Parlament Unicameral vs. Bicameral, Basescu vs. Geoana

Prima parte a saradei publice numite Alegeri Prezidentiale 2009 s-a incheiat. Cum de altfel s-a incheiat si frumosul sondaj pus cu mare atentie in dreapta blogului meu!

Concluzii (x3):

I. Voi incepe mai intai cu concluziile punctuale ale sondajului personal.

La intrebarea „Pe cine o sa injuri in viitorii 5 ani?!?” cititorii fideli ai blogului i-au desemnat pe primul loc (la egalitate de voturi) pe:

  • SCrin Antonescu
  • Pe cei de la net
  • Pe mama (fapt pentru care vreau sa le multumesc foarte mult alegatorilor)

Pe al doilea si al treilea loc s-au clasat la o distanta de fix un vot: 

  • „Sotul doamnei Geoana”
  • Pastile Vadim
  • El Capitain Base
  • Nem tudom Kelemen

Respectiv

  • Alina Plugaru
  • Fred Flintstone
  • Nea doctoru Sorin

Singurul care a scapat de 5 ani de suplicii si cuvinte grele se pare ca este, uimitor de altfel, Dang! Dang!!! Jiji (se pare ca nu am primit niciun stelist pe blog). Prin urmare ma simt nevoit sa concluzionez ca nici macar Alina Plugaru ori Fred Flintstone nu sunt o solutie pentru Romania post ’89 in timp ce se pare „ca Cavalerul Luminii” este cel mai indreptatit sa preia fraiele puterii si sa duca tara spre mantuire, respectiv spre Champions League.

II. In continuare am sa incerc sa-mi expun parerea umila legata de ceea ce s-a intamplat azi 22 Noiembrie 2009 prin frumoasa noastra tara:

Cum era de asteptat ne-am facut dinnou de cacat! Dinnou scandaluri electorale, buletine disparute, stampile furate, autocare sau masini mici zumzaind de colo colo, dosare penale pentru fraudare sau tentativa de fraudare a alegerilor etc. In plus, in stilul nostru caracteristic si pe principiul echitabil „petrol contra hrana”, ne-am vandut votul pe: 2 x galeata verde din plastic + 1 x punga faina + 1 x punga zahar + 1 x ulei + BONUS (cado’) 1 x radio facut in China ce prinde doar Antena Satelor (iar pentru cei mai „culti”: 2 x bancnota de 100 RON/cap de alegator student cu stomacul lipit de sira spinarii).

Ceea ce este mai rau este faptul ca nu am inteles nimic din tot acest spectacol ieftin cu iz campenesc. Am ales Parlament Unicameral – caci na orice decizie importanta trece prin stomac – in virtutea faptului ca „numai asa vom face economie la bugetul statului” sau „numai asa ne putem razbuna pe alesi pentru situatia de saracie lucie in care am ajuns”; acest principiu gaunos: „sa mai moara si capra vecinului” a facut ca 77,4% (dupa CURS) sa nu se uite mai departe de lungul nasului, ignorand implicatiile reale ale unei asemenea decizii.

Nu am inteles ca nu suntem pregatiti pentru Unicameral, nu am inteles ca intr-o democratie fragila si plapanda (ca sa nu zic corupta si putreda) ca a noastra, intr-o tara ce nu a flirtat mult timp cu un asemenea sistem si nici nu are o cultura democratica bine sedentarizata, un Parlament Unicameral este un adevarat dezastru.  Nu am inteles faptul ca atata timp cat ne dorim sa fim o tara liberala (mai ales d.p.d.v. economic) este complet impotriva naturii sa avem doar o singura Adunare Legislativa. Ca sa va faceti o idee in U.E. avem doar 10 state cu Parlament Unicameral: Bulgaria, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Portugalia si Suedia.

Iar la nivel global mai putem adauga ca relevante tari precum: China, Iran, Irak, Venezuela, Cuba sau Islanda. Prin urmare dupa cum puteti observa se poate crea un pattern: toate aceste state sunt fie socialiste/comuniste (sau au avut tangente cu comunismul), fie nu sunt democratice (ba chiar sunt dictaturi sau sunt guvernate totalitar), fie au fost sau sunt inca monarhii, fie au o lunga istorie democratica si politica (precum si un inalt nivel de trai). Nici unul din statele Unicamerale nu se vor liberale, ci mai degraba tanjesc dupa un status-quo marcat de o bunastare generala, ori nu au libertatea – politica si financiara – necesara pentru a tanji dupa vreun alt sistem politic si economic.

