A fost şi Paştele

A trecut si Paştele, cu toată „nebunia” unei asemenea sărbători importante. Me voila de retour pe blog, la munca-mi de zi cu zi şi cu treburile mai mult sau mai puţin „impure şi lumeşti”.

Toată treaba asta cu sărbătorile, mai ales cele pascale, pe mine mă nedumereşte complet. Oamenii intră într-o stare de frenezie nebună, se îmbulzesc prin magazine, pe stradă, prin mijloacele de transport; se bălăcăresc pentru o ultimă vopsea de ouă, se înjură pentru un ultim taxi, doar pentru că „Paştele trebuie sărbătorit aşa cum se cuvine!„. Chiar sunt tare curios ce înseamnă „cum se cuvine„? Cu festin regesc (frate cu spitalizarea)? Cu băutură „din belşug”? Paştele este un nou prilej de desfătare şi exces? Şi pentru toate astea eşti dispus să te comporţi ca un om prost şi îndobitocit.

Anul astă chiar nu am simţit că este sărbătoare, ba mai mult toată tărăşenia asta, tot acest dute-vino (inerţial) m-a obosit şi m-a sictirit… cine mai pune preţ pe ceea ce este Paştele?!? Mai nimeni! Şi unde mai pui că la Înviere, spre exemplu, preoţii au făcut playback, au dat sms-uri, şi-au făcut cruce cu telefonul în mână, au făcut cu ochiul la enoriaşe şi au fost atât de scurţi încât în 25 de minute „totul” era deja gata (slujbă & speech). În plus, cred că am dobândit o oarecare agorafobie. Mă stresează genul astă de adunări populare, în care oamenii sunt ocupaţi cu bârfitul, scobitul în nas, râsul în hohote, vorbitul tare s.a.m.d. (am descoperit că sunt o persoană foarte atentă la detalii ce observă imediat vrute şi nevrute).

În anii trecuţi mă bucuram că vine Paştele, entuziasmându-mă la vederea ouălor înroşite, cozonacului pufos şi pascăi cu stafide. Iar masa de duminică petrecută în familie mă făcea să uit de zilele de „nebunie” ce precedau sărbătoarea efectivă, acum mă bucur că au trecut cele 3 zile pascale şi lucrurile s-au domolit, revenind la starea de monotonie iniţială. Am cheltuit suficientă energie în astea câteva zile cât pentru o lună întreagă. Începe să nu-mi mai placă deloc sărbătorile, nu le văd sincer rostul – sunt, din nefericire, nişte zile ca oricare altele; esenţa lor pierzându-se în carapacea formalităţii.

Sper că voi aţi petrecut mai bine acest început de Aprilie

Anunțuri

Ce este femeie, este oarba si are bratele frante?!?

Justitia

justitia*sursa aici

Tot am amanat sa vorbesc despre acest subiect caci pot sa va marturisesc ca nu-mi face nici cea mai mica placere sa-l dezbat, ba chiar pot spune ca ma scarbeste. Si totusi imi pare ca justitia de la noi este din ce in ce mai handicapata; nu cred ca exista vreun cunoscut care sa fi avut (chiar si tangential) legaturi cu o instanta de judecata sa nu aibe o parere proasta, sa nu zic o atitudine de dezgust.

Intamplarea face ca de cativa ani (buni) sa am de-a face cu cea de-a treia putere din stat  – la inceput tangential si acum direct – la inceput eram un tanar care credea in corectitudine, in dreptate si toate aceste valori indispensabile unei societati ce se vrea europene, civilizate si democratice; destul de repede am inteles ca nu are niciun sens sa mai fiu credul, as putea spune chiar prost, si sa mai ma „agat” de asemenea principii complet false si inexistente in practica.

