Parteneriatul public-privat, o chestiune de perspectivă…

Am să schimb puțin registrul și o să încerc, în această postare, o scurtă analiză a unei metode foarte eficiente de dezvoltare a unui domeniu de activitate, dar și a unei comunități sau societăți în genere: parteneriatul public-privat sau PPP – cum este cunoscut în limbajul economic.

M-am hotărât să vorbesc despre acest tip de parteneriat economic fiindcă, de câteva zile, sunt asaltat de o grămadă de informații contradictorii referitoare la acest subiect. Și, ca să nu mai spun, de un număr  la fel de mare de știri exerciții jurnalistice făcute cu public legate de parteneriatele public-private pe care statul român le propune în vederea rezolvării uneia dintre cele mai spinoase probleme: infrastructura din România.

Ce este PPP-ul?

Parteneriatul public privat = „describes a government service or private business venture which is funded and operated through a partnership of government and one or more private sector companies” – Wiki source.

Când apare?

La o primă vedere în anii 1970-1980 într-o Mare Britanie falimentară, însă, paradoxal, este cu mult mai vechi decât atât. Nu o să merg până în perioada Romei Antice, dar vă pot spune că așa numitele joint-stock companies de secol XVII-XVIII ale Imperiului Britanic funcționau sub forma unui parteneriat de acest tip. Companiile, cu răspundere limitată, investeau sume considerabile de bani, alături de coroana britanică, în vederea cuceririi, organizării, dezvoltării și exploatării resurselor noilor teritorii coloniale. Activitatea lor fiind constrânsă de un tip de „contract” numit cartă, ce stipula libertățile/favorurile și îndatoririle/obligațiile pe care cele două părți le aveau una față de cealaltă.

Și acum?

În principiu, lucrurile funcționează cam la fel – mai exact: avem nevoie de un pod peste Atlantic? Perfect! Facem o licitație, dar mai întâi ne hotărâm dacă noi, Stat, investim vreo lețcaie și cam ce așteptări avem de la gigeii care vor veni să ne convingă să le dăm lucrarea (asta se cheamă că întocmim un pachet de sarcini). Licitația trebuie să fie publică și transparentă, iar oferta cea mai bună trebuie să primească proiectul! Câștigătorii se apucă de lucrare, pe banii lor, o termină și în scurt timp ne bucurăm de podul peste Atlantic (la un cost minim pentru noi, pentru cât mai mulți ani de exploatare în folosul comunității și un număr rezonabil de ani de apartenență  pentru investitor/exectutant/trust).

Pare simplu, nu-i așa? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa… Deși, mai toate statele au apelat la genul acesta de interacțiune cu mediul privat (chiar și acelea mai puțin democratice și libere, cum ar fi China, Indonezia etc.), există câteva chestiuni ce pot face din parteneriatul public-privat un coșmar – atât pentru stat, cât și pentru cetățenii care ar trebui să se bucure de rezultatul colaborării fructuoase. Mai exact, trebuie puse câteva întrebări „ajutătoare”:

  1. Este prețul criteriul ultim de eligibilitate? nu prețul reprezintă elementul cheie într-o negociere de acest tip – ieftin și bun există doar în teorie. Cel mai ieftin proiect nu înseamnă că este cel mai bun și cel mai eficient pe termen mediu și lung, nu înseamnă nici că este în avantajul Statului ori al cetățenilor
  2. Este pachetul de sarcini corect făcut? Sau ne trezim că soluția cerută nu este fezabilă nici pe hârtie? Altfel spus, statul a știut ce să ceară?
  3. A fost realmente transparentă licitația? Ori au existat  conflicte de interese și interese externe (private) amestecate în procesul decizional?!?
  4. Este cazul să fie făcut un parteneriat public-privat? Nu cumva este un domeniu/proiect strategic și nu ar trebui să-l atribuim unor terți? Pentru că dacă investitorul majoritar este compania sau grupul de companii (trust) private atunci înseamnă că se privatizează acel proiect/domeniu.
  5. Care sunt drepturile statului? Contractul final este sau nu avantajos pentru „partenerul public”?
  6. Ar trebui ca statul să investească? Și dacă da, cât?
  7. Ce se întâmplă dacă termenele de execuție sunt depășite? Dar dacă lucrarea este sub calitatea dorită?
  8. În câți ani trebuie investitorul să-și recupereze investiția și ce se întâmplă după aceea?
  9. Care sunt costurile reale pentru comunitate și cetățeni?
  10. Pot apărea situații „excepționale”? Vezi aici raționalizarea/scumpirea exagerată a apei sau mărirea cu mult a duratei unei călătorii cu trenul și sporirea numărului de accidente (din cauza modului diferit și chiar inconștient în care se face administrarea materialului rulant și a infrastructurii) ș.a.m.d. – cazurile sunt clasice și complet reale

