Acum chiar că revin!

După mai bine de doi ani de absență simt că trebuie să revin în blogosferă, simt că am ce să spun, ce să transmit, ce să împărtășesc… Și totuși, mă simt ca un novice, nu știu de unde să încep, cu ce să încep, ce să spun lumii pe pagina albă a hârtiei virtuale… Am stat toată ziua de azi făcând curățenii prin blog și gândindu-mă intens la ce voi scrie după atâta vreme. M-am gândit la „marea revenire”! Dar pentru cine e mare? Pentru cititorii mei? Care cititori, căci dispărând așa subit nu am făcut decât să mă arunc într-un con de umbră și să tratez cu dispreț și aroganță pe acei oameni pe care, mai presus de a-i considera doar niște cititori, îi consideram prieteni.

Am observat, cu o oarecare plăcere, că unii încă mai fac parte din această comunitate, alții, buni prieteni și ei, și-au închis blog-urile și au renunțat la micul lor locșor de intimitate publică. 

M-am hotărât să încep în luna lui Septembrie, într-o zi ploioasă, așa cum am făcut-o acum  4 ani când am scris prima oară acest blog în postul cu numărul UNU, să-mi pun din nou pe hârtie gândurile și experiențele, să mă exteriorizez. Sper, ca și atunci, ca acest post să fie primul dintre multe și mai sper să-mi regăsesc cât mai mulți dintre prietenii mei cititori, să găsesc și alți pasionați de cuvinte ca și mine și, poate cel mai important, să mă regăsesc pe mine.

Pentru un nou început este suficient…

Și totuși ce coincidență, fix în ziua în care a început școala! O fi vreun semn?!?

Al vostru,

Alex Zizzou

Reclame

Timpul trece, leafa merge

Întotdeauna am zis că există bugetari şi „bugetari”. Cu prima categorie nu am nimic, în schimb pe cea de-a doua nu pot fi atât de blând. Dacă aş fi fost un tiran în perioadă medievală m-aş fi amuzat copios în a-i trimite în donjonul castelului (asta după ce i-aş fi supus la o „baie publică” cu roşii stricate sau ouă putrezite).

Nu este nimic ieşit din comun, pentru bietul plebeu român, faptul că birocraţia românească este printre cele mai de „temut” din lume; cum nu este nici un secret faptul că eficienţa reprezentanţilor statului tinde către zero absolut şi totuşi… nimic nu poate banalul „bun simţ” (comun, trivial, simplu, dar inexistent) ce ar face mai uşor suportabilă starea de fapt a lucrurilor.

După ce am bătut oraşul în lung şi în lat, într-o aglomeraţie infernală,  pierzând aproape 1 h doar pentru a cumpăra un simplu timbru judiciar de 0,15 RON (adică 1.500 de lei vechi) m-am postat în faţa uneia dintre arhivele oraşului – care de data aceasta spre norocul meu era deschisă publicului.

Altminteri programul cu publicul este făcut special pentru lăuze: 4 zile din 5, între orele 9 şi 12 şi doar într-o singură zi este „lungă” cuprinzând încă 2 h de program peste  cele 3, ca şi cum un om al muncii capitaliste şi-ar permite luxul să-şi părăsească serviciul special pentru o hârtie.

Discuţie:

– Sărut-mâna doamnă, aş dori şi eu documentul X
– E cam târziu, nu are cine să vi-l semneze!
– Păi e  doar 11:15 programul de pe uşă spunea că la 12 închideţi?!?
– Trebuia să fiţi pe la 10 cel târziu!!! Să vedem ce se mai poate face. Aveţi documentele x, y, z?!?
– Da, sper…
– Cererea e completată?!? Cum nu aveţi cerere??? Mda, v-o dau eu…
[alte minute pierdute în numele birocraţiei]
– Gata??? Să vedem dacă aveţi noroc!
[deci totul se rezumă la noroc, e bine de ştiut…]

În timp ce aşteptam cuminte nesperata hârtie doamnele îşi făceau „treaba”, că doar erau în timpul programului:

  • o doamnă (cu iz de şefă) îşi servea pacheţelul, pentru ca mai apoi să treacă la desert (cozonac întins pe un ştergar frumos apretat)
  • o alta se pregătea de masă, a pus pe masa publicului un carton şi a început să ciobănească meticulos diverse legume şi mezeluri

În acest răstimp:

  • două vorbeau despre partida de sex de cu o seară înainte
  • alta îşi etala emfatic (făcându-se auzită prin interjecţia FATĂ!) dresurile dantelate şi frumos colorate, proaspăt cumpărate de la vânzătorul ambulant din holul instituţiei
  • iar o alta, probabil geloasă, o chestiona pe cumpărătoare dacă „al său” o dezbracă (?!?!?)
  • iar nou venita (se vedea după tinereţe şi stângăcie) se gudura lasciv – chiar erotic – pe lângă un alt tinerel

Eu eram încă acolo! Şi am mai fost timp de o oră… deşi programul se încheiase, „am avut noroc” documentul a putut fi emis „azi”. „Dacă nu domnule şi mâine era o zi!

Adevarul gol, golut…

DA SUNT O PUSLAMA!!! De cand am ajuns acasa nu am facut nimic… am lenevit si am lenevit si iar am lenevit. Cel mai bine mi se potriveste expresia romaneasca: „tac, pac, nimic nu fac!!!”.

Am o gramada de lucruri de pus in ordine, de scris diverse „tampenii”  si eu ce fac?!? pai spre exemplu scriu pe blog… lucru muult mai constructiv – ca si cum destinul ma indeamna sa-mi gasesc de fiecare data o alta ocupatie.

Cu sunt eu domnle altfel fata de alti trantori??? pai simplu: eu pierd vremea cu stil nu ca altii domnle, ma urnesc greu sa fac ceva pentru ca:  trebuie sa se intruneasca toate conditiile prielnice (e o chestie de feng-shui) pentru ca eu sa fac ceva relativ folositor si eficient – macar pentru mine! Cred ca toti lenesii spun asta…

It’s bad i tell you! Trebuie sa stea cineva sa ma impinga de la spate… „Easy does it… easy, steady… steeeeadyyy. Come on  U CAN DO IT!!!” Parca nu am acel sentiment al lucrului bine facut, ori al finalitatii…pentru mine conteaza mai mult „bucuria” drumului decat „fericirea” finish-ului, respectiv odihna de dupa.

Dar lasa ca si maine e o zi (trebuie sa ma amagesc si eu cu ceva)…OPS!!! !#@%)32~`*#@*$@(&_ *!#| (se va citi „la naiba”) ca nici  maine nu pot face nimic, e Ajunul Craciunului si e pacat sa muncesti. In plus tre’ sa ma pregatesc ca vine Mosu’.

Mi-am baut deja cafeaua si am dat pe gat si o cutie bleu care cica iti da aripi. Anul asta nu mai scapa!!! il prind eu si ii iau toate LEGO-urile pe care le are in sac, si daca incearca sa fuga… ei asss pai zbor dupa el!