Primul contact direct cu aceasta lume duhnind a putregai a fost una cat se poate de definitorie pentru tot ce inseamna judecata in Romania. Sa fie cam un an si jumatate cand m-am trezit pentru prima data singur singurel intr-un tribunal – murdar, urat mirositor,  ticsit de oameni ce se imbulzeau: sa-si faca loc in salile de judecata, sa ajunga dupa ore de asteptare la dosarele aflate la arhiva, sa-si gaseasca un „avocat bun„, ori sa negocieze un deal de culise cat mai „profitabil” acolo in „casa dreptatii„. Mi-a luat ceva vreme sa ma obisnuiesc cu tot acel haos, cu mersul tantos al avocatilor, cu sictirul cu care esti tratat TU ca biet plebeu de catre toti functionarii. Totusi cel mai greu a fost sa ma imunizez impotriva atitudinii de superioritate – etalata emfatic si nonsalant – de catre magistrati, incepand cu grefierii si ajungand pana la stimabilii „mirunsi ai Legii” (amantii cei mai viril ai tinerei si frumoasei Iustitia [gr. Themis]): judecatorii.

Nici „locul” in care judecatorii impart dreptatea nu este mai breaz: sali arhipline, caldura nadusitoare, oameni stand in picioare prin fiecare spatiu neocupat al salii ore in sir, zapuseala (se lesina in salile de judecata mai rau ca la concertele lui Michael Jackson, parol) si sarjele cavaleresti ale avocatilor ce sunt intr-un continuu dute-vino (aplicandu-ti in trecere cate un ghiont bine plasat sau cate o imbranceala ticluita). Toate acestea pentru a ti se face dreptate si pentru a aparea 3 minute in fata „fetelor sfinte” ale dreptatii.

De cele mai multe ori odata ajuns acolo m-am abtinut cu greu sa nu ripostez violent la lipsa de interes si atentie, si poate cel mai rau in fata acelui miserupism general. Odata ajuns acolo te simti prins in rotile macinatoare ale unui angrenaj corupt si profund imoral, nimanui nu-i pasa catusi de putin de tine si de problemele tale (cu care intr-un moment de slabiciune le-ai externalizat si te-ai tarat in fata „onoratei instante”). In cele 3-5 minute „de glorie” nu esti altceva decat o marioneta aflata in mana unui papusa infernal. 2-3 replici de o parte si de alta date aparatorii dreptatii si o decizie rapida ce pica precum lama unei ghilotine. Gata! Asta a fost tot! Fara sentimente si in mod cert fara nicio slabiciune… Te retragi incet la locul tau si asisti alaturi de cei asemeni tie la acest spectacol grotesc. Uneori te mai trezesti abordat de oameni ca si tine, de pioni in acelasi joc, care incearca sa „empatizeze” cu dreptatea ori nedreptatea ta.

Am asistat in toti acesti ani, vreo 14 la numar (intai indirect, mai apoi direct), la o gramada de nedreptati, de judecati subiective si partinitoare, de incercari/reusite de fortare a mainii legii, fapt pentru care ma simt nevoit sa imbratisez pozitia unui om scarbit si neincrezator. Urasc modul in care merg lucrurile pe la noi, de multe ori stau si ma gandesc carui fapt ii datoram aceasta situatie ingrata?!? Justitia a depasit categoria tragicului si a devenit comedie (expresia cea mai inalta a creatiei artistice umane, dupa Heidegger). In ultima vreme am inceput sa fiu amuzat de acest spectacol, caci suntem cu totii niste pierzatori: si cei care castiga (oricum ar face o), cat si cei care pierd – pierdem timp, calmul, bani, rabdarea, neuronii  si poate cel mai rau increderea si corectitudinea.