Acum să încerc să explic de ce parteneriatul public-privat este o chestiune de perspectivă sau mai bine spus de alegere corectă/incorectă. Să luăm cazul clasic al autostrăzilor din România (căci dezbaterile pe seama acestui subiect m-au făcut să public analiza asta). Am 6 motive să cred că genul ăsta de parteneriat public-privat este oarecum inutil și o să fie prejudicios pentru cetățeni/stat – o alegere greșită:

No. 1: Statul nu ar trebui să participe la noi proiecte de acest tip în condițiile în care fondurile pentru construirea lor au fost alocate, dar executanții nu au respectat termenele. Soluția ar fi mai întâi recuperarea rapidă a creanțelor.

No. 2: Imposibilitatea statului de a participa in corpore la un asemenea proiect atrage după sine clauze din partea inițiatorului mai slabe și mult mai puternice din partea investitorului principal. Regulile jocului vor fi stabilite de cel din urmă

No. 3: Modul slab prin care statul negociat, administrat/manageriat și controlat proiecte care au implicat strict banii publici denotă o lipsă de competență și control care se va răsfrânge și asupra proiectului public-privat de construire a autostrăzilor (există mari șanse ca proiectul să treneze, să nu fie respectat, costurile să fie exagerate, construcția finală să fie sub standardele impuse ș.a.)

N0. 4: Absorbția fondurilor europene este la un minim istoric pentru Uniunea Europeană. Suntem codași inclusiv la absorbția fondurilor destinate infrastructurii. Soluția ar fi mai degrabă accelerarea primirii și utilizării acestui tip de finanțare nerambursabilă

No. 5: Costurile pe termen mediu și lung pentru utilizatorii finali sunt exagerat de mari. Și acest lucru în condițiile în care tronsoanele de autostrăzi construite în parteneriat vor fi concesionate pe minim 15-20 de ani (deși se stipulează concesionări pe termen și mai lung: 25-35 de ani), iar șoferii vor fi nevoiți să achite taxe de utilizare discreționare ce nu sunt încă reglementate cumva (cel puțin după cunoștințele mele. Costurile sunt duble fiindcă există și o taxă suplimentară ce vizează întocmai finanțarea construirii și întreținerii genului acesta de infrastructuri rutiere: rovineta/rovigneta. Putem spune triple, dacă adaugăm acciza pt. drumuri din carburanți

No. 6: Construirea unor tronsoane strategice (Comarnic-Brașov de exemplu) în regim de parteneriat public-privat nu este recomandată din motive lesne de înțeles. Mai ales în condițiile în care nu există rute ocolitoare și/sau alte drumuri suficient de dezvoltate pentru a oferi o soluție pentru traficul de la sudul la nordul României

Pentru a încheia am să dau ca exemplu trei state, membre ale Uniunii Europene, care și-au dezvoltat puternic infrastructura rutieră în ultimii ani și care au avut soluții interesante.

Franța – autostrăzile sunt construite și în regim de parteneriat, numai că tronsoanele strategice sunt construite din banii ministerului de resort. Deși sunt concesionate, taxele de acces (deși diferă) sunt reglementate și supervizate de către stat, iar companiile care le exploatează sunt parțial private, respectându-se specificații și reglementări stricte de construire și exploatare. Nu se plătește vignetă

Austria – autostrăzile sunt construite de către antreprenori privați, dar din fonduri publice. Se plătește o vignetă anuală obligatorie DOAR pentru acest tip de drum

Letonia – are cf. Inside Europe o rată de 93,4% din fondurile pentru infrastructură și servicii deja contractate și nici Polonia nu stă tocmai rău cu 80%

Anunțuri

Call to Europe

„European Youth Leaders Conference on Human Rights, Social Inclusion and Youth Participation”

se pregăteşte de start. În perioada 21-27 Martie 2010 în Rotterdam şi Amsterdam va avea loc o conferinţă dedicată tinerilor europeni şi are, printre altele, ca scopuri:

  • Fostering mutual understanding to stimulate intercultural dialogue between youth leaders from different countries and with different cultural backgrounds.
  • Empowering and increasing the capacity of youth leaders that is necessary in developing tools, options, and concrete action plans to achieve equal human rights for all   citizens in Europe and around the world.
  • Creating a forum for discussion, interaction and development of new ideas and action plans between youth leaders, policy makers, and experts from NGO’s and human rights activists.

