Music trends

OR brain-washing ?!?!?

M-am trezit de dimineata si am pornit radiolui: „Hmmm!!! again, aceeasi melodie?!?!? ce naiba astia nu mai au nimic nou” – si m-a trasnit, de doua luni aceleasi 4-5 melodii. Imi aduce aminte de copilarie atunci cand, Bomfunk MC’s cu a lor „Freestyler”, ori Lou Bega cu „Mambo no 5” stateau in topuri luni intregi.

Oricum stateam sa ma intreb daca intradevar mai merita sa dai pe post aceleasi melodii – unele mai bune, altele mai slabe – in incercarea de a le transforma artificial in hit-uri. Se pare ca merita altminteri nu vad de ce ar face-o. In plus vrand nevrand in masina tot mai dai drumul la radio, ca nu beneficiezi de luxul de a asculta absolut ce vrei pe postul online pe care l-ai descoperit intamplator, si tot intamplator ai vazut ca iti place la nebunie. Prin urmare esti indopat cu aceleasi melodii, pana inevitabil ajungi sa le accepti si chiar sa le gusti (repetarea este mama invatarii, nu?!?).

Marii moguli ai muzicii creeaza un „hit” – cheia succesului este aproape de fiecare data aceeasi: o tipa sexy fara prea multa voce (da nu-i bai ca se sintetizeaza), ori un tip aratos cu voce suava care sa cucereasca sufletul femeilor; apoi o linie melodica simplista, cu 4-5 strofe atasate (din care 2-3 sunt de refren) si cat mai mult bling-bling, ice (adica diamante, si briliante), masini tari (peste 100 K), femei dezbracate, haine scumpe, un clip care sa rupa gura targului si ca lovitura de gratie multa promovare.

De ce promovare? si ce promovare? pai reclama e inima comertului, si in plus cum adica ce promovare?!? pai e simplu investeti 1 leu si scoti 10: dai de un milion de ori aceeasi melodie (pb singura care a iesit hit de pe albumul respectiv) la radio, la Tv, faci cumva ca domnisoara/domnisorul sa apara cat mai mult in periodice, jurnale mondene, reviste de muzica, de style, de casa&gradina si oamenii brain-washed de atata repetitio se reped si iti cumpara albumul… so ca prin „magie” ajungi sa iei discul de aur pentru vanzari.

Si la final mi-am permis sa fac un mic top cu cele mai difuzate 4 melodii pe radiourile locale (si cam singurele):

1. DiscoBitch (Kylian Mash & Laurent Konrad) – C’est beau la petite bourgeoisie (ii dau premiul pentru insistenta si prea-curvie)

2. Rihana – Disturbia (premiul special pentru stress)

3. Christophe Mae – C’est ma terre (are sanse sa fie mai ok)

4. Zaho & Tunissiano – La roue tourne (premiul pentru versuri cretine)

5. Magic System – Zougloudance (asta vine tare din urma! mai am nevoie de timp inainte de a-l premia)

Note to myself… (I)

Se fac aproape doua luni de cand sunt in Lyon, departe de prietenii – alaturi de care mi-am petrecut mare parte din viata, departe de familie, departe de Romania si de tot ce luam „for granted” intr-o tara pe care aveam impresia ca o cunosc si in compania unor oameni cu care destinul m-a facut sa impart aceeasi „bucata de pamant”. Acum se pune intrebarea piramidonul rosu si-a facut el oare efectul, intr-o perioada atat de scurta? Sunt eu pe cale sa vad „how deep the rabbit hole goes”?

Se pare ca incetul cu incetul da. Cand pleci departe, cand schimbi radical „peisajul” (intr-un oras indepartat, sau ca in cazul meu in alta tara) lucruri se schimba, oamenii se schimba, tabieturile tale se modifica ca urmare. Mai exact tot micro-cosmosul in care te invarti sufera o transformare uriasa – pastrand poate doar blocurile esentiale fara de care acesta nu s-ar mai putea recrea, in rest, imprumut…

Cat mai multe  elemente noi, cat mai diversificate – precum un burete gata sa absoarba totul din jurul sau spre a crea un spatiu securizant, o zona familiara. Acest lucru nu apare fara putina stradanie rationala, fara o opunere – uneori involuntara si vehementa – la schimbare, fara de acea temere pe care modificarile radicale ce apar in viata unui om o genereaza.

