Sabina Elena sau cum mărul discordiei ajunge viral

Publicat la de

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

De când a apărut povestea asta cu Sabina Elena și cu bentița tricoloră am făcut un „pas înapoi” și am tot citit, în tihnă, opinii contradictorii, păreri mai mult sau mai puțin avizate și, poate cel mai grav, atitudinile xenofobe, homofobe, ungarofobe și românofobe referitoare la gestul acestei puștoaice de liceu.

Eu tot nu înțeleg cine sunt smintiții și care sunt mișeii?!?

Unii se ascund în spatele lașității tipic umane spunând că este o falsă problemă, alții sunt atât de smintiți încât împroșcă cu noroi în stânga și în dreapta fără a avea măcar un argument rațional în spatele discursului lor populist și naționalist (fie că sunt ei unguri, fie că sunt români).

Toată chestiunea asta NU este o falsă problemă fiindcă, în ciuda multor păreri, există undeva un măr ar discordiei, atitudinea fetei ăsteia fiind un alt declic freudian al unor frustrări acumulate. Trebuie să fii de-a dreptul tâmpit să crezi că 15.000-20.000-30.000 de indivizi care aderă unei „cauze” sunt toți niște prostovani, așa cum trebuie să fii tâmpit să crezi că 100 de oligofreni care mânuiesc cu strășnicie un stindard (pe o vreme mizerabilă de altfel) reprezintă „punctul de vedere” al unui „bobor” întreg sau al unei întregi naționalități/etnii conlocuitoare. Să fim încă de la început clari, există întotdeauna indivizi extremiști și xenofobi, în orice societate ori comunitate oricât de mică. Eu personal am întâlnit atât cetățeni români ce susțineau sus și tare „stârpirea răului maghiar”, cât și etnici maghiari ce ar fi „ucis orice român ce le-ar fi stat în cale” (sau cel puțin așa spuneau – de la teorie la practică e distanță mare).

Am trecut prin sate în care nimeni nu vorbea limba română (motivele sunt extrem de importante, dar nu o să le aduc acum în discuție), am întâlnit o vânzătoare (în Tg. Mureș) care nu dorea să-mi spună în română valoarea cumpărăturilor (deși, când i-am plătit mai puțin decât făceau cumpărăturile, mi-a replicat sec și într-o română perfectă: „Plecați fără să-mi plătiți tot?”), am cunoscut un ghid în Budapesta, româncă de etnie maghiară, care ne explica, în română, cât de tâmpiți, inculți și necivilizați sunt românii. Pe de altă parte, am avut o bună prietenă – în copilărie, timp de vreo 10 ani – care-și petrecea vacanța vara în compania mea și care nu se rușina să spună că este româncă de etnie maghiară din Covasna și că-și iubește țara (România), cultura tării ei (noastre) și limbile pe care le vorbea (de la ea am învățat puțină maghiară). Am avut prieteni de familie, etnici unguri din Harghita stabiliți în Ploiești, care niciodată nu vorbeau maghiara de față cu noi fiindcă știau că nu o înțelegem (din respect așadar) și cu care sărbătoream ziua națională (a României). Am cunoscut într-un hotel de lângă Budapesta un cetățean maghiar ce nutrea un respect foarte mare față de cultura românească și care, la acea vreme (1998), judeca aspru atitudinile anti-sociale, xenofobe și extremiste ale unor etnici maghiari din România.

Însă, trebuie să fim foarte atenți cu atitudinile intolerante, dar și cu cele de toleranță laxă. Într-o societate cosmopolită, post-modernă, pluriculturală și globală, în care identitatea trebuie respectată, dar care nu trebuie să ajungă scopul unor politici de stat sau ale unor comunități etnice, orice expresie naționalistă survine pe fondul unor chestiuni latente, spinoase și cu iz istoric, dar care ar fi trebuit să fi fost deja date uitării/soluționate. Naționalismul explicit este o formă de repliere identitară ca urmare a unor factori externi/presiuni externe, dar și datorită unei proaste perceperi a raporturilor față de ceilalți, slabei educații, slăbiciunii „facultăților spiritului”, inadaptării, imposibilății integrării, alienării, dorinței de creare unei noi identități personale/individuale ori de grup, dorinței de separarea și delimitare față de un grup deja format de indivizi ș.a.m.d..

