Sabina Elena sau cum mărul discordiei ajunge viral

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

De când a apărut povestea asta cu Sabina Elena și cu bentița tricoloră am făcut un „pas înapoi” și am tot citit, în tihnă, opinii contradictorii, păreri mai mult sau mai puțin avizate și, poate cel mai grav, atitudinile xenofobe, homofobe, ungarofobe și românofobe referitoare la gestul acestei puștoaice de liceu.

Eu tot nu înțeleg cine sunt smintiții și care sunt mișeii?!?

Unii se ascund în spatele lașității tipic umane spunând că este o falsă problemă, alții sunt atât de smintiți încât împroșcă cu noroi în stânga și în dreapta fără a avea măcar un argument rațional în spatele discursului lor populist și naționalist (fie că sunt ei unguri, fie că sunt români).

Toată chestiunea asta NU este o falsă problemă fiindcă, în ciuda multor păreri, există undeva un măr ar discordiei, atitudinea fetei ăsteia fiind un alt declic freudian al unor frustrări acumulate. Trebuie să fii de-a dreptul tâmpit să crezi că 15.000-20.000-30.000 de indivizi care aderă unei „cauze” sunt toți niște prostovani, așa cum trebuie să fii tâmpit să crezi că 100 de oligofreni care mânuiesc cu strășnicie un stindard (pe o vreme mizerabilă de altfel) reprezintă „punctul de vedere” al unui „bobor” întreg sau al unei întregi naționalități/etnii conlocuitoare. Să fim încă de la început clari, există întotdeauna indivizi extremiști și xenofobi, în orice societate ori comunitate oricât de mică. Eu personal am întâlnit atât cetățeni români ce susțineau sus și tare „stârpirea răului maghiar”, cât și etnici maghiari ce ar fi „ucis orice român ce le-ar fi stat în cale” (sau cel puțin așa spuneau – de la teorie la practică e distanță mare).

Am trecut prin sate în care nimeni nu vorbea limba română (motivele sunt extrem de importante, dar nu o să le aduc acum în discuție), am întâlnit o vânzătoare (în Tg. Mureș) care nu dorea să-mi spună în română valoarea cumpărăturilor (deși, când i-am plătit mai puțin decât făceau cumpărăturile, mi-a replicat sec și într-o română perfectă: „Plecați fără să-mi plătiți tot?”), am cunoscut un ghid în Budapesta, româncă de etnie maghiară, care ne explica, în română, cât de tâmpiți, inculți și necivilizați sunt românii. Pe de altă parte, am avut o bună prietenă – în copilărie, timp de vreo 10 ani – care-și petrecea vacanța vara în compania mea și care nu se rușina să spună că este româncă de etnie maghiară din Covasna și că-și iubește țara (România), cultura tării ei (noastre) și limbile pe care le vorbea (de la ea am învățat puțină maghiară). Am avut prieteni de familie, etnici unguri din Harghita stabiliți în Ploiești, care niciodată nu vorbeau maghiara de față cu noi fiindcă știau că nu o înțelegem (din respect așadar) și cu care sărbătoream ziua națională (a României). Am cunoscut într-un hotel de lângă Budapesta un cetățean maghiar ce nutrea un respect foarte mare față de cultura românească și care, la acea vreme (1998), judeca aspru atitudinile anti-sociale, xenofobe și extremiste ale unor etnici maghiari din România.

Însă, trebuie să fim foarte atenți cu atitudinile intolerante, dar și cu cele de toleranță laxă. Într-o societate cosmopolită, post-modernă, pluriculturală și globală, în care identitatea trebuie respectată, dar care nu trebuie să ajungă scopul unor politici de stat sau ale unor comunități etnice, orice expresie naționalistă survine pe fondul unor chestiuni latente, spinoase și cu iz istoric, dar care ar fi trebuit să fi fost deja date uitării/soluționate. Naționalismul explicit este o formă de repliere identitară ca urmare a unor factori externi/presiuni externe, dar și datorită unei proaste perceperi a raporturilor față de ceilalți, slabei educații, slăbiciunii „facultăților spiritului”, inadaptării, imposibilății integrării, alienării, dorinței de creare unei noi identități personale/individuale ori de grup, dorinței de separarea și delimitare față de un grup deja format de indivizi ș.a.m.d..