Riscul cel mai mare in cazul nostru este acela de a ne adanci si mai mult in mocirla economica in care ne aflam (prin alunecare pe o panta non-capitalista) si, poate cel mai rau, fara sa ne dam seama, sa acordam viitorului Presedinte al Romaniei puteri nebanuit de mari, transformand micul nostru „colt de Rai” intr-un „teren de joaca” al unui dictator in devenire. Spun asta fiindca principalul rol al unui sistem Bicameral nu este acela de a „manca banii contribuabililor pentru nimic” ci cel de a functiona ca „plasa de siguranta” prin asigurarea unui cross-checking al tuturor legilor si deciziilor Prezidentiale ori Guvernamentale. Atentie mare! Guvernarea prin ordonante de urgenta, tirania unei minoritati parlamentare, presiunea in luarea unei decizii/votarii unei legi si toate aceste riscuri politico-sociale pentru un stat nu vor fi „anulate” ci mai degraba vor gasi moduri facile de a se „exprima”.

In ceea ce priveste numarul, voi fi scurt: the less the better! Desi in acest caz exista totusi si un dezavantaj: puterea unui sg. vot va fi mai mare, iar coroborat cu un Parlament Unicameral formarea unei opozitii se va dovedi oarecum dificila – deciziile fiind mult mai transante. Si ar mai fi o chestiune de coruptie… dar sa nu fim atat de pesimisti!

III. La final am sa-mi afirm dezamagirea legata de rezultatul (desi inca preliminar) acestui prim tur de scrutin. Ca sa spun drept, inca de cand a inceput aceasta campanie electorala am avut un gutt feeling ca El Comandante Base va iesi dinnou triumfator – cel putin intr-o prima instanta, deci nu m-a mirat ca el a adunat cel mai mare numar de voturi. Ce ma mira cel mai mult este faptul ca  ceilalti candidati s-au ridicat cu greu la nivelui primilor doi „victoriosi”.

Un alt lucru care ma dezamageste chiar mai mult este ca Base’ are inca un numar enorm de simpatizanti in conditiile in care pe parcursul acestor 5 ani de guvernare s-a aflat in mijlocul unor scandaluri enorme ( „Flota”, rapirea jurnalistilor, fuga lui Omar Hayssam, trafic de armament, alegerea lui EBA, arestarea lui Gigi, Lenuta Udrea etc.) si a facut niste gafe impardonabile pentru un Presedinte („gaozar”,„tiganca imputita”, „mai pasarica”, „sa te urci aici la mine pe masa„).

Pe de alta parte nici cu Mircea Geoana nu sunt tocmai at ease. Se pare ca vom fi obligati sa alegem dinnou cf. regulii „raului cel mai mic” si tare sunt nedumerit care este acela. Vom ajunge si noi vreodata sa alegem dintre doua bine-uri?!? Unul mai mare si unul mai mic?!?

Insa despre aceasta lupta dintre Traian Basescu si Mircea Geoana o sa mai vorbesc in preajma celui de-al doilea tur al Alegerilor Prezidentiale. Pentru moment am sa iau acest rezultat ca o exprimare libera si democratica a unor cetateni maturi, rationali si cu simt civic.

Anunțuri

Spirit revolutionar!


„Liberté, égalité, fraternité !!!”

Toti recunoastem acest motto, si il atribuim negresit unui singur popor revolutionar, si anume celui francez.  Aceste cuvinte impulsioneaza un popor intreg sa ridice armele impotriva tiraniei regale pentru a instaura Republica (istoric vorbind mai intai este vorba de o monarhie costitutionala, care ulterior devine republica printr-un lung proces despre care nu am asa vorbesc…depaseste scopurile blogului).