Tu ramai acelasi (sau cel putin asa iti doresti sa crezi) insa stimulii exteriori ce te conditioneaza, si care te formeaza, sunt mai mult ori mai putin diferiti.

Paralela: citeam intr-un ziar despre efectele negative pe care un oras precum Parisul (o capitala atat de cosmopolita) le are asupra turistilor sai japonezi: se pare ca tocmai acesti stimuli atat de diferiti fata de cei cu care turistii sunt obisnuiti, ori diferentele mari intre asteptarile acestora si ceea ce gasesc la fata locului (mai exact intre Parisul idilic prezentat in brosuri, si Parisul metropola cosmopolita, cu toate atributele atat pozitive cat si negative ale unei capitale) pot duce la dereglari psihologice notabile (dezorientare, depresie, dificultati de concentrare, apatie etc.) ce in cele mai grave situatii se termina cu spitalizare si tratament medicamentos.

Am luat acest exemplu caci mi s-a parut interesant cum poate o alta societate sa influenteze atat de intim viata unor indivizi, cum diferentele culturale ori de cutuma sociala pot incapacita niste oameni de altfel perfect sanatosi.

Insa trecand peste aceasta paralela me voila, intr-un asemenea proces, nevoit sa ma adaptez, sa ma obisnuiesc cu toate aceste lucruri diferite. Este foarte adevarat drumurile tot drumuri, autobuzele tot autobuze, tranvaiul ori metroul, toate asemenea (pana una alta tot „batrana Europa” imi este gazda provizorie) – insa nu in aceste lucruri fizice palpabile sta noul, diferitul, ci in oameni si locuri, in cultura si mod de a trai, in convingeri si mentalitati. Esenta conflictului cu eul interior, cu sinele, aici rezida. Tot in urma aceste lupte apare si samanta compromisului, nevoia caii de mijloc.

Primul lucru cu care am fost nevoit sa ma obisnuiesc a fost programul de lucru al institutiilor si nevoia asa numitului rendez-vous.

Ora pranzului (mai exact perioada 12-14) este sacra si inviolabila. Precum proprietatea privata, ce poate fi aparata cu pusca, asa si pauza de masa este respectata de toata lumea: in aceasta perioada, cu exceptia pub-urilor, restaurantelor ori cafenelelor, totul este inchis, de la micul magazin de la coltul strazii pana la institutiile publice.

Atat functionarii cat si cei ce lucreaza in domeniul privat, privesc incalcarea acestei pauze ca un sacrilegiu. Putini angajatori isi obliga angajatii sa munceasca in aceasta perioada. Pentru mine acest lucru a reprezentat primul hop, mi se pare incredibil cum nu poti sa iti cumperi o paine, ori o apa plata in acest interva insa a trebuit sa-mi modific ceasul interior spre a acomoda aceasta noua experienta (forul meu intim in continuare refuza sa conceapa asa ceva).

Al doilea lucru tipic frantuzesc este rendez-vous-ul. Toate lucrurile ce trebuie facute se fac cu o intalnire stabilita in prealabil, acest lucru poate nu pare ciudat in cazul unui service auto, ori in cazul unei intalniri cu medicul de familie (este de bun simt chiar), in schimb atunci cand doresti sa iti deschizi un cont in banca, ori vrei sa ceri o informatie, ori vrei sa depui o cerere si ti se spune ca este imperios necesar sa stabilesti o intalnire in prealabil este imposibil sa nu te simti amuzat pentru ca mai apoi sa te enervezi de fiecare data cand un lucru de o banalitate rara este trecut prin aceasta sita inutila. Imaginati-va o banca complet goala in care tu nu iti poti rezolva un lucru pentru care ai venit caci nu avea intalnire cu agentul bancii, interesanta situatie…

Ahh! ca era sa uit, nu mi-am putut imagina niciodata ca un Mall (simbol al consumerismului, si capitalismului) poate fi inchis duminica, este pare-se contrar oricarei legi ale economiei capitaliste insa de intampla. Vrei sa cumperi ceva atunci ai binecunoscuta zi de sambata – atunci cand toti cei doritori de shopping se inghesuie pana la refuz si iau cu asalt toate magazinele, fie ele in centre comerciale, fie pe stradute ticsite de brand-uri cunoscute. Iar duminica nimic totul inchis, pana si restaurantele, barurile ori bodegile.