În constituția europeană se stipulează clar următoarele aspecte:

(1) The State foundation is laid on the unity of the Romanian people.
(2) Romania is the common and indivisible homeland of all its citizens, without any discrimination on account of race, nationality, ethnic origin, language, religion, sex, opinion, political adherence, property or social origin.

ȘI

(1) The State recognizes and guarantees the right of persons belonging to national minorities, to the preservation, development and expression of their ethnic, cultural, linguistic and religious identity.
(2) The protecting measures taken by the Romanian State for the preservation, development and expression of identity of the persons belonging to national minorities shall conform to the principles of equality and non-discrimination in relation to the other Romanian citizens.

Cât și

In Romania, the official language is Romanian.

Ar fi bine ca mulți dintre noi, din ambele tabere, să-și amintească aceste mici „detalii”. Fie că ne place ori nu suntem un stat independent, unitar și inalienabil, membru al Uniunii Europene și trebuie să respectăm (de bunăvoie sau cu forța) implicațiile acestei apartenențe – ergo Constituția. Toate aceste împunsături din partea așa numitei „secuimi” (practic, niște extremiști persuadați de o utopie inefabilă) sunt la fel de inutile și cretine ca și acceptarea de către stat a unui statut aparte pentru etnicii maghiari (un statut privilegiat față de cel al celorlalte etnii conlocuitoare) sau ca și „răspunsul marțial” a unor români la „gesturile incalificabile”. În plus această „luptă a orbilor” (lipsită de orice substrat rațional și coerent) nu poate fi decât nefastă pentru noi toți.  Nu servește nimănui să se lase a crede că toți maghiarii vor autonomia totală și urăsc profund românii, România și toate reprezentările identitare ori culturale legate de aceasta, cum nu servește nici a crede că toți românii sunt ungarofobi, mânați de o ură carnală și oarbă împotriva oricărei etnii (cu precădere romă și maghiară) și care sunt niște avizi ai discriminării și segregării. Toate aceste lucruri sunt niște manipulări la nivel macro ce adâncesc și mai mult fanta/ecartul dintre români și etnicii maghiari ori romi.

În opinia mea, trebuie ca statul să dea mult mai multă atenție (maximă chiar) reglementării și pedepsirii civile și penale a oricărei atitudini segregaționiste, discriminatorii și xenofobe, cât și a oricărei încercări de privare a libertății de exprimare a identității de orice tip (atât minoritară, cât și majoritară). Statul român trebuie să fie garantul constituției europene și a tuturor drepturilor și libertăților individuale, încercând pe cât posibil să se elibereze de orice atitudine părtinitoare ori complet laisser faire. La nivel practic, el trebuie să se implice activ în medierea socială, în apropierea dintre cetățeni (încă din primii ani de viață), în promovarea unei culturi a toleranței și egalității ș.a., asta dacă vrem ca o țară civilizată, cum se vrea a fi România, să nu ajungă un nou Kosovo, spre exemplu.

În ceea ce o privește pe Sabina:

„Este doar un copil…”

  • Scuza că este doar un copil nu i se poate aplica. Să nu uităm că tineri ca ea sunt, în anumite părți ale globului, membrii ai gherilelor, soldați, mercenari, teroriști sau atentatori.

„Părinții sunt de vină!”

Probabil și foarte posibil, dar trebuie văzut dacă nu există și alte motive pentru care ea a făcut acest gest. Teribilismul aferent vârstei poate fi o cauză, dar ar trebui anchetate și alte posibile circumstanțe (chiar la nivelul instituției de învățământ și a cadrelor didactice). O consiliere psiho-pedagogică și o implicare a organelor abilitate este dezirabilă. Un copil poate fi influențat și manipulat cu mare ușurință.

„Colegii unguri sunt de vină! A fost amenințată cu moartea”

Din nou posibil, probabil, dar nu cert. Nu se știe cine a fost primul care „a ridicat piatra”. Există posibilitatea să fi fost o reacție ostentativă, dar și un răspuns la niște situații anterioare, rămâne de analizat. Iar amenințarea cu moartea este o chestiune ce are implicații penale și trebuie analizată cu maximă responsabilitate.