Prima Republica Franceza (1792-1894) apare ca rezultat direct al Revolutiei Franceze (1789), iar odata cu aceasta motto-ul devine motorul schimbarii – nu numai incercarea de reformare a statului proaspat iesit de sub „tiranie” este in joc ci si o „schimbare la fata” a  intregii Europe. Cu 1848 acest motto devine „universal” – a se citi european – deviza are acelasi efect asupra celorlalte popoare, ii mana in lupta lor spre emancipare nationala. Se tanjeste spre libertatea individuala si nationala. spre egalitate in fata legilor si in fata celorlalti cetateni, iar cheia succesului nu poate fi reprezenta decat de aceasta – fraternitate.

Fraternitatea in esenta face referire la conlucrarea indivizilor spre un scop ultim si nobil: cel de a instaura Republica. Nu trebuie uitat faptul ca aceasta fraternitate este „inzestrata” cu o nuanta puternic moralizatoare, si ca in spatele ei se afla o morala de tip Kantian. Maxima propusa pentru a explica acest concept apare in Constitutia celei de-a III-ea Republici si suna astfel: « Ne faites pas à autrui ce que vous ne voudriez pas qu’on vous fît ; faites constamment aux autres le bien que vous voudriez en recevoir ». Ei bine aceasta fraternitate reapare insa si intr-o relatie directa cu miscarea comunista din Franta anilor 1830-1840, si este vazuta ca un element obligatoriu in instaurarea „colectivismului” in Franta.

Acum dupa aceast lung preambul, am sa va dezvalui despre ce este vorba si de ce am avut nevoie de atatea explicatii suplimentare. Sincer azi vroiam ca pe blog sa va povestesc despre viata studenteasca in Franta ori despre proiectele mele „artistice”, lucruri mai digerabile decat toate aceste „lectures”. Ce m-a facut sa-mi schimb ideea? Exact aceasta fraternitate/solidaritate populara, care acum 200 de ani rasturna si bulversa vechea ordine.

O zi ca oricare alta, Lyonul acoperit de ceata, eu incet spre facultate…nimic special. Orele pranzului…acasa cu un sandwich in mana…again nimic special. Orele 14 curs… dinnou la facultate, sala goala!!!! ceva inedit (mintea isi spunea cum ca: trebuie ca secretarele sa fi uitat pentru a 100000 oara sa anunte ca acest curs nu se tine – m-am calmat). In drum spre casa constat ca tranvaiul nu pleaca din statie… lucru dinnou iesit din comun.

Cand brusc gloata, multime de oameni: tineri, batrani, copii – toti buluc pe strazi, foarte porniti, mergand cu aplomb si convingere…catre?!?! Asta a fost intrebarea care mi-a trecut prin minte. Urmandu-i am avut raspuns… MANIFESTATIE. Toti se indreptau spre locul de intalnire stabilit probabil cu mult inainte, undeva in vecinatatea facultatii mele, pe o artera circulata a Lyon-ului. Acum, aceasta strada era de nerecunoscut, era plina ochi cu oameni ce etalau ostentativ  pancarte, portavoci, bannere si afise. Tineri imparteau in stanga si in dreapta flyere ce „instigau” la raliere, la o unire, la cauza lor. De prin toate strazile adiacente grupuri intregi de oameni se „scurgeau” catre punctul de intalnire. In scurt timp strada principala s-a dovedit a fi neincapatoare, toata aceasta masa se pregatea de „REVOLUTIE!!!”.

Acest mod in care oameni necunoscuti, ce se intalneau pentru prima oara, isi dadeau mana, se salutau si ridicau „stindartul” pregatindu-se de „lupta” m-a dus cu gandul la o revolutie. Multi dintre ei era racolati dintre trecatori, dupa scurte explicatii, ei ajungeau sa ingroase randurile manifestantilor. In aer plutea un iz de surexcitare combinat cu nerabdare…toti asteptau semnul de inceput al „paradei”. O clipa m-am gandit daca nu cumva astfel se petrecuse si acum 200 de ani, in Franta, in Romania, ori in vreo alta tara ori urbe. Amuzanta insa in acelasi timp ciudata situatie… Entuziasmul se citea pe fata manifestantilor, faceau ceva extraordinar (iesit din rutina zilnica), si cu cat erau mai multi cu atat exaltarea crestea.