Temele principale vor fi:

  1. Youth Participation and European Citizenship
  2. Promotion and stimulation of intercultural dialogue, mutual understanding and cultural diversity
  3. Creation of awareness and renewed action plans in the struggle for equal human rights for all
  4. Reinforcement of minority groups in the European community and policy making
  5. Narrowing the gap between youth and politics / policy makers

Cine poate participa?

tineri cu vârsta cuprinsă între 18 şi 27 de ani
vorbitori de limbă engleză
cetăţeni ai U.E.
interesaţi de promovarea diversităţii culturale şi a drepturilor omului

Pentru înscrieri click AICI

Pentru informaţii suplimentare accesaţi pagina oficială a conferinţei la adresa:

http://www.calltoeurope.nl

Parlament Unicameral vs. Bicameral, Basescu vs. Geoana

Prima parte a saradei publice numite Alegeri Prezidentiale 2009 s-a incheiat. Cum de altfel s-a incheiat si frumosul sondaj pus cu mare atentie in dreapta blogului meu!

Concluzii (x3):

I. Voi incepe mai intai cu concluziile punctuale ale sondajului personal.

La intrebarea „Pe cine o sa injuri in viitorii 5 ani?!?” cititorii fideli ai blogului i-au desemnat pe primul loc (la egalitate de voturi) pe:

  • SCrin Antonescu
  • Pe cei de la net
  • Pe mama (fapt pentru care vreau sa le multumesc foarte mult alegatorilor)

Pe al doilea si al treilea loc s-au clasat la o distanta de fix un vot: 

  • „Sotul doamnei Geoana”
  • Pastile Vadim
  • El Capitain Base
  • Nem tudom Kelemen

Respectiv

  • Alina Plugaru
  • Fred Flintstone
  • Nea doctoru Sorin

Singurul care a scapat de 5 ani de suplicii si cuvinte grele se pare ca este, uimitor de altfel, Dang! Dang!!! Jiji (se pare ca nu am primit niciun stelist pe blog). Prin urmare ma simt nevoit sa concluzionez ca nici macar Alina Plugaru ori Fred Flintstone nu sunt o solutie pentru Romania post ’89 in timp ce se pare „ca Cavalerul Luminii” este cel mai indreptatit sa preia fraiele puterii si sa duca tara spre mantuire, respectiv spre Champions League.

II. In continuare am sa incerc sa-mi expun parerea umila legata de ceea ce s-a intamplat azi 22 Noiembrie 2009 prin frumoasa noastra tara:

Cum era de asteptat ne-am facut dinnou de cacat! Dinnou scandaluri electorale, buletine disparute, stampile furate, autocare sau masini mici zumzaind de colo colo, dosare penale pentru fraudare sau tentativa de fraudare a alegerilor etc. In plus, in stilul nostru caracteristic si pe principiul echitabil „petrol contra hrana”, ne-am vandut votul pe: 2 x galeata verde din plastic + 1 x punga faina + 1 x punga zahar + 1 x ulei + BONUS (cado’) 1 x radio facut in China ce prinde doar Antena Satelor (iar pentru cei mai „culti”: 2 x bancnota de 100 RON/cap de alegator student cu stomacul lipit de sira spinarii).

Ceea ce este mai rau este faptul ca nu am inteles nimic din tot acest spectacol ieftin cu iz campenesc. Am ales Parlament Unicameral – caci na orice decizie importanta trece prin stomac – in virtutea faptului ca „numai asa vom face economie la bugetul statului” sau „numai asa ne putem razbuna pe alesi pentru situatia de saracie lucie in care am ajuns”; acest principiu gaunos: „sa mai moara si capra vecinului” a facut ca 77,4% (dupa CURS) sa nu se uite mai departe de lungul nasului, ignorand implicatiile reale ale unei asemenea decizii.