„Are dreptul să poarte bentița cu tricolorul! E libertatea ei! De ce i l-au luat”

Tot atât cât are dreptul să vină machiată, cu unghiile făcute sau cu o fustă scurtă ori lungă florală, să poarte o cruce la gât ori kipa pe cap, un tricou cu Marlyn Manson ori o bluză cu „I Love N.Y.”. Limitele trebuie definite. În plus, limita libertății individuale într-o democrație este dată de limita libertăților celorlalți. Atâta timp cât libertatea mea nu încalcă libertățile celorlalți totul este perfect, odată ce acest lucru se întâmplă intervenția devine obligatorie.

Sunt tare curios dacă oamenii ar mai fi fost atât de solidari dacă ar fi venit și cu un tricou pe care să fie reprezentat un act sexual explicit, un corp omenesc disecat sau vreun mesaj satanic?!? Dar aceasta este doar o curiozitate personală…

Mă șochează virulența și viralitatea acțiunilor, reacțiunilor și opiniilor, intoleranța și rapiditatea cu care oamenii se aruncă în declarații pro sau contra. Moderația este totuși o virtute importantă, dar deseori ignorată sau neștiută. Pe toți „analiștii” și docții în ale drepturilor și libertăților, cât și pe cei ce se atașează cu ușurință unor cauze ori le resping cu obstinație îi invit să arunce un ochi peste situația portului burkăi în Franța (ce a făcut valuri în toate mediile și la toate nivelurile undeva la începutul anilor 2000). Poate așa vor fi mai atenți în declarații și luări de poziții.

Băncile, gaura neagră a Universului mioritic

Publicat la de

De la rău la mai rău

Am întârziat postările fiindcă m-am trezit într-o situație destul de „interesantă”, ce mi-a deturnat toată atenția: în doar câteva zile am trecut de la un „bun platnic” la bank’s most wanted criminal. Am să împărtășesc experiența mea curentă și alte experiențe trecute  (ne lungim prea mult) cu sistemul bancar românesc în speranța unui exemplu de WHAT NOT TO DO!

Ce s-a întâmplat și cum am ajuns să fiu „urmărit” ca un criminal de rând?

Acum ceva vreme am făcut un lucru pe care mai toți românii (cu job stabil) îl făcuseră deja sau voiau oricum să-l facă – mai devreme sau mai târziu: un credit de forma unei descoperiri de card. Știți voi,  Salariu (meu) x N (luni posibile) = C (suma pe care banca a acceptat să mi-o împrumute/crediteze). Contractul părea straightforward: vă credităm, dar sunteți obligat să rambursați un minim de dobândă lunară pentru a fi considerat „bun platnic”. Iar creditul?!? Îl plătiți până la pensie, când vreți și cum vreți dumneavoastră (în câte tranșe doriți)! Mi-a convenit de minune, mai ales că aveam nevoie de bani la momentul respectiv. În plus, suma ce reprezenta dobânda era una mai mult decât modică: 30 de lei lunar.

La momentul respectiv banca (C.E.C. Bank S.A. pe numele său) a insistat, prin ofițerul său de cont, să mă crediteze cu o sumă fabuloasă (comparativ cu veniturile mele), la o  dobândă preferențială (mai ales fiindcă eu și instituția pentru care lucram la momentul respectiv erau clienți vechi) și cu mult peste ceea ce aveam eu nevoie. Am fost nevoit să le refuz „oferta” în nenumărate rânduri, am fost chiar sunat de reprezentanții din București ai băncii în încercarea să mă facă să accept suma posibilă – era perioada de boom economic și creditele se dădeau și prin telefon, concurența interbancară era acerbă, garanțiile erau aproape inexistente, iar băncile ar fi făcut orice să reușească să te facă clientul lor  agațe cumva. Și eu am fost nevoit să suport campaniile agresive de marketing ale băncilor (C.E.C. Bank included), care prezentau creditul de consum/nevoi personale ca fiind un pocal plin de lapte și miere, iar noi clienții – care refuzam aceste „oferte de neegalat” – eram doar niște stupizi iraționali ce nu înțeleg sub nicio formă că-și pot spori nivelul de trai prin și cu banii altora – vezi ai unei bănci!

Într-un final au înțeles că „ursuzul de mine” este un „idiot” și am convenit să împrumut fix cât aveam nevoie: fix 5 drepturi salariale. Zis și făcut, am semnat contractul, banii mi-au intrat în cont in 24 de h și atât.