M-am intrebat brusc: „pentru ce atat efort?”. Noi ca romani suntem satuli pana peste cap de aceste „etalari de forte”, niciodata – de la revolutie spre zilele noastre – nu ne-au adus nimic bun, de cele mai multe ori situatia a ramas neschimbata (poate chiar s-a agravat). „Uite ca se intampla si la ei!”, nu era prima manifestatie publica, la care asistam, si in plus era cumva de asteptat ca sa asist la asa ceva aici; nu trebuie uitat faptul ca Franta se bucura de un socialism sindical puternic, ce da „dreptul” (si parghiile necesare) oamenilor sa-si exprime opiniile in acest mod. Pe scurt Franta este o tara cu o anumita predilectie spre acest tip de „activitati publice” (cu sensul activitate in spatiul public).

Nu am putut totusi sa-mi ascund amuzamentul dar si uimirea; eu aveam, oarecum, ideea preconceputa, cum ca manifestatiile trebuie sa fie intr-un fel sau altul violente, sa contina motto-uri ori slogane denigrante si ofensatoare, sa reuneasca oameni nervosi, surmenati, in pragul caderii nervoase. Ei erau insa diferiti fata de tipar.

Odata inceputa toata acesta „masinatiune”, uneltita impotriva unei noi propuneri de lege a invatamantului (legea DARCOS – ce propune printre altele, privatizarea unori scoli, reducerea ajutoarelor din invatamant etc. – dupa cum am aflat din diversele flyere), m-am multumit sa privesc de pe margine acest spectacol. Cam 40 de minute, poate mai mult, s-au perindat prin fata spectatorilor o multime de sindicate din invatamant, de organizatiile studentesti, de ONG-uri, pana si organizatii a mamelor singure cu copii spre exemplu. Galagie, vacarm (insa nicio injuratura, nicio huiduiala, nici o fluieratura), sloganuri – cu grija scrise, pentru a-si atinge tinta, dar a nu ofensa prea tare – si multa voie buna. Voie buna?!?! Da!

Ciudata reminiscenta a spiritului revolutionar, ziceai ca s-au intalnit cu totii sa-si spuna oful cu zambetul pe buze. Parca castigase Olympique Lyonnais campionatul si faceau la fiesta nicidecum nu plangeau o schimbare posibil dezastruoasa, ciudati oameni…

La fel de fulgerator cum a inceput asa s-a si terminat, in urma lor salubritatea isi facea treaba spaland trotuarele, tramvaiul si-a inchis usile, magazinele s-au deschis… parca nimic nu s-a intamplat. O alta zi in Lyon, o alta zi in Franta. Eu am ajuns acasa avand in minte aceasta idee, a fraternitatii, ca rezultat al acestui spirit revolutionar inerent firii umane. Motto-ul Liberté, égalité, fraternité, nu mi s-a mai parut atat de departat si abstract.

Note to myself…(II)

De cateva zile bune nu am mai scris nimic… stiu poate am epuizat subiectele, poate sunt in pana intelectuala, sau poate „extraordinarul” nu mai este atat de extraordinar. Ce inteleg eu prin asta? pai e destul de simplu, am inceput sa ma integrez in aceasta comunitate si prin urmare lucrurile care pareau la inceput uimitoare isi pierd acum din importanta. Sau doar vremea e de vina…

A venit toamna, Lyonul este acoperit de nori grei ce isi cearna zilnic boabele mari si grele de apa peste acoperisurile si peretii caselor, ori peste oamenii nefericiti ce trebuie sa-si vada de treburile lor pe o asemenea vreme. Capricios timp… azi e frig de ingheata pietrele, maine ploua marunt, si des de zici ca natura vrea sa simti pana la os puterea si mania sa. Soarele? soarele?!? el ezita sa-si faca simtita prezenta, ne amageste cu cateva raze aruncate parca din mila printre norii furiosi. In rest monotonie, multa multa monotonie.

Eu?!? ce fac eu?!? „sunt bine”- te indeamna polititetea sa raspunzi- adevarul, nici el nu este ce-i drept prea departe. Insa ceva tot imi strica parca feng-shui-ul, ce imi lipseste? cred ca un vin, o cafea, o tuica (pentru iubitorii de senzatii mai tari) cu prietenii la vreo bodega, ieftina dar incarcata de „istorie”. Lungitul la vorba, dezbatutul tuturor problemelor natiunii, mica barfa („cum Maricica nu mai e cu Ion eii pe dracu, si cum eu am aflat cel mai tarziu?!?” – apropos cine spune ca femeia este atrasa fatidic catre barfa pot sa garantez ca este narrow-minded), mica gluma nesarata care te face sa te simti amuzat, micul haz de necaz (de preferinta necazul altuia) pe scurt concretizarea animalului social din mine.