Din punctul de vedere a unei persoane interesante de dinamica populatiei si a maselor acest lucru este fascinant, parca fiecare sambata este sambata discount-urilor la Harrolds. Am fost chiar avertizati inca de la inceput sa nu ne facem cumparaturile sambata, si cu atat mai putin sa ne prinda duminica in nevoie de vre-un produs. Am ignorat de cateva ori aceste recomandari in speranta gasirii vre-unui magazin non-stop, ei bine acest lucru nu se intampla, conceptul de non-stop pare sa lipseasca din bagajul informational. Magazinele care au statutul de non-stop de fapt deschid la 5-6 dimineata si cel tarziu la orele 24-1 sunt deja inchise, si nu sunt deschise duminica.

Trecand la lucruri mai serioase, intradevar dificultatea de adaptare priveste oamenii. Lyonezii sunt cunoscuti ca fiind (pe langa soferi slabi) foarte reci, si reticenti in comunicare si relationare cu alti indivizi. Am constatat inca de la momentul in care am ajuns aici ca lyonezii sunt oarecum diferiti fata de francezii pe care ii cunoscusem pana atunci. Aceasta raceala este recunoscuta nu numai de straini, ci chiar de restul francezilor.

Spre exemplu Raymond Barre fost prim ministru al Frantei dar si primar al Lyonului se simtea nevoit sa ii roage pe lyonezi cu ocazia organizarii summit-ului G8 in Lyon sa renunte la stilul lor rece si respingator si sa primeasca cu bunavointa aceasta onoare de a fi oras gazda G8. Ca urmare a acestui mod de a fi am gasit (si gasesc in continuare) spre exemplu aproape imposibil sa relationez cu colegii de facultate, sa comunic cu ei ori sa pun bazele vreunei relatie de amicitie – mai o bere, mai un vin, mai o iesire la cafea.

Cum era de asteptat mult mai usor te integrezi printre studentii straini, cu care poti chiar sa porti discutii mai lungi de 5 min si in mod cert nu primesti le au revoir a la brasiliene (adica interlocutorul tau, in mijlocul discutiei, iti intoarce spatele si pleaca).

Sangele latin pare sa se fi diluat, si atributele galilor ies mai mult la suprafata. Vercingetorix pare ca a castiga lupta cu Caesar pana la urma. Obisnuit cu cafenele ticsite, cu oameni dispusi sa petreaca day in, day out, cu cluburi deschise pana in zori, cu oameni grabiti, cu soferi agresivi, pe scurt cu stilul latin de a fi a romanilor in genere si a Bucurestenilor in particular, m-am trezit aici printre niste oameni mult prea linistiti, mult prea calmi uneori chiar prea molcomi.

Niciodata prea grabiti, niciodata prea nervosi, ori cu sangele fierband dintr-un motiv ori altul. Dupa orele 22:00 orasul este pustiu, parca picat intr-un somn greu, vecinul nu asculta muzica la maxim, nu da petrecere peste petrecere, nu vezi pub-uri ori restaurante deschise, nu auzi bassii unui club – doar din cand in cand masina salvarii, ori politia iti mai reaminteste ca orasul este totusi populat si nicidecum unul fantoma

Ar fi mult mai multe de spus insa pentru moment ma rezum la atat…

Sa benzinim ori sa nu benzinim?!?

DA STIU!!! a trecut ceva vreme de cand am postat ultima data. Cam o saptamana dar „boier dumneavoastra” imi va ierta lenea caci nu-i asa unde ar mai fi farmecul unui blog daca ar doar o insiruire anosta de articole neinteresante. Ce critic sunt… Acum nu zic ca as putea fi iesit din comun de interesant, dar de ce sa scriu daca nu am ce spune? Sau poate am dar nu gasesc momentul oportun sa le pun pe „hartie virtuala”… cel mai probabil acesta este motivul intarzierii.