De atunci lucrurile au mers smooth cum se spune, în fiecare lună am achitat dobânda, am mai pus și peste (în speranța achitării creditului) și cu asta basta (chiar și după ce am încetat contractul cu vechiul angajator). Lucrurile au devenit ciudate în momentul în care am sărit peste o lună de dobândă – din motivele unei mobilități nu am fost în țară și am uitat complet de luna de dobândă. Mai pățisem lucrul astă cu 1 an înainte când, datorită unor chestiuni interne, instituția mi-a reziliat contractul de muncă pe perioada verii. Am primit acasă extrasul de cont pe minus, la întoarcerea în România am achitat creanța și penalitățile aferente (așa cum făcusem și cu un an înainte) și m-am întors în mobilitate. La fix 3 luni de la acel moment (momentul întârzierii) m-am trezit că primesc acasă un extras cu o sumă pe minus, dar și (destul de ciudat pentru mine) o scrisoare prin care eram somat să-mi plătesc datoriile. Ciudat lucru… mai ales în condițiile în care eram la zi cu plățile, ba chiar mai mult decât atât, plătisem niște sume substanțiale (față de cei 30 de lei impuși prin contract) pentru a finaliza returnarea creditului. Nu i-am dat importanță prea mare, am pus-o pe seama unei greșeli interne, mi-am contactat ofițerul de cont care m-a asigurat că lucrurile sunt O.K.. Mare greșeală!

Acum 2 săptămâni primesc un telefon sâmbătă dimineață, telefon prin care mi se aduce la cunoștință (într-un mod total lipsit de respect) că sunt pe cale de a fi executat silit. Pentru ce?!? Cum?!? Când?!? Toate informațiile erau confidențiale, mai puțin perioada de întârziere: 120 de zile!!! În rest eu executat pentru ce nu știu și nu pot afla de la o cucoană care mă sună și se comportă cu mine ca un infractor recidivist!

Așa începe spectacolul!

Ajung, oarecum îngrijorat, la ofițerul de cont. Ea (căci este vb. despre o doamnă cu o vechime de 30 de ani în banca – singura de altfel – a statului) mă asigură că sunt cu respectivul cont pe plus, dar constată cu stupoare că am un set de 2 creanțe „ciudate și neexplicate” atașate la cont: o dobândă obligatorie neachitată (undeva la 10% din credit – ca și cum nu mi-aș fi achitat de 12 luni dobândă) și o dobândă penalizatoare de… hold on my friends… aproape 25% din cval. descoperirii. În plus, poate mult mai îngrijorător, deși eram la zi cu plățile aveam niște creanțe lunare ce crescuseră exponențial în ultimele 3 luni (din Decembrie mai exact – inclusiv)!  „120 de zile” zic eu, dar cum?!? „Trebuie să fie o greșeală undeva”! După câteva momente lungi de interogări și analize de extrase de cont ofițerul trage aceeași concluzie și îmi spune să mă liniștesc căci se va rezolva intern cu ai săi colegi din București. Zis și făcut, numai că în aceeași seară (poate chiar noapte) mă sună domnița împricinată (cea de cu 2 săptămâni înainte) să mă mai umple puțin de respect! Ciudat lucru… Sun la hotline-ul băncii și, spre stupoarea mea, lor le apar cu sold pozitiv, dar cu o creanță suplimentară de încă 30% și asta fără a avea acces la creanțele comunicate de către ofițerul de cont. Aveam „o creanță externă contului” ce nu putea fi explicată din lipsă de acces la baza de date! Șoc TOTAL!!!

Și după?!?

București, dis de dimineață eu tete a tete cu directorul (mai mic sau mai mare) al departamentului de credit din cadrul băncii C.E.C., sediul central. 1 h și 45 de minute mai târziu:

– Eu nu înțeleg mare lucru, este tare ciudat să aveți 2 credite și unul să fie pe plus și unul pe minus…

– Eu nu am două domnle (mă simțeam ca în Caragiale)

– Ba da domnule, așa apare! În plus, eu nu pot să vă spun exact reprezintă acei Z anexați (cei 32%), iar sumele X (cea de 10%) și Y (cea de 25%) sunt clar datorii, deși ați plătit ele sunt acolo fiindcă ați sărit o lună și na…

– Hmmm… cel de-al doilea credit este probabil al mamei mele, nu al meu, iar eu sunt la zi cu plățile și totuși sunt rău platnic?!? Cum?!? Până la urmă, cât trebuie să achit?

