Primăvara copilăriei

sursa aici

A venit primăvara şi cu ea mi-a revenit şi cheful de a scrie pe blog. Despre ce? Despre senzaţia superbă şi mulţimea de amintiri pe care mi le-a activat soarele molatic al primăverii.

În dimineaţa asta, ieşind din casă, am fost întâmpinat de astrul galben roşiatic ce m-a învăluit căldură domoală, dar extrem de plăcută. Am avut un flashback ce m-a smuls complet din realitate, transpunându-mă în perioada copilăriei, atunci când eram „şcoler” în primară. Îmi amintesc bucuria nespusă cu care mă „avântam” la drumul lung de vreo 30 de minute ce mă ducea din faţa casei până la şcoală – nu era mai lung de 15, dar atunci când îl faci cu paşi mici distanţele parcă se dilată.

În acea vreme locuiam într-un cartier foarte drăguţ, numai de case; iar drumul întortocheat mă purta pe străduţe mici cu case la fel de şic, cu  peluze şi curţi mari, înflorate – ce primeau şi ele cu braţele deschise mângâierea soarelui. Străduţe bordate de copaci bătrâni, noduroşi, dar impunători, ce începeau să-şi îmbrace haina de culoarea opalului verde.

Soarele ăsta îmi mai aminteşte şi de un alt „ritual” pe care îl respectam cu stricteţe atunci când eram copil în casa părintească: cum trecea vâlvătaia galbenă puţin peste streaşină ieşeam pe treptele casei pentru a privi la cerul de-un albastru pal şi la jocul vrăbiilor mici şi cafenii – mă fascina! Făceam asta zile în şir, scrutând din când în când cerul, în aşteptarea primelor păsări călătoare. Însă, nimic nu se compara cu fericirea ce mă cuprindea atunci când soseau rândunelele la cuibul lor „de vară” – aşteptam momentul ală mai mult ca orice.

Îmi plăcea că eram copil, iubeam primăvara, adoram jocul rândunelelor pe fundal albastru al cerului.

Anunțuri

Citind la gura…aerului conditionat

Reflexii asupra unei saptamani banale…

Iar un sfarsit de saptamana… Ce nu-mi place cand vine weekendul, ma obliga cumva sa ma gandesc la ce am facut eu saptamana asta, sa trag o linie si sa ma „pregatesc” intr-un fel  sa incep cu o noua saptamana plina de neprevazut.

Saptamana care tocmai se incheie a fost totusi una relativ iesita din comun, si asta nu fiindca toamna ne-a luat prin surprindere infrigurandu-ne pana la os, ci pentru ca am realizat ca mai exista si oameni pentru care simtul datoriei si pasiunea nebuna valoreaza mai mult decat orice alta motivatie.

Caci am cunoscut un medic veterinar (pe numele sau Prof. Univ. Dr. Braslasu) care m-a uimit prin grija, pasiunea, atentia si iubirea cu care-si trateaza pacientii necuvantatori. Tare mi-as dori sa cred ca mai exista si medici „de oameni” care sa fi facut medicina din mai multa pasiune si mai putine argumente utilitariste, tratand pacientii asa cum merita tratati si nu cum suntem din nefericire obisnuiti in zilele noastre (nu cred ca este nevoie sa exemplific caci cred ca oricare dintre noi s-a confruntat cel putin o data cu sistemul medical romanesc si cu purtatorii [nedemni] halatelor albe – doua exemple le puteti gasi la Brightie si Boghi).

Si a mai fost iesita din comun aceasta saptamana si pentru ca mi-am amintit de copilarie (ca si Brightie fuse o copilarie in compania cartilor).