În constituția europeană se stipulează clar următoarele aspecte:

(1) The State foundation is laid on the unity of the Romanian people.
(2) Romania is the common and indivisible homeland of all its citizens, without any discrimination on account of race, nationality, ethnic origin, language, religion, sex, opinion, political adherence, property or social origin.

ȘI

(1) The State recognizes and guarantees the right of persons belonging to national minorities, to the preservation, development and expression of their ethnic, cultural, linguistic and religious identity.
(2) The protecting measures taken by the Romanian State for the preservation, development and expression of identity of the persons belonging to national minorities shall conform to the principles of equality and non-discrimination in relation to the other Romanian citizens.

Cât și

In Romania, the official language is Romanian.

Ar fi bine ca mulți dintre noi, din ambele tabere, să-și amintească aceste mici „detalii”. Fie că ne place ori nu suntem un stat independent, unitar și inalienabil, membru al Uniunii Europene și trebuie să respectăm (de bunăvoie sau cu forța) implicațiile acestei apartenențe – ergo Constituția. Toate aceste împunsături din partea așa numitei „secuimi” (practic, niște extremiști persuadați de o utopie inefabilă) sunt la fel de inutile și cretine ca și acceptarea de către stat a unui statut aparte pentru etnicii maghiari (un statut privilegiat față de cel al celorlalte etnii conlocuitoare) sau ca și „răspunsul marțial” a unor români la „gesturile incalificabile”. În plus această „luptă a orbilor” (lipsită de orice substrat rațional și coerent) nu poate fi decât nefastă pentru noi toți.  Nu servește nimănui să se lase a crede că toți maghiarii vor autonomia totală și urăsc profund românii, România și toate reprezentările identitare ori culturale legate de aceasta, cum nu servește nici a crede că toți românii sunt ungarofobi, mânați de o ură carnală și oarbă împotriva oricărei etnii (cu precădere romă și maghiară) și care sunt niște avizi ai discriminării și segregării. Toate aceste lucruri sunt niște manipulări la nivel macro ce adâncesc și mai mult fanta/ecartul dintre români și etnicii maghiari ori romi.

În opinia mea, trebuie ca statul să dea mult mai multă atenție (maximă chiar) reglementării și pedepsirii civile și penale a oricărei atitudini segregaționiste, discriminatorii și xenofobe, cât și a oricărei încercări de privare a libertății de exprimare a identității de orice tip (atât minoritară, cât și majoritară). Statul român trebuie să fie garantul constituției europene și a tuturor drepturilor și libertăților individuale, încercând pe cât posibil să se elibereze de orice atitudine părtinitoare ori complet laisser faire. La nivel practic, el trebuie să se implice activ în medierea socială, în apropierea dintre cetățeni (încă din primii ani de viață), în promovarea unei culturi a toleranței și egalității ș.a., asta dacă vrem ca o țară civilizată, cum se vrea a fi România, să nu ajungă un nou Kosovo, spre exemplu.

În ceea ce o privește pe Sabina:

„Este doar un copil…”

  • Scuza că este doar un copil nu i se poate aplica. Să nu uităm că tineri ca ea sunt, în anumite părți ale globului, membrii ai gherilelor, soldați, mercenari, teroriști sau atentatori.

„Părinții sunt de vină!”

Probabil și foarte posibil, dar trebuie văzut dacă nu există și alte motive pentru care ea a făcut acest gest. Teribilismul aferent vârstei poate fi o cauză, dar ar trebui anchetate și alte posibile circumstanțe (chiar la nivelul instituției de învățământ și a cadrelor didactice). O consiliere psiho-pedagogică și o implicare a organelor abilitate este dezirabilă. Un copil poate fi influențat și manipulat cu mare ușurință.

„Colegii unguri sunt de vină! A fost amenințată cu moartea”

Din nou posibil, probabil, dar nu cert. Nu se știe cine a fost primul care „a ridicat piatra”. Există posibilitatea să fi fost o reacție ostentativă, dar și un răspuns la niște situații anterioare, rămâne de analizat. Iar amenințarea cu moartea este o chestiune ce are implicații penale și trebuie analizată cu maximă responsabilitate.