„In rest ce s-a mai intamplat prin Franta??” aud intrebarea asta, frecvent… pai nu stiu, niciodata nu am fost fanul culturalizarii prin presa, nu prea m-am interesat sincer. Oricum probabil nimic spectaculos ca lucrurile evolueaza mai domol in „tarile dezvoltate”… de fapt mint!!! LUME LUME justitia franceza nu a aprobat retragerea papusilor Vodoo reprezentandu-l pe Szarko!!! (care fac vanzari fabuloase) – incredibila veste nu?!? asa ma gandeam si eu… Ori LUME LUME s-a deschis primul bar low cost in Nantes unde se serveste bere cu 1euro juma si cafeaua pleaca de la 60 de centi (asta in conditiile in care pretul mediu la bericica este de aproape 3 euro, iar al cafelei de 1euro si putin) – si cum credeti ca isi apara ceilalti comercianti mentinerea preturilor?!? „[…] pai domnilor este evident ca noi facem un bine societatii pastrand preturile mari, reducem consumul de alcool la nivelul tinerilor […]” incredibil parca nu se pot imbata crita acasa ca dupa aceea sa cante Mareseilleza dupa un singur snaps.

Uite parca ar fi totusi ceva de dezbatut: birocratia. Stiu ca nu pare ceva iesit din comun insa am descoperit intr-un timp foarte scurt (cam 2 zile) cele doua taisuri ale birocratii franceze, si faptul ca isi merita intradevar renumele. Inca dinaintea sosirii mele in Franta mitul urban al mai sus numitei imi era bine inradacinat in minte. Si se pare ca cei care m-au pus in garda in legatura cu asa numitul „mit” stiau ei ce stiau. Ei bine este foarte adevarat, daca ne vaitam ca in Romania suntem ingropati de acte documente, hartii, hartiute, cereri peste cereri, avize peste avize – pe scurt hartogaraie – ar fi bine sa fim constienti de faptul ca aiurea poate fi mai rau.

Principala mea problema din momentul sosirii mele a fost ce a gasirii unei locuinte (camin, garsoniera, apartament) confruntandu-ma cu aceleasi probleme cu care se confrunta orice student din Franta (mai ales cei din marile centre universitare), am mai dezbatut aceasta problema si intr-un alt articol asa ca nu am sa mai revin, insa ce trebuie spus este ca mare parte din aceasta situatie se datoreaza sistemului extrem de birocratic. In vointa statului de a atinge nevoile cele mai intime ale cetateanului (in virtutea bunastarii sociale) si maximizarii intereselor convergente, legile sunt foarte stufoase si extreme de precise. Privind din exterior acest lucru ar putea fi unul bun, la revedere fentarii legii, la revedere interpretarilor diferite, si in mod cert adio dilemelor grave de conduita in societate. Moralitate, si comportamentul moral derivand prin urmar in mod direct din acestea

Insa in practica perspectiva social-democrata a Frantei tinde catre socialism. Este evident, atunci cand esti nevoit ca student strain spre exemplu sa cazi sub jurisdictia unui organism public, ori privat, ca nu exista flexibilitate; regulile duc lipsa de dinamica, ele se aplica nediferentiat (ceea ce in teorie este de altfel ideal) tuturor indivizilor chiar daca acest lucru este imposibil, caci duce la situatii dilematice.

Spuneam socialism caci toti sunt tratati exact la fel si odata ce intra in malaxorul birocratic, orice situatie aparte se rezolva prin negare. Aranjamentul socio-administrativ nu permite decat un singur tip de distribuire a claselor sociale, fiecareia fiindu-i atribuite un anumit set de nevoi, de drepturi si de reguli, totul trebuie sa se incadreze intr-un pattern. Intotdeauna am avut in minte imaginea cartii pe care un pilot de avion comercial o are drept biblie si din invataturile careia nu iese niciodata, acolo pentru el se afla raspunsul la toate problemele pe care le-a intalnit, le intalneste si le va intalni. Insa ce se intampla atunci cand acel raspuns lipseste? este de negasit, ori nu se muleaza perfect in repere?