Mi-am amintit de zilele cu ploaie de toamna, mohorate si reci, de noptile lungi si geroase de iarna, de acele vremuri pe care mi le petreceam la gura sobei in compania celui mai bun prieten: cartea (atunci nu aveam prieteni, nu ieseam in oras la bere, iar scoala era singurul loc care ma rupea de caminul parintesc). Imi amintesc cum zburam alaturi de Peter Pan, cum calaream alaturi de Cei Trei Muschetari tragand sabia la vederea oamenilor cardinalului, cum descopeream adancul neexplorat al marilor alaturi de Jules Verne pe submarinul Nautilus, cum ma luptam cot la cot pe zidurile Constantinopolului aflat in flacari, alaturi de ultimii dintre bizantini, impotriva miilor de ieniceri si spahii ai sultanului Mahomed, ori cum simteam fiorul dragostei eterne alaturi de Adam si Eva. Simt si acum briza calda a Mediteranei, asa cum o simteam si atunci, purtat fiind pe intinsa si inspumata mare de romane precum: Toate Panzele Sus sau Capitan la 15 ani. Si acum imi rasuna in minte vorbele lui Faust ori Victor Petrini, sau gandurile cele mai ascunse ale lui Stefan Gheorghidiu. Totul a inceput cu vorba calda si blajina a bunicii mele, care in fiecare seara imi citea, intr-o lumina calda  si domoala a unei lampi vechi (culcusit fiind in bratele ei,  sub o plapuma groasa umpluta cu lana fina de oaie, captusita cu un damasc gros si matase chinezeasca), povestirile lui Ion Creanga ori a fratilor Grimm. Asa am deprins eu gustul slovei scrise pe hartia alb galbuie a unei carti ascunse in vreun colt uitat al bibliotecii…asa am inceput eu sa citesc la gura sobei, sa sorb cu nesat „povestea” de dincolo de cerneluri.

Iar cand vremea se indrepta si nu mai ma simteam atat de zgribulit incat sa ma opresc la pragul usii, drumurile ma purtau deseori la Biblioteca Judeteana Nicolae Iorga; doamnele de la imprumut la sectia pentru copii ma cunosteau deja, lasandu-ma sa cutreier in voie ore intregi printre rafturile inalte, incarcate ochi cu cele mai frumoase si valoroase lucruri pentru mine.

Si acum tanjesc dupa acea viata lipsita de griji in care eram cu adevarat liber sa cutreier lumea si epocile, fara a fi nevoit sa parasesc camera mea dosita, soba mea calda si paturica pe care sedeam comod la gura focului ce-mi tinea de felinar (ori sezut printre rafturile putin prafuite ale bibliotecii). Intre timp viata ma dus departe de locurile copilariei, m-a alienat, instrainandu-ma oarecum de prietenii copilariei mele, de romanele nepieritoare. Timpul se scurge altfel, viata este mult mai nerabdatoare, activitatile zilnice imi rapesc timpul pretios pe care inainte il dedicam intrutotul cititului. Lecturile au devenit mai specializate, mai tehnice, si oricat m-as chinui, nu reusesc sa-mi gasesc acea stare sufleteasca ce-mi deschidea acea lume fabuloasa a romanelor copilariei.

Totusi am reinceput saptamana asta sa citesc altceva decat filosofie, am revenit la preferatii copilariei mele, desi acum nu mai pot decat citi la gura aerului conditionat, la lumina ne-naturala a unui bec cu incandescenta…

10.000 si 1 AN

Artificii

Azi m-am facut mare!!!

Am implinit varsta de 1 an si ghiciti ce am primit frumos de la voi?!?

Afisarea cu numarul 10.000!!!

Happy, happy, joy, joy !!!

Sunt fericit si va multumesc dragi cititori si buni prieteni (bloguri ori bloggeri) ca v-ati gandit la mine cand ati deschis calculatorul, ca nu ati uitat sa-mi scrieti numele in bara explorer-urilor voastre, ca v-ati facut timp si pentru mine.

Va multumesc ca ati ascultat ce aveam sa va spun, ca mi-ati citit literele ravasite haotic pe foaia alba digitala, ca mi-ati fost alaturi in acest drum initiatic spre propria-mi maturitate si pentru ca gandurile mele nu s-au lovit de un perete dur si rece ci  si-au gasit ecoul in voi! Sper sa ramanem buni prieteni si de acum inainte, asa cum am fost si pana acum!

As fi vrut sa va fac sa ma cunoasteti si mai bine, dar lasa ca ma fac eu si mai mare de atat!

Va salut!