P.S. M-am hotarat sa scriu acest articol dupa ce am primit cretina, dar in acelasi timp amuzanta citatie prin care sunt anuntat ca brusc sunt chemat (ca parat alaturi doar de parati [?!?!]) intr-un proces cu tatal meu [?!?!] should i mention that he’s actually dead?!?! Nu ma credeti look for yourselves (click pentru a o mari):

Citatie_Tribunal

113

Henry Allingham

Henry Allingham

Nu este un vreun numar de urgenta ci varsta la care a incetat din viata cel mai batran om din lume britanicul Henry Allingham, nascut in Londra sfarsitului de secol XIX (1896). Nu cred ca are sens sa spun mai mult despre acest lucru pentru ca probabil stiti deja povestea lui din multe alte surse insa… Stirea asta o citeam ieri dimineata in jurnalul englez The Times si, in timp ce faceam asta, nu puteam sa-mi reprim o oarecare parere de rau (chiar daca nu-l cunoscusem niciodata pe acest om ); poate imi aminteste cumva de bunica mea care a murit la venerabila varsta de 84 de ani  – si deja trecuse prin atatea incat puteam sa scriu o biografie in mai multe volume.

De fapt, cred ca ce  m-a pus cel mai mult pe ganduri nu a fost varsta foarte inaintata la care stimabilul veteran al Marelui Razboi (1914-1918) a murit, ci mai degraba faptul ca a trait timp de 3 secole. Mai bine zis ca viata sa a inceput: in plin avant industrial, atunci cand trenurile cu aburi (impinse de puterea unor cuptoare ce inghiteau un alt aur negru numit: carbune) reprezentau inca o minune a tehnicii, Gustave Eiffel terminase de curand Turnul Eiffel (iar Expozitia Universala din 1889 inca mai „rasuna” in colturile cele mai indepartate ale lumii), cu 14 ani inainte ca  Titanicul sa fie construit,  cu 7 ani inainte ca fratii Wright sa zboare pentru prima data cu succes o masinarie facuta de mana omului si cu 18 ani inainte de cel mai mare razboi pe care l-a vazut omenirea pana atunci (Primul Razboi Mondial).

Viata sa a fost marcata de cea mai mare batalie navala din istorie: Batalia de la Jutland (70.000 de suflete doar de partea Marinei Regale) si nu numai ca a supravietuit unui Razboi Mondial (ca pilot al RAF – arma cu cea mai mica rata de supravietuire dintre toate) dar l-a prins si pe-al doilea. Atunci cand el iesea la pensie (1960) omul facuse the „one small step for man pe Luna cu nici jumate de an  inainte, iar Internetul isi facea locul in istoria umanitatii ca un proiect (inca utopic) al cercetarilor americani, inclestati intr-un crud Razboi Rece. Era deja batran cand tineri, asa cum fusese cu mai bine de 80 de ani inainte, incalecau simbolul dominatiei ruse Zidul Berlinului si sperau spre un nou secol lipsit de razboaie ori de valul rosu.

Numai gandul ca in viata sa a asistat la atatea lucruri, a vazut si a trait atatea evenimente importante imi da o senzatie ciudata. A asistat la atatea schimbari, a fost martorul unei  evolutii/involutii (cum ar spune unii) fara precedent a umanitatii…. si s-a stins din viata in era satelitilor (militari ori de telecomunicatii), telefoniei mobile, computerelor personale, post conciliu „Vatican 2”, 9/11, energiei regenerabile, incalzirii globale. Formarea mea filosofica ma face sa-mi pun o gramada de intrebari si sa generez o multitudine de probleme filosofice pe seama acestui fapt… si totusi chiar as vrea sa stiu ce cred acesti oameni seculari despre toate aceste lucruri.

Daca ar fi sa pot pune o singura intrebare unui asemenea om, sincer… nu stiu care ar fi aceea. Chiar! Voi ce l-ati intreba?