„Are dreptul să poarte bentița cu tricolorul! E libertatea ei! De ce i l-au luat”

Tot atât cât are dreptul să vină machiată, cu unghiile făcute sau cu o fustă scurtă ori lungă florală, să poarte o cruce la gât ori kipa pe cap, un tricou cu Marlyn Manson ori o bluză cu „I Love N.Y.”. Limitele trebuie definite. În plus, limita libertății individuale într-o democrație este dată de limita libertăților celorlalți. Atâta timp cât libertatea mea nu încalcă libertățile celorlalți totul este perfect, odată ce acest lucru se întâmplă intervenția devine obligatorie.

Sunt tare curios dacă oamenii ar mai fi fost atât de solidari dacă ar fi venit și cu un tricou pe care să fie reprezentat un act sexual explicit, un corp omenesc disecat sau vreun mesaj satanic?!? Dar aceasta este doar o curiozitate personală…

Mă șochează virulența și viralitatea acțiunilor, reacțiunilor și opiniilor, intoleranța și rapiditatea cu care oamenii se aruncă în declarații pro sau contra. Moderația este totuși o virtute importantă, dar deseori ignorată sau neștiută. Pe toți „analiștii” și docții în ale drepturilor și libertăților, cât și pe cei ce se atașează cu ușurință unor cauze ori le resping cu obstinație îi invit să arunce un ochi peste situația portului burkăi în Franța (ce a făcut valuri în toate mediile și la toate nivelurile undeva la începutul anilor 2000). Poate așa vor fi mai atenți în declarații și luări de poziții.

Parteneriatul public-privat, o chestiune de perspectivă…

Am să schimb puțin registrul și o să încerc, în această postare, o scurtă analiză a unei metode foarte eficiente de dezvoltare a unui domeniu de activitate, dar și a unei comunități sau societăți în genere: parteneriatul public-privat sau PPP – cum este cunoscut în limbajul economic.

M-am hotărât să vorbesc despre acest tip de parteneriat economic fiindcă, de câteva zile, sunt asaltat de o grămadă de informații contradictorii referitoare la acest subiect. Și, ca să nu mai spun, de un număr  la fel de mare de știri exerciții jurnalistice făcute cu public legate de parteneriatele public-private pe care statul român le propune în vederea rezolvării uneia dintre cele mai spinoase probleme: infrastructura din România.

Ce este PPP-ul?

Parteneriatul public privat = „describes a government service or private business venture which is funded and operated through a partnership of government and one or more private sector companies” – Wiki source.

Când apare?

La o primă vedere în anii 1970-1980 într-o Mare Britanie falimentară, însă, paradoxal, este cu mult mai vechi decât atât. Nu o să merg până în perioada Romei Antice, dar vă pot spune că așa numitele joint-stock companies de secol XVII-XVIII ale Imperiului Britanic funcționau sub forma unui parteneriat de acest tip. Companiile, cu răspundere limitată, investeau sume considerabile de bani, alături de coroana britanică, în vederea cuceririi, organizării, dezvoltării și exploatării resurselor noilor teritorii coloniale. Activitatea lor fiind constrânsă de un tip de „contract” numit cartă, ce stipula libertățile/favorurile și îndatoririle/obligațiile pe care cele două părți le aveau una față de cealaltă.

Și acum?

În principiu, lucrurile funcționează cam la fel – mai exact: avem nevoie de un pod peste Atlantic? Perfect! Facem o licitație, dar mai întâi ne hotărâm dacă noi, Stat, investim vreo lețcaie și cam ce așteptări avem de la gigeii care vor veni să ne convingă să le dăm lucrarea (asta se cheamă că întocmim un pachet de sarcini). Licitația trebuie să fie publică și transparentă, iar oferta cea mai bună trebuie să primească proiectul! Câștigătorii se apucă de lucrare, pe banii lor, o termină și în scurt timp ne bucurăm de podul peste Atlantic (la un cost minim pentru noi, pentru cât mai mulți ani de exploatare în folosul comunității și un număr rezonabil de ani de apartenență  pentru investitor/exectutant/trust).