Trecand peste aceste considerente de inceput sa trecem la subiect. Dar care e acela?? recunosc, am cam fost in pana de idei… despre ce sa scriu oare? si brusc mi-am dat seama: Salonul International Auto Paris editia 2008. Cum asa? Este totusi un eveniment important despre care toata lumea a vorbit: la radio, in jurnalele televizate ori tiparite, la colt de strada, in magazinul de Presse-Tabac a lui Jean etc. Pe peste tot ceea ce s-a intamplat in aceste zile la Paris sta pe buzele oamenilor. Aproape 3 milioane de entuziasti au calcat pragul salonul. Printre acesti, sa recunoastem, in marea lor parte „coate goale, mate fripte” m-am aflat si eu doar nu era sa ratez o asemenea aventura.

A fost evident inca de la inceput ca avea sa fie o tevatura mare cu tot acest demers, incepand cu drumul lung Lyon-Paris ( care de aceasta data, desi nu era prima oara cand il faceam mi s-a parut infernal de lung, aproape interminabil). Sa gasesc salonul a fost floare la ureche; ce iti trebuie, pai voie buna, un bun copilot, si destula motorina (cazul meu). In mod cert Parisul nu s-a dezis: mii de masini, aglomeratie infernala, embuteillage (sper sa se scrie asa) sau cum le zic francezii „bouchons”, o adevarata metropola, un haos controlat si semaforizat dar tot un haos. Dupa o cursa de aproape 1h pe una din centurile parisiene am ajuns la Porte de Versailles acolo unde se tinea el magnifico.

Am gasit cu greu loc de parcare si la niste preturi fabuloase, dar normal nu era un catun de provincie, bucurosi ne-am luat biletele, planul salonului si aparatul foto and the way we went. Nici mai mult nici mai putin de 8 hale, frumos aranjate si decorate, isi asteptau vizitatorii.

Primul lucru care m-a uimit (intr-un mod placut): desi erau foarte multi pasionati ai cailor putere, atmosfera nu a fost nicidecum una sufocanta (cam cum se intampla la SIAB unde te joci in picioare cu cei veniti intocmai ca tine in vizita); aici simpla marime ajuta la fluidizarea traficului printre standurile firmelor cunoscute. Astfel nu am avut nici cea mai mica problema in a pierde timpul langa un exemplar magnific de Aston Martin ori Masserati, ori langa o martoaga mai putin rasata de Porsche GT 2. Oricum un mare bonus pentru organizare: expresia „we don’t take no for an answer” si-a etalat din plin puterea – cu exceptia Scuderiei Ferrari si a mai micului frate Lamborgini – toate autovehiculele puteau fi examinate in detaliu si, ca sa pastram tema, incalecate macar pe locul din dreapta.

Un alt bonus a fost acela ca tinerele domnisoare (desi mult mai putin stralucitoare „dupa vorba, dupa port” decat surorile lor de Romania) erau intradevar bine pregatite; nu exista intrebare referitoare la cele mai intime detalii ale masinilor, de bordul carora se rezemau, pe care ele sa nu incerce macar sa dea un raspuns bunicel. Unele dintre ele se lansau, precum un spadasin feroce, in comparatii complexe dintre marci de autovehicule, modele aparte din aceeasi gama, ori din game diferite s.a.m.d. Politetea a fost un al treilea punct forte: doreai sa ti se deschida o masina care tocmai fusese incuiata? nicio problema nu trebuia decat sa ceri acest lucru si negresit se intampla.