Batranul si marea

Reflexii asupra politetii

De cand am ajuns in Franta un lucru m-a surprins intr-un mod exceptional: respectul si politetea fata de ceilalti. Fie ca e vorba de oameni cunoscuti, fie ca e vorba de straini, in locuri din cele mai diverse, oamenii sunt foarte respectuosi: dau buna-ziua pe scara blocului (chiar daca nu-i cunosti sau nu le esti vecin), pe strada iti multumesc daca ii lasi sa treaca inaintea ta sau le faci loc pe o strada mai inghesuita, te saluta cand te intersectezi cu ei la intrarea ori la iesirea din vreun butic (si aici nu vb despre vanzatoare), iti tin usa, te ajuta sa cari lucruri mai grele s.a.m.d.

Acesta curtoazie plina de respect si politete nu este indreptata doar spre cei varstnici, ci si invers, eu fiind deseori pus in asemenea situatii „dilematice”. Ce m-a facut sa scriu despre asta?!?

Pe seara am iesit la un baschet in curtea scolii, cum nu mai facusem de peste 5 ani, din vremurile cand locuiam in urbea cu bulevard bordat de castani si rafinarii – pe care si americanii le-au cunoscut in ’40; nu era nimeni, eram singuri (eu si panoul cu al sau cos), cand, de0data, apar doi „pusti” cu un balon de fotbal, trec pe langa mine si imi dau buna seara (mai patisem asta deci nu m-a mirat) le-am raspuns. Nu trec nici 10 min ca vin la mine:

Ei: „Nu va suparati…Jucati cu noi!

Eu: „Da! ca baschet singur nu prea merge.

Jucam ce jucam, le zic: „Eu sunt Alex!” ei imi raspund spunandu-si numele si imi pun intrebarea tipic frantuzeasca: „De unde sunteti, ca pareti englez?„, le explic si ii rog sa-mi vb. cu tu, ca ma simteam complet aiurea, ce naiba nu vad ca suntem apropiati de varsta?!? Pentru ce sa primesc un asemenea comportament plin de politeturi?!?

Eu: „Haideti mahh baieti, ce naiba imi vb cu dvs. ce arat ca un batranel, ori ca un tata a 2 copii ?!? Am 24! Voi?”

Unul din ei (complet contrariat): „Pai, va vb. asa fiindca sunteti mai in varsta decat noi, in plus nici nu va cunoastem! Noi asa am fost invatati, chiar daca erati mai tanar, nu va cunosteam deci nu puteam sa va vb cu tu” (aveau 17 ani respectiv 15).

Miuta’ a continuat si pana la final cei doi s-au tot chinuit sa-mi vb cu tu, se vedea, din stangacia eprimarii lor, ca nu le era intrat in reflex sa vb astfel. La plecare cu aceeasi politete mi-au urat o seara placuta si : „Domnu‘ sa nu va uitati mingea cand plecati! Poate mai veniti pe aici si mai jucam.” (pfuaa!)

Toate astea mi-au amintit de ce-mi spunea bunica mea in copilarie („intodeauna sa fii politicos si sa lasi loc de buna ziua„) si de modul in care ea m-a crescut… pana pe la varsta de 14-15 ani am fost extrem de respectuos si politicos… si eu am primit o educatie asemanatoare cu cea de-a lor… dadeam binete necunoscutilor, sarutam mana doamnelor, ofeream locul tuturor si vb. la persoana a III cu cei pe care nu-i cunosteam (chiar daca poate nu erau mari diferente de varsta). Ce s-a intamplat cu toate astea?!? As vrea sa fiu la fel de politicos ca in copilarie, as vrea ca toti sa fim la fel… in locul privilor rautacioase si replicilor taioase, a oamenilor pe care-i intalnim zilnic, sa dainuie respectul si politetea (in vorba si in gesturi); cred ca am fi cu totii mai putin stresati, mai putin nervosi, iar tensiunea pe care o simtim in orice loc public ar putea fi, macar putin, atenuata. E chiar asa greu sa-i vb frumos si lipsit de zeflemea, ori dispret, unui necunoscut?!? El nu are nicio vina pentru supararile tale! Si el le are „pe’ale lui”! Chiar trebuie sa ajungem sa ne „omoram” pe strada din cauza asta?!?