Ce vreau mai exact sa spun? o sa iau exemplul garantului, in acest „stat patriliniar” un tanar este nevoit sa fie legat de o alta persoana ( de cele mai multe ori parinte ) care sa garanteze pentru actiunile, ori deciziile acestuia. Vrei sa inchiriezi un apartament si esti un tanar atunci este nevoie ca cineva sa fie solidar cauzei tale si sa-si puna „obrazul si pusculita” in serviciul tau. De multe ori nici nu conteaza daca ai un serviciu stabil ori nu, sau daca ai o sursa de venit care sa iti asigure o liniste economica pe termen mediu, o persoana matura este intotdeauna ceruta sa semneze alaturi de tine cum ca in cazul oricarei daune, in cazul neplatii, ori mai stiu eu ce cineva tot va fi tras la raspundere (din nefericire altcineva decat tine). Acest lucru este drept apare in legislatia agentiilor imobiliare, insa si persoanele fizice cer acest lucru.

Pai ok, dar ce rol are statul in aceasta poveste??? pentru a maximiza responsabilitate indivizilor, piata imobiliara a fost „infestata” prin interventia statului care a decretat ca spre binele comun (mai exact spre binele celor care dau spre inchiriere) este nevoie ca sa existe un mijloc de legal prin care golanismul si dezinteresul sa fie anihilat. Prin urmare proprietarul este legat de chirias printr-un contract de inchiriere, care la randul sau leaga o terta persoana (fizica ori juridica) in virtutea suportarii daunelor posibile. Excelent pana aici numai ca acest lucru apare evident ca resultat al unei politici sociale ale statului, care in urma birocratiei excesive, s-a vazut aproape incapabil sa mai rezolve situatiile de criza in care proprietarii isi vedeau bunurile imobile devastate, ori chiriile neplatit – iar in numele protectiei sociale, majoritatea deciziilor nu reuseau decat foarte tarziu sa aduca dreptatea.

Se intra astfel intr-un cerc vicios, protectie sociala (ex: niciun chirias nu poate fi evacuat din imobil pe perioada lunilor de iarna oricare ar fi acuzatia care ii este adusa), proceduralizare (ex: de la primarie pleaca la politie care sesizeaza notariatele si instantele de judecata care vor judea cazul, pentru ca mai apoi sa anunte primaria, care sa ceara ajutorul politie pentru rezolvarea cazului DAR doar daca prin asta nu exista o tulburare a linistii publice=viciu de procedura), legiferare (ex: „legam iobagii de glie”, instauram garantul) protectie sociala (ex: toate contractele se fac pe minim 6 luni – mort copt platesti, luna de garantie este obligatorie prin lege, si daca se fac prin agentii, garantul apare ca necesar faraindoiala). Astfel in toate cele 3 cazuri libertatea individuala este redusa, si actiunile oamenilor sunt constranse de deciziile si implicatia statului (mai exact a legislativului).

Si acum am sa evidentiez exact situatiile in care sistemul se scurcircuiteaza si toata absurdidatea acestor reglementari iese la iveala:

In fiecare an mii de studenti straini intra in Hexagon pentru a-si urma studiile (cum este si cazul meu), printre acestia foarte multi dintre ei sunt pentru prima oara in contact cu oamenii, cultura, civilizatia ori legislatia franceza (caci nicaieri, in brosurile de prezentare dedicate studentilor straini, nu o sa cititi ca „dificultatea gasirii unei locuinte” este data NU de lipsa spatiului locativ cat de imposibilitatea gasirii garantului). Ei bine este evident ca nu toti vor reusi sa-si gaseasca un loc la un camin pentru straini si ca multi vor trebui sa apeleze la caminele private, ori publice destinate cetatenilor francezi – si aici intervine situati suspecta, ai nevoie de un cont bancar francez, si de un garant, de asemenea francez, pentru a putea inchiria un asemenea spatiu… CUM?!? Sunt foarte curios cum Pong din Coreea venit pentru prima oara in frumoasa doamna va gasi un cetatean francez, de preferinta trecut de a doua varsta, cu un salariu bunicel, cu un statut social inalt, care sa-si puna pielea la saramura pentru un necunoscut. In plus este oricum evident ca nu ai cum sa ai un cont bancar in Franta fara adresa stabila in aceasta tara, si nici adresa fara cont bancar si atunci nu ne aflam oare intr-un impas dilematic ce se repeta over and over again ???