– Tot și cât mai repede, poate vă împrumutați la cineva, la părinți, la prieteni…

– Și totuși, CÂT și DE CE?!?

– Păi suma totală rămâne aceeași, fie adunăm la credit 32%, fie adunăm 35% tot pe acolo ajungem! Cum? Nu pot decât să speculez, dar nu va fi niciodată un răspuns oficial din partea băncii, ci mai degrabă o intuiție de a mea… Ați fost creditat intern pentru neachitarea la termen: 30 de zile de la încetarea contractului de muncă și vi s-a retras limita de descoperire (ofițerul de cont mă asigurase că la mine nu era cazul). Pe scurt aveți credit nelimitat la noi (cu un zâmbet ciudat pe față)! În plus penalizările se achită la suma pe care ați fi putut să o luați, nu la cea pe care ați luat-o efectiv!

– Dar este o creștere aproape exponențială, în plus sunt la zi cu toate plățile dobânzilor și încetări contractuale au mai fost… Totuși este ca și cum nu am achitat nimic de mai bine de un an, iar eu nu am fost anunțat de aceste sume și de obligativitatea restituirii în termen de 30 de zile a descoperirii, cum nu am fost anunțat nici de suma Z – nimeni nu știe ce reprezintă!!! Dacă cele 3 sume se cumulează?!? Și penalități la toată suma posibil accesabilă?!? Serios???

– Nu știu ce reprezintă aceste 3 sume restante. V-am spus deja, eu doar emit ipoteze! Ați văzut că și eu văd doar ce văd colegele de la ghișeu și, în plus, ce au văzut colegii de la call center, dar nu știu din ce sunt compuse, nu știu cum au fost calculate și doar intuiesc la ce sumă se aplică!  Nu vă pot spune unde s-au dus banii dvs., dar este clar că ați plătit mai puțin decât trebuia… acum nu aveți doar o descoperire, ci sunteți cu CREDIT neachitat și vă vom executa silit (prin terți că așa e procedura)! Mai bine faceți un angajament de plată și de sistare a penalităților și vă rugați să vi-l acceptăm! Numai că aceasta este ultima soluție, știți și dvs. ce implicații are un angajament unilateral? Nu?!?

– Mă angajez să achit CE și CÂT?!? Angajament unilateral când eu sunt la zi cu plățile?!? Unde s-au dus banii depuși în ultimul an?!? De ce nu am fost anunțat?!? De ce apar sume separate și în afara extrasului de cont?!? Este o găselniță a băncii vasăzică !!!(trecând prin toate culorile curcubeului)

– Vă simțiți bine?!? (întrebare cretină) Eu nu am de unde să vă dau nicio altă informație suplimentară (folosise parola de manager deja), ele apar – așa cum ați văzut – negru pe alb, există un viciu de procedură sau cum îi spuneți dvs. „găselniță”, dar trebuie să știți că nimeni nu și-o va asuma ori accepta (nu noi facem politicile), eu încă cred în fericirea și mulțumirea clienților… Mai bine plătiți cât mai mult și cât mai repede!

– Cât?!?

– Tot… Cf. contractului în 30 de zile trebuia să achitați tot, nu ați fost penalizat că nu a luat nimeni la cunoștință de încetarea contractului, altminteri erați în situația asta acum 1 an, pardon 2 că suntem în 2013! Ce nu ați citit contractul?!?

Și așa sunt eu bun de plată, „cât” și „cum”, dar mai ales „de ce”?!? Nu se știe și nici nu știu de la cine aș putea afla! E drept că parțial sunt vinovat, la momentul semnării contractului o persoană apropiată mie a făcut același lucru! Amândoi am semnat contractul la distanță de câteva minute (zeci poate) eu l-am citit pe cel pe care  persoana îl semnase și care „era contractul cadru” la momentul respectiv; numai că – TAM-TARAM-TAM-PAM!!! – la mine apărea clauza celor 30 de zile la ea nu!!! Same type of credit, same bank, same day, same hour! Două contracte! Superb mon cher… Bun de plată, dar întrebările rămân fără de răspuns! Creditul rămâne complet neachitat și „anexele” cresc cf. unui calcul metafizic.