Acum probabil va asteptati sa va spun si minusuri, ei bine da… este adevarat au existat si cateva minusuri: spre exemplu dintr-o prea mare bunavointa tot aceste domnisoare hostesse te agresau incercand sa iti dea cat mai multe informatii – una dintre ele s-a aratat chiar jignita de faptul ca nu sunt interesat de brandul Chevrolet (mai exact de una din masinile lor ecologice) si mi-a retezato scurt si manios:

„- sa inteleg ca stiti totul despre ea??” (zise ea)

„- nu doamna pur si simplu nu sunt interesat” (zisei eu)

Cu un ras cinic mi-a dat de inteles caci sunt un plebeu, prost, si lipsit de bune maniere care si mai grav este lipsit de orice empatie fata de miscarea ecologista. Acum cei ce ma cunosc mai bine vor spune in mintea lor: „ohh da… numai tu puteai sa patesti asa ceva” stiu, stiu mi se-ntampla des.

Un alt minus a fost lipsa oricarui show dinamic, existau cativa MC lesinati pe ici pe colo care vroiau sa faca atmosfera insa nimic atractiv, nimic dinamic: nicio ambalare de motor, niciun bass sunand asurzitor, niciun concurs de tricouri ude, nimic – totul se incadra mai mult sau mai putin in liniile unui muzeu al autovehiculului pe 4 roti in care vizitatorii linistiti isi vedeau de vizita fara ca nimic sa-i scoata din aceasta monotonie. Totul se centra pe masini si numai pe masini.

Nu am sa incep acum sa va vorbesc despre marci de masini, fuziuni, noi aparitii, concept-car-uri, noutati, ca nu sunt capabil sa fac asa ceva si in plus ii las pe critici sa consume calimari de cerneala pe seama asta. Eu nu va pot spune decat ca: mi-a depasit orice asteptare prin numarul foarte mare de marci ce si-au etalata armasarii putere (bineinteles grupul Renault cu copilul sau mai mic Dacia, respectivCitroen, Peugeot si Nissan au ocupat o hala intreaga – ca doar toate masini nationale), precum si atentia data noutatilor. Fiecare grup a scos la iveala tot ce avea mai bun si mai nou, totul spre deliciul vizitatorilor, cumparatorilor, precum si criticilor. Concept-car-uri, peste 12, care mai de care mai iesita din comun.

Acum parerea mea generala este ca modele propuse in acest an nu exceleaza prin frumusete ori rafinament, am avut impresia unui regres in ceea ce priveste designul – nu vorbesc aici decat de brandurile si masinile de „larg consum”, modele si brandurile V.I.P. arata mai bine ca niciodata, Ferrari Fiorano si California sunt un deliciu, bijuterii rare – mai urate, mai ciuntite, mai din topor cum zice romanu.

Pe de alta parte exista si o veste buna. De fapt dorinta de a va spune acest lucru si de a divaga un pic pe seama acestuia m-a impins sa scriu acest articol: masinile ecologice au reprezentat targetul de piata pentru toate brandurile, fie ele sport, lux, common car, etc.

Se pare ca intr-un final aerul pe care-l respiram o sa fie intradevar mai curat, sau cel putin asa se doreste. Recunosc faptul ca nu sunt un ecologist radical, insa ador iesirile in natura, si animalele, fapt pentru care ma gandesc de cateva ori cand vad un TIR ori camion fumegand excesiv prin toba-i de esapament. Nu trebuie sa mai vorbim de raul pe care ni-l facem noua, este clar ca o schimbare trebuie sa aibe loc. Designerii, sau mai bine zis brand managerii au vazut aceasta bresa, si au exploatat-o din plin. Pana si the mighty Chevy avea o varianta nou nouta de masina sport ecologica (si eu dobitocu nu ma interesam de ea, sac!). Mercedes, cu a sa limuzina de lux care consuma cat un Colt desi are triplul cailor putere si dublu si jumatate greutatea, si care sa nu uitam polueaza cat o masina de talie mica s.a.m.d.

GREEN was the colour! Totul a trebuit sa fie verde, viitorul umanitatii asa cum si-l doresc multi il reprezinta energia verde, nepoluanta. Eu l-as numit Salonul Auto Verde 2008 Paris. Ma asteptam sa ii vad pe oameni reticenti, insa marea lor majoritate s-au dovedit deschisi si interesati de aceste gaselnite ale industriei automobilistice (sau cel putin din ce am vazut eu). Masinile ecologice au reprezentat un magnet, un melanj pestrit de oameni bordau fiecare masina verde interesandu-se de consum, de diferentele fata de acelasi model dar de serie, punand cu incapatanare entuziasm copilaresc faimoasa intrebare: „doamna da asta cu ce merge”.