Pare simplu, nu-i așa? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa… Deși, mai toate statele au apelat la genul acesta de interacțiune cu mediul privat (chiar și acelea mai puțin democratice și libere, cum ar fi China, Indonezia etc.), există câteva chestiuni ce pot face din parteneriatul public-privat un coșmar – atât pentru stat, cât și pentru cetățenii care ar trebui să se bucure de rezultatul colaborării fructuoase. Mai exact, trebuie puse câteva întrebări „ajutătoare”:

  1. Este prețul criteriul ultim de eligibilitate? nu prețul reprezintă elementul cheie într-o negociere de acest tip – ieftin și bun există doar în teorie. Cel mai ieftin proiect nu înseamnă că este cel mai bun și cel mai eficient pe termen mediu și lung, nu înseamnă nici că este în avantajul Statului ori al cetățenilor
  2. Este pachetul de sarcini corect făcut? Sau ne trezim că soluția cerută nu este fezabilă nici pe hârtie? Altfel spus, statul a știut ce să ceară?
  3. A fost realmente transparentă licitația? Ori au existat  conflicte de interese și interese externe (private) amestecate în procesul decizional?!?
  4. Este cazul să fie făcut un parteneriat public-privat? Nu cumva este un domeniu/proiect strategic și nu ar trebui să-l atribuim unor terți? Pentru că dacă investitorul majoritar este compania sau grupul de companii (trust) private atunci înseamnă că se privatizează acel proiect/domeniu.
  5. Care sunt drepturile statului? Contractul final este sau nu avantajos pentru „partenerul public”?
  6. Ar trebui ca statul să investească? Și dacă da, cât?
  7. Ce se întâmplă dacă termenele de execuție sunt depășite? Dar dacă lucrarea este sub calitatea dorită?
  8. În câți ani trebuie investitorul să-și recupereze investiția și ce se întâmplă după aceea?
  9. Care sunt costurile reale pentru comunitate și cetățeni?
  10. Pot apărea situații „excepționale”? Vezi aici raționalizarea/scumpirea exagerată a apei sau mărirea cu mult a duratei unei călătorii cu trenul și sporirea numărului de accidente (din cauza modului diferit și chiar inconștient în care se face administrarea materialului rulant și a infrastructurii) ș.a.m.d. – cazurile sunt clasice și complet reale

Acum să încerc să explic de ce parteneriatul public-privat este o chestiune de perspectivă sau mai bine spus de alegere corectă/incorectă. Să luăm cazul clasic al autostrăzilor din România (căci dezbaterile pe seama acestui subiect m-au făcut să public analiza asta). Am 6 motive să cred că genul ăsta de parteneriat public-privat este oarecum inutil și o să fie prejudicios pentru cetățeni/stat – o alegere greșită:

No. 1: Statul nu ar trebui să participe la noi proiecte de acest tip în condițiile în care fondurile pentru construirea lor au fost alocate, dar executanții nu au respectat termenele. Soluția ar fi mai întâi recuperarea rapidă a creanțelor.

No. 2: Imposibilitatea statului de a participa in corpore la un asemenea proiect atrage după sine clauze din partea inițiatorului mai slabe și mult mai puternice din partea investitorului principal. Regulile jocului vor fi stabilite de cel din urmă

No. 3: Modul slab prin care statul negociat, administrat/manageriat și controlat proiecte care au implicat strict banii publici denotă o lipsă de competență și control care se va răsfrânge și asupra proiectului public-privat de construire a autostrăzilor (există mari șanse ca proiectul să treneze, să nu fie respectat, costurile să fie exagerate, construcția finală să fie sub standardele impuse ș.a.)