P.S. Experiența aceasta este doar una / ultima dintr-un șir de 4 pățite cu C.E.C.-ul, ce au inclus: anularea fără motiv al unui card, blocarea altuia (pe seama coruperii unui bancomat) fără a mă anunța,  ne-emiterea la termen a cardului atașat contului curent și apariția unor tranzacții ilicite pe același cont.

Parteneriatul public-privat, o chestiune de perspectivă…

Publicat la de

Am să schimb puțin registrul și o să încerc, în această postare, o scurtă analiză a unei metode foarte eficiente de dezvoltare a unui domeniu de activitate, dar și a unei comunități sau societăți în genere: parteneriatul public-privat sau PPP – cum este cunoscut în limbajul economic.

M-am hotărât să vorbesc despre acest tip de parteneriat economic fiindcă, de câteva zile, sunt asaltat de o grămadă de informații contradictorii referitoare la acest subiect. Și, ca să nu mai spun, de un număr  la fel de mare de știri exerciții jurnalistice făcute cu public legate de parteneriatele public-private pe care statul român le propune în vederea rezolvării uneia dintre cele mai spinoase probleme: infrastructura din România.

Ce este PPP-ul?

Parteneriatul public privat = „describes a government service or private business venture which is funded and operated through a partnership of government and one or more private sector companies” – Wiki source.

Când apare?

La o primă vedere în anii 1970-1980 într-o Mare Britanie falimentară, însă, paradoxal, este cu mult mai vechi decât atât. Nu o să merg până în perioada Romei Antice, dar vă pot spune că așa numitele joint-stock companies de secol XVII-XVIII ale Imperiului Britanic funcționau sub forma unui parteneriat de acest tip. Companiile, cu răspundere limitată, investeau sume considerabile de bani, alături de coroana britanică, în vederea cuceririi, organizării, dezvoltării și exploatării resurselor noilor teritorii coloniale. Activitatea lor fiind constrânsă de un tip de „contract” numit cartă, ce stipula libertățile/favorurile și îndatoririle/obligațiile pe care cele două părți le aveau una față de cealaltă.

Și acum?

În principiu, lucrurile funcționează cam la fel – mai exact: avem nevoie de un pod peste Atlantic? Perfect! Facem o licitație, dar mai întâi ne hotărâm dacă noi, Stat, investim vreo lețcaie și cam ce așteptări avem de la gigeii care vor veni să ne convingă să le dăm lucrarea (asta se cheamă că întocmim un pachet de sarcini). Licitația trebuie să fie publică și transparentă, iar oferta cea mai bună trebuie să primească proiectul! Câștigătorii se apucă de lucrare, pe banii lor, o termină și în scurt timp ne bucurăm de podul peste Atlantic (la un cost minim pentru noi, pentru cât mai mulți ani de exploatare în folosul comunității și un număr rezonabil de ani de apartenență  pentru investitor/exectutant/trust).

Pare simplu, nu-i așa? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa… Deși, mai toate statele au apelat la genul acesta de interacțiune cu mediul privat (chiar și acelea mai puțin democratice și libere, cum ar fi China, Indonezia etc.), există câteva chestiuni ce pot face din parteneriatul public-privat un coșmar – atât pentru stat, cât și pentru cetățenii care ar trebui să se bucure de rezultatul colaborării fructuoase. Mai exact, trebuie puse câteva întrebări „ajutătoare”:

  1. Este prețul criteriul ultim de eligibilitate? nu prețul reprezintă elementul cheie într-o negociere de acest tip – ieftin și bun există doar în teorie. Cel mai ieftin proiect nu înseamnă că este cel mai bun și cel mai eficient pe termen mediu și lung, nu înseamnă nici că este în avantajul Statului ori al cetățenilor
  2. Este pachetul de sarcini corect făcut? Sau ne trezim că soluția cerută nu este fezabilă nici pe hârtie? Altfel spus, statul a știut ce să ceară?
  3. A fost realmente transparentă licitația? Ori au existat  conflicte de interese și interese externe (private) amestecate în procesul decizional?!?
  4. Este cazul să fie făcut un parteneriat public-privat? Nu cumva este un domeniu/proiect strategic și nu ar trebui să-l atribuim unor terți? Pentru că dacă investitorul majoritar este compania sau grupul de companii (trust) private atunci înseamnă că se privatizează acel proiect/domeniu.
  5. Care sunt drepturile statului? Contractul final este sau nu avantajos pentru „partenerul public”?
  6. Ar trebui ca statul să investească? Și dacă da, cât?
  7. Ce se întâmplă dacă termenele de execuție sunt depășite? Dar dacă lucrarea este sub calitatea dorită?
  8. În câți ani trebuie investitorul să-și recupereze investiția și ce se întâmplă după aceea?
  9. Care sunt costurile reale pentru comunitate și cetățeni?
  10. Pot apărea situații „excepționale”? Vezi aici raționalizarea/scumpirea exagerată a apei sau mărirea cu mult a duratei unei călătorii cu trenul și sporirea numărului de accidente (din cauza modului diferit și chiar inconștient în care se face administrarea materialului rulant și a infrastructurii) ș.a.m.d. – cazurile sunt clasice și complet reale

