim confort, camin Bucurestean. Ei sunt cei norocosi, pe langa ei multi multi altii se simt obligati sa renunte, sa-si uite dreptul castigat prin truda intelectuala de a frecventa cursurile unei institutii de invatamant superior.

Adevarat imi veti putea replica! faptul ca: intr-o tara necivilizata ce refuza se evolueze, o tara pentru care tranzitia reprezinta un memento mori ce nu te lasa nici sa mori nici sa traiesti, o tara care nu da doi bani pe oamenii ei – situatii de genul asta este normal sa se intample. In plus esenta capitalismului de „rit” liberal permite acest joc concurential din care, cu certitudine, vor iesi atat invingatori cat si invinsi. Si pana la urma vorbim de Romania, ce sa-i ceri…. oricum este o penurie a „spatiului locativ” generalizata.

Dragi cititori nimic mai fals!!! caci aceasta „uitare” a demnitatii umane, propovaduita de altfel de toate posturile de televiziune la idele lunii septembrie (cu exactitatea unui ceas elvetian), nu este caracteristica acelei mici tari din blocul vestic numite Romania.

Nu, in mod cert nu… pozitionarea in spatiul (mitic de altfel) carpato-danubiano-pontic, nu ne face atat de speciali. De ceva vreme tot observ – din umbra-mi conferita de alienarea strainului in curs de adaptare – cum aceasta degradare umana, prin alte ograzi, atinge niveluri apoteotice.

Este interesant de vazut cum, la inceputul fiecarui an universitar, acesti asa numiti: etudiants, se scutura de orice ratiune ori inteligenta, isi anuleaza orice vointa individuala, orice incercare de riposta, orice lucru ce i-ar putea individua ca fiind din specia umana. Precum un popor ancestral, tribal, ce se resemneaza in fata unei puteri arhaice, studentii se indobitocesc voit pentru a atinge un singur scop, si numai unul: trouver un logement.

Intrevederea acestei finalitati ii face sa suporte ciobanismul si mitocanismul celor care inchireaza apartamente ori garsoniere pentru studenti,  nesimtirea crasa cu care confratii lor (iesiti victoriosi in jocul pietei) ii trateaza, ori birocratia infernala a entitatilor publice (facultati) ori private (agentii imobiliare). Este aproape imposibil de imaginat cum o persoana poate sa sada docila in fata unui asalt de intrebari malitioase si extrem de intime, montat de catre o persoana ce ii este total necunoscuta. Pentru unii este doar business, in mintea acestora, acesti tineri ce de abea pasesc pe terenul minat al vietii, sunt doar profit ori statistica pe un caietel plin de date – in majoritatea lor extrem de personale.

Se pare ca nimanui nu ii pare suspect in aceasta perioada, in acest demers, sa fie luat la bani marunti, terfelit, luat peste picior, si chiar umilit de catre o alta fiinta umana ce detine „cutitul cald” (the warm knife). Este incredibil cum, zeci de studenti ori studente se insira (de buna voie!!!) la coada spre a fi macelariti/e de arma fatala, de varful de lance al acestei perioade: traiul in comun (vezi fr collocation).

In incercarea disperata de a nu se gasi pe din afara, indivizii din aceasta specie ciudata cauta confortul in preajma exemplarelor mai puternice din aceeasi specie. In acesta situatie apar anunturi de genul: „tanara studenta/student, simpatic, bine crescut/a, bla bla bla bla…. si un mare CV, plus explicatia modului in care a ajuns in aceasta situatie „rusinoasa”,  caut o camera in colocatie (se va citi: orice, cat de mic, cat de insalubru, cu nu conteaza cati oameni, in orice situatie s-ar afla, oricat de departe….sunt disperat/disperata! asa ca start shooting!!! si da pentru asta am sa va si platesc)” De aici incepe partea amuzanta cei ori cele care au asa ceva in micul lor loft, pun la punct un sistem infailibil pentru gasirea colocatarului ideal: si astfel te trezesti in fata unui „pluton de executie” gata sa iti speculeze orice slabiciune, orice inadvertenta, orice lucru ce nu se se potriveste tiparului si filtrului. „Te simti ultimul om…” imi spunea cineva care a trecut prin mai multe experiente de acest fel.

Este normal?!? Nu stiu, deja simtul normalitatii imi este probabil aterat, insa tot din spusele unora si altora: „1 luna 2 poate chiar si 3” cam atat dureaza acest travaliu prelungit, pe drum multi cedeaza, renunta, se trezesc la simtire. A fi ca un exponat la muzeu, sau ca un Indiana Jones ce alearga neincetat dupa Chivotul Legilor nu este o slujba pentru multi, a renunta la orice orgoliu perfect uman este si mai dificil. La final lucrurile isi intra pe fagasul calm si molcom al vietii cotidiene. Toate acestea sunt date uitarii pana anul ce vine cand totul o ia de la inceput. Precum in campiile din Serengheti, totul este ciclic, avem vanat si vanatori, avem supravietuitori si invinsi…