N0. 4: Absorbția fondurilor europene este la un minim istoric pentru Uniunea Europeană. Suntem codași inclusiv la absorbția fondurilor destinate infrastructurii. Soluția ar fi mai degrabă accelerarea primirii și utilizării acestui tip de finanțare nerambursabilă

No. 5: Costurile pe termen mediu și lung pentru utilizatorii finali sunt exagerat de mari. Și acest lucru în condițiile în care tronsoanele de autostrăzi construite în parteneriat vor fi concesionate pe minim 15-20 de ani (deși se stipulează concesionări pe termen și mai lung: 25-35 de ani), iar șoferii vor fi nevoiți să achite taxe de utilizare discreționare ce nu sunt încă reglementate cumva (cel puțin după cunoștințele mele. Costurile sunt duble fiindcă există și o taxă suplimentară ce vizează întocmai finanțarea construirii și întreținerii genului acesta de infrastructuri rutiere: rovineta/rovigneta. Putem spune triple, dacă adaugăm acciza pt. drumuri din carburanți

No. 6: Construirea unor tronsoane strategice (Comarnic-Brașov de exemplu) în regim de parteneriat public-privat nu este recomandată din motive lesne de înțeles. Mai ales în condițiile în care nu există rute ocolitoare și/sau alte drumuri suficient de dezvoltate pentru a oferi o soluție pentru traficul de la sudul la nordul României

Pentru a încheia am să dau ca exemplu trei state, membre ale Uniunii Europene, care și-au dezvoltat puternic infrastructura rutieră în ultimii ani și care au avut soluții interesante.

Franța – autostrăzile sunt construite și în regim de parteneriat, numai că tronsoanele strategice sunt construite din banii ministerului de resort. Deși sunt concesionate, taxele de acces (deși diferă) sunt reglementate și supervizate de către stat, iar companiile care le exploatează sunt parțial private, respectându-se specificații și reglementări stricte de construire și exploatare. Nu se plătește vignetă

Austria – autostrăzile sunt construite de către antreprenori privați, dar din fonduri publice. Se plătește o vignetă anuală obligatorie DOAR pentru acest tip de drum

Letonia – are cf. Inside Europe o rată de 93,4% din fondurile pentru infrastructură și servicii deja contractate și nici Polonia nu stă tocmai rău cu 80%

De ce o Romanie bicamerala? (raspunzand lui Zamolxis)

Pentru cei dintre voi ce nu stiu despre ce este vorba, acest articol este un exercitiu de debate public impotriva unui „adversar” pe cinste, Zamolxis. Post-ul de la care s-a pornit aceasta dezbatere este acesta, iar raspunsul dat de „the oposing team” il puteti citi aici.

Acestea fiind spuse sa inceapa mansa a doua a debate-ului nostru:

Zamolxis, am citit cu mare interes si atentie raspunsul tau. Iti pot spune ca ceea ce spui tu este pertinent si in anumite privinte just. Totusi ma simt nevoit sa fac anumite remarce.

In preambul spuneai ca miscarea lui Traian Basescu de a introduce ca anexa alegerilor prezidentiale acel referendum a fost una oportunista – sunt complet de acord cu aceasta afirmatie dar nu sunt de acord cu motivatia acestui gest. Nu scoaterea oamenilor, caci oamenii cum spuneai si tu sunt deja scarbiti de clasa politica asa ca in mod cert ar fi votat, ce s-a vrut a fost mai mult specularea momentului pentru a castiga un boom de imagine si s-a mizat oarecum pe ascunderea problemei unicameral/bicameral in spatele unui fum gros numit alegeri prezidentiale. Cu totii ne asteptam ca la vot sa primim un singur buletin de vot suplimentar prin care sa ni sa ceara parerea legata de numarul parlamentarilor, am ramas surprins la vederea celui de-al doilea buletin de vot. Nu s-a adus mai deloc vorba, ceea ce ma duce cumva cu gandul ca, in virtutea inertiei, sau din nestiinta, oamenii suprinsi sa voteze „n’importe comment”. Eu sincer cred ca oamenii dorind o schimbare si fiind mai degraba montati spre „reducerea nr. parlamentarilor” sa nu se fi gandit prea mult asupra implicatiilor schimbarii de fond in modul de a guverna Romania.

Pentru a raspunde succint afirmatiilor din ceea de-a doua parte a preambulului tau:

tendinta de simplificare a procesului legislativ nu se transcrie direct intr-un Parlament Unicameral si nu este un proces definitoriu doar pentru statele civilizate. Un sistem totalitar poate oricand dori reducerea birocratiei legislative, avand un scop complet imoral si meschin.

noi nu suntem o democratie nascenta, nu ne situam in sec XV-XVI in tp. unei monarhii divine, nu suntem nici in Antichitate si nici nu suntem o mana de oameni ce pot pica de comun acord. P.S. si fie ca ne place sau nu totusi avem mai mult de doua clase sociale.