Nu am inteles ca nu suntem pregatiti pentru Unicameral, nu am inteles ca intr-o democratie fragila si plapanda (ca sa nu zic corupta si putreda) ca a noastra, intr-o tara ce nu a flirtat mult timp cu un asemenea sistem si nici nu are o cultura democratica bine sedentarizata, un Parlament Unicameral este un adevarat dezastru.  Nu am inteles faptul ca atata timp cat ne dorim sa fim o tara liberala (mai ales d.p.d.v. economic) este complet impotriva naturii sa avem doar o singura Adunare Legislativa. Ca sa va faceti o idee in U.E. avem doar 10 state cu Parlament Unicameral: Bulgaria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Portugalia si Suedia.

Iar la nivel global mai putem adauga ca relevante tari precum: China, Iran, Irak, Venezuela, Cuba sau Islanda. Prin urmare dupa cum puteti observa se poate crea un pattern: toate aceste state sunt fie socialiste/comuniste (sau au avut tangente cu comunismul), fie nu sunt democratice (ba chiar sunt dictaturi sau sunt guvernate totalitar), fie au fost sau sunt inca monarhii, fie au o lunga istorie democratica si politica (precum si un inalt nivel de trai). Nici unul din statele Unicamerale nu se vor liberale, ci mai degraba tanjesc dupa un status-quo marcat de o bunastare generala, ori nu au libertatea – politica si financiara – necesara pentru a tanji dupa vreun alt sistem politic si economic.

Riscul cel mai mare in cazul nostru este acela de a ne adanci si mai mult in mocirla economica in care ne aflam (prin alunecare pe o panta non-capitalista) si, poate cel mai rau, fara sa ne dam seama, sa acordam viitorului Presedinte al Romaniei puteri nebanuit de mari, transformand micul nostru „colt de Rai” intr-un „teren de joaca” al unui dictator in devenire. Spun asta fiindca principalul rol al unui sistem Bicameral nu este acela de a „manca banii contribuabililor pentru nimic” ci cel de a functiona ca „plasa de siguranta” prin asigurarea unui cross-checking al tuturor legilor si deciziilor Prezidentiale ori Guvernamentale. Atentie mare! Guvernarea prin ordonante de urgenta, tirania unei minoritati parlamentare, presiunea in luarea unei decizii/votarii unei legi si toate aceste riscuri politico-sociale pentru un stat nu vor fi „anulate” ci mai degraba vor gasi moduri facile de a se „exprima”.

In ceea ce priveste numarul, voi fi scurt: the less the better! Desi in acest caz exista totusi si un dezavantaj: puterea unui sg. vot va fi mai mare, iar coroborat cu un Parlament Unicameral formarea unei opozitii se va dovedi oarecum dificila – deciziile fiind mult mai transante. Si ar mai fi o chestiune de coruptie… dar sa nu fim atat de pesimisti!

III. La final am sa-mi afirm dezamagirea legata de rezultatul (desi inca preliminar) acestui prim tur de scrutin. Ca sa spun drept, inca de cand a inceput aceasta campanie electorala am avut un gutt feeling ca El Comandante Base va iesi dinnou triumfator – cel putin intr-o prima instanta, deci nu m-a mirat ca el a adunat cel mai mare numar de voturi. Ce ma mira cel mai mult este faptul ca  ceilalti candidati s-au ridicat cu greu la nivelui primilor doi „victoriosi”.

Un alt lucru care ma dezamageste chiar mai mult este ca Base’ are inca un numar enorm de simpatizanti in conditiile in care pe parcursul acestor 5 ani de guvernare s-a aflat in mijlocul unor scandaluri enorme ( „Flota”, rapirea jurnalistilor, fuga lui Omar Hayssam, trafic de armament, alegerea lui EBA, arestarea lui Gigi, Lenuta Udrea etc.) si a facut niste gafe impardonabile pentru un Presedinte („gaozar”,„tiganca imputita”, „mai pasarica”, „sa te urci aici la mine pe masa„).

Pe de alta parte nici cu Mircea Geoana nu sunt tocmai at ease. Se pare ca vom fi obligati sa alegem dinnou cf. regulii „raului cel mai mic” si tare sunt nedumerit care este acela. Vom ajunge si noi vreodata sa alegem dintre doua bine-uri?!? Unul mai mare si unul mai mic?!?

Insa despre aceasta lupta dintre Traian Basescu si Mircea Geoana o sa mai vorbesc in preajma celui de-al doilea tur al Alegerilor Prezidentiale. Pentru moment am sa iau acest rezultat ca o exprimare libera si democratica a unor cetateni maturi, rationali si cu simt civic.