Un alt caz este cel al strainilor ce doresc sa se stabileasca in Franta. Nici in cazul acesta inchirierea este imposibila caci este nevoie sa se prezinte un atestat de venit (fr), un cont francez, 3 fise de impozit (din franta), 3 chitante de gaz/lumina/telefon (de la domiciliul stabil care trebuie sa fie in Fr) – prin urmare in cazul in care iti doresti sa iti incepi o viata noua si ai in vedere alegerea unui oras pentru ca mai apoi sa iti gasesti si slujba, s-ar putea sa iti fie foarte dificil (chiar daca sederea ta in Franta este perfect legala).

Imi povestea amicul meu francez cum ca a cunoscut o situatie in care o profesoara cu ani buni de vechime a avut nevoie de semnatura parintilor pentru a putea inchiria o locuinta. Uimitor este ca ai nevoie de garant francez si pentru inchirierea unui banal garaj, iar orice contract este obligatoriu pe durata unui an calendaristic (ca si cum ai putea distruge garajul, iar locul se plateste chiar daca din nefericire lumea celor drepti si-a deschis portile mai repede ) – sunt foarte curios ce precedent „periculos” pentru societate si pentru cetateni a putut duce la instaurarea acestei reglementari la fel de stralucite.

Acum voi reveni la discutia propusa, dupa aceste lungi exemple (care, mentionez, provin dintr-un singur punct de pornire si anume cel al spatiului locativ, caci spre rusinea mea nu m-am gandit si la alte situatii de scurcircuit). Sistemul este prin urmare incapabil sa absoarba ori sa rezolve situatiile hors commun, extraordinarul pentru birocrati trebuie sa cada sub incidenta unui drum deja batatorit, ori vreunei reglementari, daca nu este ignorat chiar respins cu nesimtire. Nu ai cum sa prezinti justificativele necesare, actele cerute, atunci nu conteaza care este scuza ne pare rau nu putem sa facem absolut nimic. Socialismul francez simte, ca orice sistem autoritar, nevoia controlului, nevoia verificarii si a dublei verificari. Prin urmare este nevoit sa patrunda in intimitatea indivizilor, (atestarea venitului, fisele de impozit, chitantele de apa, curent ori chirie, conturile bancare, depozitele deschise – toate fac obiectul verificarii „publice”, intrebari precum: „Cum o sa va intretineti?” , „De ce nu lucrati ori nu aveti venit?” , „Care este scopul cererii dvs.?” „De ce castigati doar atat?”  „Ce sunt parintii dvs. si de ce nu va ajuta in acest demers ?” „Sunteti proprietar, aveti bunuri in posesie?” s,a.m.d. nu reprezinta ceva iesit in comun).

Intr-o tara democratica si liberala in sens larg, ferventa aparatoare a drepturilor omului si cetateanului, a libertatilor individuale si cetatenesti aceste absurditati nu inceteaza sa apara. Intr-o aceeasi tara ce promite un tratament egal tuturor celor ce ii trec granita, exista cazuri in care discriminarea (uneori probabil involuntara) isi face locul.

Nu vreau ca acest articol sa para un atac asupra acestei societati, insa am simtit nevoia sa prezint aceasta opinie legata de situatia, pentru mine ciudata pe care am avut impresia a o detecta in scurta mea sedere aici. In mod cert este o experienta proprie a acestui tip de sistem, care are si parti foarte bune – un lucru ce la noi ar dura saptamani aici dureaza mai putin de 15 min (ex: autorizatiile de parcare, odata documentele in regula, totul a mers ca pe roate). Este departe de mine gandul de a-i stirbi in vreun fel partile sale bune (ordinea, linistea, sentimentul de stabilitate etc.), sau de a face o fresca morbida si suprareala, este vorba de un aspect si nimic mai mult, si nu starea unei societati intregi.