Istoric vorbind, modul in care a evoluat sistemul este oarecum cel prezentat de tine, insa el a marcat mai mult decat aparitia unor noi clase sociale; el a marcat de asemenea declinul puterii suverane de tip monarhic, democratizarea societatilor si emanciparea claselor pana atunci „defavorizate”. Eu cred ca pe langa rezultatul negativ generat: birocratie costisitoare, existenta acestui tip de putere reprezentativa este marca/simbolul democratie insesi (de tip liberal in mod particular). Majoritatea societatilor au depasit tirania, au depasit regalitatea de ordin divin (monarhia absolutista) si totalitarismul. Rareori ne dorim sa fim condusi cu o mana de fier, sa nu mai fim reprezentati in niciun fel, sa ne intoarcem intr-o stare semi-anarhica si de aceea ne complacem intr-o stare birocratico-reprezentativa. Ne este teama sa acordam o putere decizionala neingradita! In plus, rolul legislativ (double-checked) a bicameralismului nu poate fi ignorat. Prin urmare, consider ca este ceva mai mult decat traditia si inertia ce ne face sa acceptam o alta putere in stat de forma Parlamentului Bicameral.

In plus pana la urma daca este sa luam ca fiind corect procesul istoric prin care s-a ajuns la bicameralism, nu cumva revenirea la un moment anterior (d.p.d.v. istoric  si evolutiv) nu este un regres?!?

Daca ar fi o chestiune de eficientizare maxima a procesului guvernativ putem intotdeauna sa luam Elvetia ca exemplu (ce-mi aminteste cumva de Republica Romana): Parlament „Sezonier”, Presedinte cu functie de Consul – ce isi exercita puterea in momente „exceptionale”.

Acum sa dezbatem putin cele 3 argumente ale tale:

Primul tau argument este pertinent dar el nu face altceva decat sa intareasca viziunea ca suntem o tara fara clasa politica bine conturata ce, din varii motive, nu se poate „indrepta” nici in situatia unui Parlament Unicameral. Prin urmare concluzia pe care o pot trage eu este ca: ne putem lipsi de orice tip de Parlament, fie el Unicameral sau Bicameral (chiar si de Presedinte ales pe 5 ani). Romania este o tara corupta, principiile democratice sunt prost intelese, separarea puterilor in stat nu exista decat de jure s.a.m.d… Ce te face sa crezi ca o singura Camera ar putea avea o autoritate mai mare sau va fi mai putin influentata de diversele interese externe? De ce una si nu doua? Pana la urma de ce una si nu mai bine niciuna?!?

Practic vorbind toate sistemele democratice contemporane ce implica un nivel electiv/politic si foruri legislative complexe nu sunt altceva decat „o coletie de eg0-uri ambitii, ingamfare, prostie si fudulii”. Tirania minoritatii celor „puternici”, clasei „filosofilor cetatii” este reversul medaliei; de facto, indivizii nu au nicio putere reala/directa, „clasa de aur” este cea care decide (in S.U.A putem vedea foarte clar acest lucru in modul in care se alege Presedintele indirect).

Argumentul tau Occamiam nu se rezuma prin urmare doar la problema Parlamentului ci el se extinde la intreg sistemul romanesc post decembrist. Se poate face primavara cu o singura floare?!? Tare imi este teama ca nu! Fie ca este Base fie ca este Geoana, fie ca sunt 300 fie ca sunt 3000, fie ca sunt divizati in doua Camere, fie ca se guverneaza de sub un singur acoperis, sunt aceeasi oameni! Ca sa fiu si mai sincer eu nu cred ca cele doua Camere au fost vreodata perfect egale si nici nu si-au indeplinit vreodata rolul definit prin lege.