Mi-am intitulat acest articol gandindu-ma la ce mi-a ramas mie in minte ca iesit din comun ori diferit la acest salon, si da! acest sentiment ca traiesti si vezi cu ochii tai ceea ce se poate arata ca fiind schimbarea, ori evolutia.

Plecand pe inserat, in drumul spre masina am avut pentru un moment imaginea inceputul de secol, atunci cand Gustave Eiffel prezenta la Salonul International de la Paris gaselnita ce avea sa fie cunoscuta cu numele de „Turnul Eiffel” – marcand de altfel evolutia spre constructiile din otel, ori cu cadru armat de otel la scara larga. Si cate alte mari salturi ale umanitatii s-au facut intocmai: de la o nebunie, ori lucru ciudat de al carui folosinta se puteau indoi la lucruri indispensabile in viata fiecarui om.

Periplul meu s-a incheiat odata cu caderea noptii peste Parisul forfotint mai tare ca niciodata si cu intoarcerea de cheie ce a adus la viata una dintre cele mai mari inventii ale ultimului secol si un pic: autovehiculul in multiplele sale forme

PS sper ca de aceasta data veti putea vedea mica galerie foto atasata acestui articol, caci am avut plangeri cum ca articolul despre Vercors nu avea atasat nicio fotografie

Domnu’ politist eu nu sunt beat…

Ci doar vreau sa trec strada…

Asa poate fi rezumat postul de azi, acesta o sa fie de aceasta data mai scurt fata de ce va obisnuisem pana acum… so:

Mergeam eu asa alene si agale cand, brusc, politia calare pe doua motociclete isi faceau loc printre masini. echipamentul? dexteritatea? impecabil! daca ar fi fost sa le dau o nota, impresie artistica 10 si tehnicitate bineinteles 10.  Nu va faceti probleme ei doar patrulau, oricum interesant de vazut ca pe aici se mai fac lucruri de acest gen, nu doar interventiile ori ambuteiaj scot politistii din barlogul lor caldut. In alte curti doar cand se face ora pranzului ii vezi pe cei ce se ocupa de „siguranta si incredere” pe sosele ori pe strazi, si asta doar pentru ca trebuie sa ajunga la restaurantul favorit pentru a pranzi. In plus un lucru e si mai cert: nimeni si nimic nu-i pot intrerupe pe oamenii in bleu sa-si duca la bun sfarsit ce au in minte – si nu ma refer la misiuni.

Si totusi cei doi oprira brusc…trasera pe dreapta si se dusera tinta, asa tantosi aranjati „dupa vorba, dupa port” catre o batranica ce incurca circulatia (mai mult sau mai putin caci era pe trotuar dar soferii politicosi nu reuseau sa o convinga ca poate trece strada nestingherita).

Ohh nu imi zisei, o sa iasa urat…, cum sunt ei mai infipti din fire sigur or sa o boscorodeasca. Insa inevitabilul nu s-a intamplat… au coborat… au ajuns la ea si… galant si plin de politete i-au oferit bratul si au trecut-o strada sub privirile intelegatoare ale soferilor care de ceva vreme refuzau cu incapatanare sa dea curs culorii verzi a semaforului (ce se transforma ciclic intr-un rosu aprins).

Nu mi-am putut crede ochilor, se poate asa ceva, o galanterie iesita din comun… asa ceva vezi din ce in ce mai rar intr-o societate moderna tot timpul grabita, tot timpul stresata.

Am fost placut surprins, bravo! bravo! de trei ori BRAVO! asa mon cher, asta da atitudine. Emotionant, am fost chiar miscat, m-am bucurat enorm ca inca mai exista fapte civice de asemenea natura. Inca o data felicitatiuni, am vrut sa ma dau jos sa o fac insa asa repede cum s-au oprit asa de repede au si plecat.