Al vostru,

Franta ori Piramidonul Rosu

Leapsa ca la Ploiesti

Am preluat o leapsa de la Luana ce s-a dovedit un bun prilej de a-mi stoarce creierii in speranta regasirii unor amintiri pierdute/uitate. Sper ca mi-am amintit bine…

What was your first:

Car a mea personala:  Renault Megane hatchback bleu-gri

„a mea” condusa:  Olcit Oltena mustariu metalizat; culmea e ca era a unui bun prieten dar o tinea la mine in garaj si cel mai mult o conduceam eu. Da… da… stiu „femeia si masina nu se imprumuta” si totusi era o super masina pacat ca lua 14 l/100 km in oras Hummer ce mai.

Trip within borders – Trebuie sa fi avut 3 sau 4 ani… excursie cu parintii la mare in Mamaia, nu mai stiu in ce hotel statea insa imi amintesc ca stateam la etajul 5 si am vazut cel mai frumos rasarit de soare si acum mi-l amintesc. Tin minte perfect ca  i-am rugat pe ai mei sa ma trezeasca sa vad rasaritul, iar ei s-au luat dupa un copil si au facut-o…sublim; imaginea acelei portocale rosii ca focul ce se ridica din albastrul marii a ramas intiparita in mintea mea de copil.

Trip abroad – Aprilie 1999, Francia, intr-un schimb cultural de 1 sapt cu o parte din colegii mei de scoala; undeva in sudul tarii intr-un orasel micut dar tare fain de langa Aix-En-Provence (in Proventa lui Vicent van Gogh, Cezanne si Renoir). Ce-mi amintesc cu placere e ca am stat intr-un conac de secol XVII care apartinea unei familii franceze tipice, cu 4 copii. Primul meu contact mai „intim” cu civilizatia si cultura franceza a fost fructuos si modernitatea pe care am intalnit-o mi-a schimbat perceptia  adolescentina asupra „lumii”.

Memory – Stateam in curtea vechii mele case si impuscam avioanele ce brazdau un cer albastru senin si primavaratic… aveam un pistol din metal cu capse; l-am regasit acum vreo 3-4 ani scrijelit, cu vopseau sarita dar imposibil sa nu-l recunosc… da era pistolul meu din copilarie, inconfundabil.

Pet – o pisica birmaneza adusa de o colega de serviciu a mamei mele… mare sclifosita nu manca decat salam fara piele si sunculita de Praga. Era pisica mea eu ii dadeam sa manance si ma jucam cu ea, asta da responsabilitati la 6-7 ani. Oricum am fost inconjurat de animale inca de la nastere da’ Lassie era raspunderea mea (si da stiu am numit-o ca pe un caine dar era latoasa nu gluma).

Crush – Clasa I, o chema Diana si imi dadea intotdeauna zarzare din zarzarul din curtea scolii, vorbeam cu ea si exact ca in reclama imparteam sandvis-ul… cred ca si ea  ma placea, never seen her since. Oricum nu as mai recunoaste-o. Acum ca ma gandesc mai bine… ce naiba inseamna crush?!? adica oare am povestit ce trebuie??

Discovery – Pe la 6 ani am descoperit uitandu-ma la televizor la o emisiune educativa cum „femeile nasc sub apa” si deci printr-o inferenta logica faptul ca, copiii nu sunt adusi de barza si ca, in concluzie, nici eu nu am fost adus de barza!

Job – in vacanta dintre a IX-a spre a X-ea ca responsabil de relatiile cu strainii intr-un hotel din Cheia (adica trebuia sa ma asigur ca cerintele strainilor sunt respectate si bine intelese de catre ce de acolo) si putina contabilitate primara (intrari, iesiri, receptii, facturi chestii naspa, nu de alta da strainii erau cam rari in perioada aia).

Idol – nu am avut idoli, sau cel putin din cate imi amintesc eu…

Creation – am facut niste toarte pentru sacose la cursurile de lucru manual, mai exact la traforaj. Ma enerva la culme ca mi se crapau de fiecare data placile de pal cand incercam sa le tai cu fierastraul ala in forma de U intors… dupa un trimestru intreg am reusit sa le termin de taiat si fasonat, iar colac peste pupaza la final mi-am mai si parlit degetele incercand sa le pirogravez. Evrika! au facut un cadou frumos pentru „mamaia”!

Leapsa asta merge mai departe catre O Picatura, Santiaggo , Sere , Lia si Defbest (desi Alex mai are o leapsa de la Luana oricum)