In ceea ce priveste cel de-al doilea argument:

Complet adevarat: este un sistem tricameral, dictatura nu mai este posibila (dar doar de jure nu si de facto caci stim foarte bine ca dictatura poate imbraca o sumedenie de forme si poate lua un si mai mare numar de fete). Si aici pot spune ca totul s-ar rezolva printr-un Parlament „Sezonier” dat fiind faptul ca odata intrati in U.E. exista un Parlament European, directive europene, legi, acorduri si intelegeri europene peste care nicio Camera nu poate trece. Nu numai Senatul devine oarecum inutil ci si Camera Deputatilor. Ele preiau un rol functional si de implementare, exagerand pot spune ca ele isi pierd aproape complet rolul lor legislativ0-decizional. Iar pentru proiecte de lege, stupide sau nu, exista intotdeauna parlamentari europeni (desi aici am mai putea lucra putin, ca nu sunt sigur ca EBA si Gigi sunt cei mai buni reprezentanti a intereselor plebei romanesti).

Zamolxis, in ceea ce priveste cel de-al treilea argument nu-ti pot decat replica printr-o expresie populara: „intotdeauna exista un inceput pentru toate„. In plus as mai putea adauga: Europa nu este mai mult unita decat era pe vremea Cruciadelor (Ligilor Sfinte), iar reteta care a functionat pentru anumite state in anumite conditii nu este neaparat cea mai buna pentru alte state aflate in alte conditii. Te-ai gandit vreodata la existenta „norocului” (chance) si rolul pe care el il are el in cristalizarea unei „cetati” (iti recomand Dworkin, Mises)? Exista intotdeauna o multitudine de factori congruenti ce favorizeaza o anumita directie evolutiva a unei societati! Se poate ca in X stat sa nu se fi intersectat factorul f24 cu f308 ce ar fi transformat democratia in tirania/dictatura, dar in Germania au facut-o intr-un mod dezastruos.

P.S. Estonia nu intra cumva la „ex-comunist countries”?

Concluzii:

Eu nu zic ca la noi functioneaza corect Parlamentul. Cum nu zic nici ca institutia Presedentiei se tine de litera legii fara a o incalca. Eu nu zic ca Romania nu este o democratie atipica, unde lucrurile sunt amestecate complet aiurea, clasa politica a inteles complet gresit ce inseamna a guverna s.a.m.d. Din toate aceste puncte de vedere cred ca suntem perfect de acord! Ceea ce spun este ca din aceleasi motive, plus cele enuntate de mine in primul articol, eu consider ca  Parlamentul Unicameral nu este un lucru de dorit pentru moment. Ai identificat corect avantajele unicameralismului, precum si dezavantajele bicameralismului, insa Romania nu are cultura necesara unicameralismului. In plus Unicameral sau nu, Parlamentul ramane locul de joaca a grupurilor de interese, a politicienilor lipsiti de profesionalism si corupti. In plus, nici una din cele doua solutii nu sunt „fail safe”. Riscurile la care se supune un sistem bicameral sunt aceleasi cu cele pe care le poate afrunta si unul unicameral.

Vor exista clase sociale mai bine definite daca trecem la Unicameral?!? Cred ca nu! Politicienii vor fi mai responsabili?!? Sigur nu! Romania va fi guvernata mai bine? Probabil ca nu! Vom scapa de tirania unei minoritati pestrite si infatuate? Nu cred! Vom face economie? Este incert! Legile vor fi mai bine constituite, mai corecte si nu vor mai exista blocaje? Probabil ca nu! Puterea Presedintelui va fi aceeasi, evitandu-se abuzurile? Este un risc ce trebuie asumat! Se vor evita erorile legislative? In mod cert nu!

Discutia ar putea continua, argumentele ar putea fi dezvoltate si mai mult, iar intrebarile aporetice s-ar putea intinde la nesfarsit dar consider ca ma pot opri aici din aceasta tirada.

Democratia reprezentativa ramane si ea o solutie departe de perfectiume!

Ca incheiere:

Dat fiind faptul ca acest raspuns a venit mult mai tarziu decat era prevazut si ca o mare parte din argumentele noi aduse in aceast debate (ce s-au adaugat celor spuse in primul articol) s-au inlantuit printre randurile acestui articol, propun sa trecem direct la emiterea unor concluzii! Asta nu inseamna ca nu ai dreptul la replica, chiar ti-l acord cu mare placere!