Acum să încerc să explic de ce parteneriatul public-privat este o chestiune de perspectivă sau mai bine spus de alegere corectă/incorectă. Să luăm cazul clasic al autostrăzilor din România (căci dezbaterile pe seama acestui subiect m-au făcut să public analiza asta). Am 6 motive să cred că genul ăsta de parteneriat public-privat este oarecum inutil și o să fie prejudicios pentru cetățeni/stat – o alegere greșită:

No. 1: Statul nu ar trebui să participe la noi proiecte de acest tip în condițiile în care fondurile pentru construirea lor au fost alocate, dar executanții nu au respectat termenele. Soluția ar fi mai întâi recuperarea rapidă a creanțelor.

No. 2: Imposibilitatea statului de a participa in corpore la un asemenea proiect atrage după sine clauze din partea inițiatorului mai slabe și mult mai puternice din partea investitorului principal. Regulile jocului vor fi stabilite de cel din urmă

No. 3: Modul slab prin care statul negociat, administrat/manageriat și controlat proiecte care au implicat strict banii publici denotă o lipsă de competență și control care se va răsfrânge și asupra proiectului public-privat de construire a autostrăzilor (există mari șanse ca proiectul să treneze, să nu fie respectat, costurile să fie exagerate, construcția finală să fie sub standardele impuse ș.a.)

N0. 4: Absorbția fondurilor europene este la un minim istoric pentru Uniunea Europeană. Suntem codași inclusiv la absorbția fondurilor destinate infrastructurii. Soluția ar fi mai degrabă accelerarea primirii și utilizării acestui tip de finanțare nerambursabilă

No. 5: Costurile pe termen mediu și lung pentru utilizatorii finali sunt exagerat de mari. Și acest lucru în condițiile în care tronsoanele de autostrăzi construite în parteneriat vor fi concesionate pe minim 15-20 de ani (deși se stipulează concesionări pe termen și mai lung: 25-35 de ani), iar șoferii vor fi nevoiți să achite taxe de utilizare discreționare ce nu sunt încă reglementate cumva (cel puțin după cunoștințele mele. Costurile sunt duble fiindcă există și o taxă suplimentară ce vizează întocmai finanțarea construirii și întreținerii genului acesta de infrastructuri rutiere: rovineta/rovigneta. Putem spune triple, dacă adaugăm acciza pt. drumuri din carburanți

No. 6: Construirea unor tronsoane strategice (Comarnic-Brașov de exemplu) în regim de parteneriat public-privat nu este recomandată din motive lesne de înțeles. Mai ales în condițiile în care nu există rute ocolitoare și/sau alte drumuri suficient de dezvoltate pentru a oferi o soluție pentru traficul de la sudul la nordul României

Pentru a încheia am să dau ca exemplu trei state, membre ale Uniunii Europene, care și-au dezvoltat puternic infrastructura rutieră în ultimii ani și care au avut soluții interesante.

Franța – autostrăzile sunt construite și în regim de parteneriat, numai că tronsoanele strategice sunt construite din banii ministerului de resort. Deși sunt concesionate, taxele de acces (deși diferă) sunt reglementate și supervizate de către stat, iar companiile care le exploatează sunt parțial private, respectându-se specificații și reglementări stricte de construire și exploatare. Nu se plătește vignetă

Austria – autostrăzile sunt construite de către antreprenori privați, dar din fonduri publice. Se plătește o vignetă anuală obligatorie DOAR pentru acest tip de drum

Letonia – are cf. Inside Europe o rată de 93,4% din fondurile pentru infrastructură și servicii deja contractate și nici Polonia nu stă tocmai rău cu 80%